Arta românească sub semnul primei modernizări

Opera de artă poate fi considerată, pe bună dreptate, o mărturie a trecutului. Astăzi, când interogăm sensul unei pânze moderne care ne-a sedus, se dovedeşte că, „prin intermediul semnului pe care ni-l adresează opera de imaginaţie, participăm la o insesizabilă societate viitoare” (Duvignaud)1. Acelaşi fenomen se produce şi în sens invers, când ne întoarcem spre trecut. Vom descoperi în opera de artă semne sau simboluri premergătoare deducţiilor noastre asupra acelui „air du temps” (atmosferă a epocii), a vieţii societăţii, a preocupărilor ei materiale şi spirituale, ca şi cum toate acestea s-ar regăsi cristalizate, în ele.

Pictura secolului al XIX-lea ne pune la îndemână tot felul de deducţii, dar raţiunile noastre de a ne apropria de ea sunt diferite de cele care animau publicul acelor vremuri. Desigur că nu vom mai găsi în ea ecoul propriilor noastre aspiraţii, ci, mai degrabă, o formă de spirit desuetă (pentru noi, cei de astăzi) şi o imaginaţie dezarmantă prin candoarea ei. După opinia lui Aleksa Čelebonović, „nu verismul ne va uimi în iscusinţa maeştrilor, de vreme ce nu vom vedea în ei nişte concurenţi ai fotografiei abia născute atunci, ci originala apropiere de subiect şi tehnica specială perfect acordată cu intenţiile lor”.2

Mutaţiile survenite în domeniul culturii în prima jumătate a secolului XIX s-au reflectat, în chip firesc, şi în manifestările artistice, înregistrându-se o treptată „europenizare”, ilustrată mai cu seamă în evoluţia portretului. Pictura va fi aceea în care progresele şi schimbările vor fi cele mai evidente. Portretele relevă mutaţii în vestimentaţie, dar şi o largă tipologie umană, a căror redare înregistrează, în unele cazuri, o adâncire psihologică a fizionomiei personajelor. Pictorii se dedică în special portretelor ori picturilor murale, religioase, dar şi laice. În prim planul preocupărilor majorităţii artiştilor se află pictura istorică ( portrete sau scene de luptă), interesul pentru temele istorice dominând viaţa cultural-artistică a vremii. Erau utilizate tehnici variate, de la peniţă, la cretă albă sau neagră, la acuarelă sau ulei.

La difuzarea mai largă a artei contribuie şi dagherotipul şi litografia. Artiştii aveau ateliere modeste, mulţi dintre ei dând lecţii de desen şi pictură. Acestea erau predate şi în instituţii de învăţământ. Un curs de desen a fost iniţiat în 1813 de Gheorghe Asachi căruia i se datorează introducerea desenului şi caligrafiei între materiile gimnaziului vasilian ieşean, în anul 1831. La Academia Mihăileană a funcţionat în perioada 1835-1843 o clasă de „zugrăvie”, la care au predat Mauriciu Loeffler ori Giovanni Schiavoni. În aceeaşi perioadă, la Sf. Sava, catedra de desen şi caligrafie era deţinută de Carol Wallenstein, iar la Craiova o catedră similară era ocupată de pictorul transilvănean Constantin Lecca. Se cuvine să amintim aici şi şcolile de zugravi bisericeşti, deosebit de importante pentru evoluţia de ansamblu a picturii româneşti.

Spre sfârşitul deceniului al patrulea al secolului al XIX-lea au fost trimişi la studii în străinătate (la München), pictorii moldoveni Gheorghe Lemeni, Gheorghe Panaiteanu şi Gheorghe Năstăseanu. Acesta din urmă va merge apoi la Roma. Pictorul Ioan D. Negulici a venit din Ţara Românească la Iaşi pentru a studia mai mulţi ani, plecând apoi la Paris, Atena şi Viena.

Ofiţer de cavalerie- Constantin Lecca

 România Revoluționară, pictat la Paris 1850. Constantin David Rosenthal

El însuşi artist, Gheorghe Asachi a însufleţit viaţa culturală şi artistică a Moldovei timp de decenii, veghind asupra instituţiilor de învăţământ şi încurajând viaţa artiştilor. El a recurs uneori la concursul unor artişti, cărora le-a furnizat elementele necesare realizării unor compoziţii. Astfel, la îndemnul şi indicaţiile lui Asachi, polonezul Alexandru Lessler a realizat compoziţia Bătălia din 1423 a moldovenilor cu teutonii la Marienburg, litografiată mai apoi de Panaiteanu-Bardasare. Pravilistul Andronache Donici a fost portretizat de transilvăneanul Ioan Balomir care a realizat şi picturi murale în casa Roznoveanu din Iaşi. Tot un transilvănean, Constantin Lecca, stabilit la Craiova, a pictat o serie de tablouri istorice printre care Moartea lui Mihai Viteazul. O altă personalitate din galeria artiştilor transilvăneni, Ion Constante, a deţinut o catedră de desen la Sibiu, la orfelinatul terezian. În timpul Revoluţiei din 1848 a executat şi litografiat portrete ale lui Avram Iancu, unul al lui Bariţiu şi un altul al lui Horea.

Portrete foarte reuşite ale lui Nicolae Bălcescu, Iancu Manu, Alexandru Slătineanu, viitorul domn Barbu Ştirbei, Mihail D. Sturdza au fost realizate de Ion Negulici, a cărui activitate artistică a fost foarte intensă.

Fiu al unui negustor evreu din Pesta, Constantin David Rosenthal s-a stabilit de tânăr în Principate, integrându-se mişcării naţionale româneşti cu multă însufleţire, aşa cum i-a mărturisit bunului său prieten, C.A.Rosetti: „N-aş fi crezut vreodată că sunt atât de valah cum sunt, admir din zi în zi poporul român: ce inteligenţă, ce blândeţe!”3. A realizat o serie de portrete: Elena Negri, Anica Maniu, dr. Grunau şi compoziţii: Portret de femeie, Odihna de după-amiază şi La fântână, dar lucrările cele mai importante au fost realizate după Revoluţie şi inspirate de aceasta. Asupra acestora vom poposi în capitolele următoare. Fiu al unui zugrav de icoane, Barbu Iscovescu şi-a desăvârşit pregătirea la Viena. Fiind şi el la rândul său unul dintre revoluţionari, i s-a acordat onoarea de a picta steagul cu deviza Dreptate şi Frăţie. Tot el va portretiza o seamă de fruntaşi paşoptişti transilvăneni precum: Avram Iancu, Ioan Buteanu, Petru Dobra, portrete ce vor fi litografiate şi larg răspândite.

Avram Iancu - Barbu Iscovescu

Printre pictorii din epocă se numără şi artişti străini, unii poposind câţiva ani în Ţările Române, alţii împământenindu-se în mijlocul românilor. Deşi nu s-au făcut remarcaţi în mod deosebit, excepţie făcând câţiva dintre ei, aceştia au avut un rol însemnat în formarea unui gust modern pentru pictură în rândul artiştilor autohtoni, au oferit talentelor româneşti o posibilitate nouă de formare, în afara claselor de zugrăvitură. Activitatea lor a contribuit la grăbirea integrării artei româneşti în rândul celei europene. Printre aceştia îl vom aminti pe finul portretist Henri de Mondoville, aflat în Ţara Românească din 1812, care a realizat portretele lui Iancu Văcărescu (1828) şi a lui Pavel Kiselev (1831). Secuiul Barabás Miklós a activat în Bucureşti în perioada 1831-1833 şi s-a dovedit foarte sensibil la realităţile româneşti, compoziţia sa Mocanii sălişteni îndreptându-se spre târg fiind expusă la Viena în 1844. Tot el a lăsat însemnări importante despre începuturile perioadei regulamentare. Iosef August s-a găsit în Principate în 1836 şi 1839, timp în care a realizat portretele lui Mihail Sturdza şi al mitropolitului Veniamin şi a dat şi ore de pictură. Cehul Anton Chladek (cu studii în Italia, la Milano) a venit în 1835 la Bucureşti unde a rămas pentru tot restul vieţii, el fiind considerat primul maestru al lui Nicolae Grigorescu. Un alt balcanic, Carol Wallenstein a activat mai întâi la Craiova (între 1817-1830), apoi la Bucureşti, unde a predat desenul. Înscriindu-se în tendinţele epocii şi el a realizat picturi istorice.

Un artist veritabil care se cere a fi menţionat este triestinul Niccolo Livaditti, venit la Iaşi în 1832. Lucrările sale – portrete şi portrete de grup – l-au consacrat ca artist, lui datorându-i-se portretul Familiei poetului Vasile Alecsandri şi Cuplul Anica şi Ioan Manu. Polonezul Ludovic Stawski, profesor de desen la şcoala de fete din Iaşi, ne-a lăsat o Vedere panoramică a Iaşului, iar conaţionalul său, Mauriciu Loeffler, a predat, la rândul său, desenul, la Academia Mihăileană. Profesor la aceeaşi instituţie a fost şi talentatul Giovanni Schiavoni, care ne-a dăruit portretul lui Gheorghe Asachi şi cel al vornicului Burada.

Din rândul artiştilor ardeleni îi vom aminti pe Simó Ferenc, Sikó Miklós, Magyari Lajos, Szabó János – portretişti şi profesori de desen. Cunoscutul şi apreciatul artist ardelean Barabás Miklós, autor de peisaje şi portrete a activat la Cluj, Sibiu, Bucureşti şi Pesta. La Bucureşti s-a stabilit şi excelentul fotograf şi artist Carol Pop de Szathmáry.

În ce priveşte sculptura, ea se situează în urma picturii, concretindu-se în cariatide, sculpturi alegorice, decorări de grădini cu statui convenţionale. Au fost ridicate monumente publice (cum este, de pildă, Obeliscul cu lei, dedicat Regulamentului organic) şi funerare. Primul dintre sculptorii laici pare a fi ardeleanul Ion Constande.

Construcţiile urbane cunosc însă mutaţii importante, ca urmare a sistematizărilor la care s-a trecut în perioada Regulamentului organic.

Capitalele (Bucureşti şi Iaşi) au fost modernizate cu sprijinul arhitecţilor străini la care s-au alăturat şi cei români, pregătiţi peste hotare.

Muzica românească, la rândul său, cunoaşte mutaţii importante care o integrează celei universale.

Drumul deschis către a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi intensificarea alăturării proceselor culturale din spaţiul românesc celor din arealul european sunt evidente, paşii făcuţi în direcţia modernizării societăţii româneşti fiind foarte însemnaţi.

Prof. Ioana Adriana RAICA

Note

1 Jean Duvignaud, Sociologie de l’art, Paris, Presses Universitaires de France, 1967, p. 4 apud. Aleksa Čelebonović, Realismul burghez la sfârşitul secolului XIX (1860-1914), Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 37.

2 Aleksa Čelebonović, Realismul burghez la sfârşitul secolului XIX (1860-1914), Editura Meridiane, Bucureşti, 1982, p. 38.