Pentru că toate „trebuiau să poarte un nume”

Ni l-a dat Dumnezeu pe Eminescu. Şi numele lui hălăduieşte prin codru ca un prinţ al palatului, dragostea lui îşi coboară hrana în glie, suflarea lui pluteşte în aerul ţării. Cu el respirăm, ne hrănim, ne revoltăm, sperăm.

Pentru că Eminescu a fost un romantic, pădurea îi şopteşte numele, susurul izvoarelor duce în marea cea mare cântarea lui, firul ierbii scoate la lumină „floarea albastră”, frunza plopului tremură neîncetat, iar teiul îi înalţă parfumul în eternitate.

Dar fiinţa lui Eminescu nu doar pluteşte în boarea pământului ţării, Eminescu a simţit durerea ţării, dezvăluindu-se ca un gânditor vibrant asupra unei strategii prin care să se păstreze ceea ce românii realizaseră până atunci, dar să şi adauge ceea ce li se cuvenea şi să consolideze românismul în confruntarea cu toate pericolele dinspre est şi vest. La vârsta de 17 ani, scrie poezia „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie!”, dar nu numai i-a dorit, ci s-a implicat şi „a devenit principalul promotor al punerii în aplicare a devizei «În unire e tăria»”(vezi internet). La serbarea de la Putna, recită poema „Doina”, în care reflectă dorinţa fierbinte de eliberare a teritoriilor româneşti ”de la Nistru pân’ la Tisa” de sub dominaţie străină. Ca urmare, lansează proiectul „Dacia Mare”, în calea realizării căruia cea mai mare piedică era Austro-Ungaria. De aceea, luând cunoştinţă despre ancheta deschisă de autorităţile austriece în legătură cu activitatea societăţii „Arboroasa”, Eminescu are curajul să acuze „Viena de nesocotinţa unităţii naţiei româneşti”(idem). Încorporat în Societatea „Carpaţii”, se alătură acţiunii împotriva stăpânirii dualiste, în apărarea fiinţei naţionale.

Romanticul Eminescu se înfăţişează acum ca un tribun urcat pe baricade.„Simţind ostilitatea crescândă şi tot mai violentă a politicienilor români”, aserviţi intereselor străine, conştientizează că acţiunile şi atitudinea sa critică l-au transformat într-o adevărată ţintă”(idem). Şi, în acest moment, Eminescu trece în nemurire nu doar prin profunda erudiţie, nu doar prin geniul poetic, dar şi, uimitor, prin „convingerea că, odată ce a apucat pe un drum care cerea jertfă, era menit să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor!”(idem)

Latura aceasta a tăriei caracterului lui Eminescu ne-a fost ascunsă vreme de circa 100 de ani. În anii de şcoală, de la prima bucoavnă până la terminarea studiilor universitare, ne-a fost otrăvit sufletul cu informaţia despre nebunia lui Eminescu. Să se jeneze atâtea generaţii de exegeţi, care au dus prin timp o asemenea blasfemie, trecând sub tăcere amalgamul de documente scoase astăzi la vedere, din care reiese că Eminescu a murit ca un martir pentru un crez colectiv. Blestem negru, dispreţ amar şi dreaptă dispariţie din istorie a numelor celor care l-au ucis, iar, în zilele noastre, a celor care l-au denigrat! Au fost români cei care ne-au ucis poetul-geniu? Sunt români cei care vor să-i întunece faima? Mai nou, toţi aceştia, care se trâmbiţează drept emblema intelectuală română, nu sunt decât nişte măşti. Oricine ar fi, nu pot ajunge până acolo sus, pentru că cinismul lor i-a transformat în uscături ale pădurii sufletului românesc. Vor cădea şi vor fi zdrobite de talpa pădurarului!

Eminescu nostru nu a fost antisemit, el a criticat lăcomia şi făţărnicia evreilor, n-a fost fascist, el a criticat pe toţi străinii care s-au abătut cu ură şi jaf asupra României. Eminescu nu este „cadavru de debara”, el este cea mai înaltă şi sfântă valoare a neamului românesc. Este icoana culturii române. A rămas în eternitate, ca identitate a poporului român. În faţa acestei valori sacre, rămăşiţe străine, nonvalori trecătoare pe acest pământ vor pieri. Şi bine vor face!

EMINESCU,

„Acest tânăr cu ochi mari / Cât istoria noastră…

Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii, ai iubirii”…(M. Sorescu)

a rămas în tot şi-n toate!