|
Octavian
Goga
75 de
ani de la moarte
 Octavian
Goga s-a născut în ziua de 1 aprilie 1881, la Răşinari, judeţul Sibiu.
În ascendenţa poetului se înscrie un lung şir de preoţi ortodocşi,
cărturari vrednici, pasionaţi în a demonstra latinitatea limbii şi a
poporului nostru. Astfel îl ştim pe protopopul Coman Bârsan
Popovici(1768-1808), care a avut doi copii, ambii preoţi, Sava şi Dan
Popovici, Dan Bratu, preotul Ion Bratu (1819-1878), bunicul dinspre mamă
al lui O. Goga. Acesta l-a găzduit în casa lui din Răşinari pe pribeagul
Eminescu „zdrenţuit de la mâneci până la coate şi cu nişte simpli
pantaloni în sus şi în jos”. Mama poetului, Aurelia Bratu, născută la 2
octombrie 1856, învăţătoare şi scriitoare, s-a căsătorit cu preotul
Iosif Goga la 27 ianuarie 1880. Iosif Goga, născut în 1851, fiul lui
Natanail Goga din Crăciunelul de Sus, fostul judeţ Târnava Mică, unde
bunicul poetului după tată „a fost, în 1848, revoluţionar în tabăra lui
Axente Sever”. Aurelia, mama poetului, a publicat versuri în Familia
şi cunoaştea bine, pe lângă limba română, maghiara şi germana.
O. Goga îşi
trăieşte anii copilăriei în Răşinari, pe Uliţa Popilor, crescând efectiv
în umbra Mausoleului lui Şaguna, înconjurat de mormintele strămoşilor.
Cu ajutorul mamei, Goga învaţă primele slove încă înainte de a merge la
şcoală. Octavian Ioan Goga a mai avut patru fraţi: Victor Iosif
(1882-1883), Victoria (1883-1904), Claudia (1886-1961) şi Eugen
(1888-1935). O. Goga va cunoaşte de timpuriu viaţa şi munca oamenilor,
le va şti universul lor spiritual, aşa cum se afirmă el în folclor şi în
toiul şezătorilor, în cadrul cărora a trăit aievea, căci ecouri din
duhul şi atmosfera lor vor răzbate puternic în poeziile sale , în care
se încheagă toată lumea basmelor de la noi. Din copilărie, Goga se
identifică cu universul rural, îmbrăţişându-i aspiraţiile: „De la
început m-am pomenit într-un mediu pe care am căutat să-l pătrund dus de
mână de părinţii mei cărturari. Eu n-am fost ţăran, dar am priceput
păsurile satului şi m-am contopit cu toate durerile lui”, avea să scrie
mai târziu în „Mărturisiri”.
După ce urmează
primele clase la Răşinari, trece la gimnaziul şi liceul unguresc din
Sibiu în anii 1890-1899. Referitor la anii petrecuţi la Sibiu, la liceul
unguresc, mai târziu, O. Goga este obligat să se apere în faţa curţii cu
juraţi din Cluj pentru articolul „Generaţia nouă”, în care descrie
spriititul detestabil al sistemului de educaţie pe care l-a trăit când
era elev. Goga arăta că un bun şi cinstit profesor maghiar l-a lămurit
că „noi trebuie să vă învăţăm carte şi să vă facem unguri: pe tine
trebuie să te învăţ matematicile şi tot prin rostul meu să te
maghiarizez”, arătând care era esenţa nenorocitului dualism.
În clasa a VIII-a e
silit să părăsească Sibiul, în urma unui conflict cu profesorul de
istorie Tompa Arpad, care îi umilea pe elevii majoritari români şi
istoria românilor şi ţinea cu tot dinadinsul să-i deznaţionalizeze pe
elevii români. Nemaiputând răbda această situaţie umilitoare, împreună
cu Ion Lupaş, O. Goga, cu sufletul răscolit, se mută la liceul românesc
de la Braşov.
În cadrul
societăţii de lectură se aud cu ecouri prelungi versurile sale
îndrăzneţe în care pătrunde spiritul protestatar al lui George Bariţiu,
Andrei Mureşanu, Vasile Goldiş, Gavril Munteanu, figuri strălucite ce au
ilustrat de-a lungul vremii viaţa culturală a Braşovului. În 1899, Goga
înfruntă energic în coloanele ziarului Tribuna pe calomniatorii
marelui revoluţionar de la 1848, Avram Iancu.
După terminarea
liceului se înscrie ca student la Universitatea din Budapesta, în urma
examenelor pe care le-a trecut cu succes. Aici intră în contact cu „
Luceafărul” lui A. P. Bărnuţiu. La Budapesta, Goga devine un om politic
pe deplin format. Talentul său se afirmă vertiginos, gloria lui creşte
în luptele dure cu viaţa şi strâmbele rânduieli. Va publica versuri şi
articole care-i vor aduce de două ori închisoarea.
O. Goga a fost
activ, participa la toate activităţile, avea o voce frumoasă de tenor şi
deseori cânta între prieteni cântări de tot felul şi mai ales cântece
româneşti. Fire romantică, sensibilă, ca şi Eminescu, a iubit poezia,
frumuseţea vieţii. Multe poezii de iubire sunt generate de sentimentele
tânărului O. Goga (Tavi) faţă de fetele care i-au plăcut. Sunt cunoscute
prieteniile, iubirile, fulgerătoarele sale îndrăgostiri faţă de Veturia
Mureşan, Hortensia Cosma, Adelina Olteanu, Leniţa Cernea, Aurelia Rusu,
Cella Delavrancea şi multe altele. Unele dintre acestea au jucat un rol
foarte important în viaţa şi cariera poetului. Cu Veturia s-a întâlnit
încă din anii de liceu şi a fost fiinţa care îi va marca, mai târziu, în
mod definitiv viaţa. Ea este cea care, mulţi ani mai târziu, va povesti
cu duioşie şi tristeţe clipele petrecute împreună în anii tinereţii.
Veturia era fiica lui Zevedei Mureşan, din Sebeş Alba, preot ortodox,
prieten cu preotul ortodox Iosif Goga.
Prietenul şi
tovarăşul de-o viaţă al lui O. Goga, academicianul Ion Lupaş, de-abia
ieşit din închisorile comuniste, în toamna anului 1958, vizitează
castelul de la Ciucea unde lasă posterităţii o mărturie scrisă de o
deosebită importanţă pentru cunoaşterea anilor de liceu şi de studenţie
ai celui ce va fi numit de Vasile Voiculescu „prinţul de coroană al
poeziei româneşti”. Însemnările lui I. Lupaş se referă aproape exclusiv
la perioada studiilor pe care le-au făcut împreună la Sibiu, Braşov,
Budapesta şi Berlin, în care scrie: „În aceeaşi bancă am continuat să
stăm unul lângă altul «cot la cot» şi la Sibiu şi la Braşov şi în cursul
anilor de studii superioare din Budapesta şi Berlin, împreună am
călătorit pe la Viena, Praga, Breslau, ca şi prin nordul Italiei, în
primăvara anului 1905 trecând de la Jena pe la Torino, Pisa, Padova,
Ravena, Florenţa, Veneţia, poposind apoi câteva săptămâni pe ţărmul
lacului Garda”. Ion Lupaş avea să-l urmeze mai târziu pe O. Goga şi în
viaţa politică, devenind prieteni nedespărţiţi.
Anii de studenţie
ai lui O. Goga sunt, poate, cei mai prolifici, mai plini de încărcătură
pură, spirituală, definitorii pentru structurarea personalităţii
artistice, conjugate cu procesul de întrupare a individualităţii
luptătorului în arena politică românească la începutul veacului XX. În
perioada studenţiei, la Budapesta, O. Goga a locuit împreună cu Octavian
Tăslăuanu, un alt prieten şi colaborator al poetului. În acea perioadă,
O. Goga s-a întâlnit cu Nicolae Iorga şi cu I. L. Caragiale, cu care va
rămâne prieten toată viaţa. Personalitatea lui O. Goga începe să se
impună de pe acum şi dincolo de hotarele ardelene, în cercurile literare
din Bucureşti, Iaşi dar şi în cele din Budapesta, Viena, Berlin.
În anul 1904, Goga
pleacă la Berlin pentru a urma cursurile Universităţii. Atmosfera de la
Berlin, depărtarea de casă, de cei dragi şi apropiaţi, lipsa muncii de
redactor la „Luceafărul”, toate acestea nu-i priesc lui O. Goga. În
istoria noastră literară, O. Goga iniţiază publicarea unor mărturii
inedite despre legăturile lui Mihai Eminescu cu Transilvania.
În 1905 îi apare
volumul „Poezii”, care îl impune ca un poet naţional, având un puternic
ecou în critica vremii. T. Maiorescu, E. Lovinescu, N. Iorga au numai
cuvinte de laudă la adresa tânărului Goga. Anul de studii la Berlin se
încheiase, iar O. Goga a plecat la Sibiu pentru a participa în august
1905, la Adunarea Generală a Asociaţiunii (ASTRA) şi inaugurarea
Muzeului Naţional de Istorie şi Etnografie, activităţi la care au
participat şi Onisifor Ghibu şi O. Tăslăuanu. De la Sibiu, O. Goga
pleacă la Bucureşti unde se întâlneşte cu Şt. O. Iosif, Ion Gorun,
Ilarie Chendi, Al. Vlahuţă, I. L. Caragiale, T. Maiorescu, George
Coşbuc, N. Iorga, I. Slavici, Sextil Puşcariu, Nerva Hodoş, toţi aceştia
considerându-l o mare speranţă a poeziei româneşti, iubitul oaspete
ardelean bucurându-se de cele mai înalte onoruri.
La 24 decembrie
1905, preotul Iosif Goga, tatăl poetului, în vârstă de numai 54 de ani a
încetat din viaţă. Această tragedie a marcat puternic personalitatea,
psihicul, viitorul şi viaţa tânărului O. Goga, după ce în urmă cu un an,
la 3 martie 1904 o pierdea pe sora sa, Victoria Goga, dăscăliţa de numai
20 de ani.
În anul 1906 i se
acordă premiul Academiei Române, poeziile sale fiind tot mai mult
apreciate. Aflându-se la Sibiu, O. Goga a fost vizitat şi felicitat de
Ion Lupaş, Miron Cristea, Tiberiu Brediceanu, Gh. Tulbure, N. Ivan. O.
Goga era conştient că în viaţa lui începea o nouă etapă, cu noi
încărcături psiho-sociale, spirituale, materiale.
În primăvara
anului 1906 idila dintre O. Goga (Tavi) şi Hortensia Cosma (1881-1965),
se împleteşte tot mai mult, iar la 14 octombrie 1906 se căsătoresc la
Sibiu, având naşi pe Al. Vlahuţă şi Alexandra Ruxanda Gâlcă (cea de-a
treia soţie a scriitorului). Luna de miere tinerii şi-o petrec la
Veneţia, Palermo, Capri, Neapole, Roma, Firenze, Marsilia, Paris.
Reîntors la Sibiu, O. Goga, împreună cu O. Tăslăuanu, vor încerca să dea
un nou impuls activităţii Astrei şi va propune Comitetului acesteia
înfiinţarea unei noi publicaţii Ţara noastră, ce va apărea
începând cu anul 1907. În această perioadă O. Goga are o importantă
activitate politică împreună cu V. Goldiş, I. Rusu-Şirianu, Ilarie
Chendi, arătând că adevărata lor orientare a fost stabilită la Blaj, în
3/15 mai 1848.
Activitatea
literară este prolifică, poetul publică multe poezii, articole în
Viaţa românească, Luceafărul, Ţara noastră,
Telegraful român, Tribuna. Îi vor apărea volumele „Ne cheamă
pământul”, „Din umbra zidurilor”, „Cântece fără ţară”, piesele „Domnul
notar”, „Meşterul Manole”, „Strigăte în pustiu”, „Precursori”, „Mustul
care fierbe”, „Discursuri”, „O. Goga în corespondenţă” şi altele. O.
Goga a crezut întodeauna că „scriitorul trebuie să fie un luptător, un
deschizător de drumuri, un mare pedagog al neamului din care face parte,
un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se
transformă într-o trâmbiţă de alarmă”.
Militantul politic,
naţional se afirmă tot mai mult, în sufletul poetului însă se fac
simţite aceste frământări determinate de stările de lucruri din
Transilvania. Are dese întâlniri cu Iuliu Maniu, A. Vaida Voevod, A. C.
Popovici, V. Goldiş, Vasile Lucaciu, Şt. Cicio Pop, spunându-le care
sunt priorităţile sale, dar în primul rând unitatea naţională a
românilor.
În toamna anului
1908, atacurile împotriva lui O. Goga se înmulţesc culminând cu
încercarea de atentat în pădurea din Răşinari. În pofida atacurilor şi a
proceselor de presă, O. Goga se dovedeşte ferm, hotărât să-şi urmeze
drumul de luptă pentru drepturile politice, naţionale ale tuturor
românilor, numele lui impunându-se tot mai mult. Soarta a vrut ca în
toamna anului 1909 să se reîntâlnească şi să se cimenteze o legendară
prietenie între două dintre spiritele cele mai elevate ale geniului
românesc, „poetul pătimirii noastre” O. Goga şi „zburătorul” Aurel
Vlaicu. Drumul spre glorie al lui Aurel Vlaicu a fost deschis şi cu
ajutorul hotărâtor al lui O. Goga.
În ianuarie 1910,
O.Goga este arestat de autorităţile ungare, care îl căutau, fiind pus
sub urmărirea poliţiei maghiare în legătură cu procesele de presă ce
fuseseră intentate revistei Ţara noastră, fiind trimis la
închisoarea de la Budapesta. Arestarea poetului O. Goga a indignat
opinia publică şi cercurile politice din România, încât chiar regele
Carol I a găsit nimerit să solicite concursul diplomaţiei germane pentru
anularea sentinţei ofensatoare.
În aprilie 1910, O.
Goga a fost ales membru în Comitetul Partidului Naţional Român, şi
astfel cu „jurământul lui Horea în sufletul lui” s-a avântat în politică
pentru a-şi sluji ţara şi neamul.
În vara anului
1911, toată suflarea românească din Transilvania, dar şi cea de dincolo
de Carpaţi se pregătea pentru serbările culturale de la Blaj ale
semicentenarului Astrei, programate la sfîrşitul lunii august 1911.
Aici, O. Goga participă alături de Nicolae Iorga, I. L. Caragiale, St.
O. Iosif, Aurel Vlaicu, V. Eftimiu, G. Coşbuc, Zaharia Bârsan, I.
Slavici, Aristiţa Romanescu şi mulţi alţii, care au trăit adevărate
clipe de sărbătoare.
Atacurile în presă
împotriva lui O. Goga declanşate de A. Vaida Voievod şi ceilalţi au
culminat în ziua Crăciunului 1911. În urma acestui regretabil conflict,
O. Goga a fost întemniţat la Szeged, în Ungaria, fiind acuzat pe nedrept
de o întâlnire cu Krisstoffy, la care Goga nu a participat, aceasta
fiind o manevră a poliţiei maghiare pentru întemniţarea poetului
datorită convingerilor sale naţionale. Conflictul Goga – Vaida care a
generat întemniţarea poetului a produs multă vâlvă în România, însăşi
Regele Carol I, B. Şt. Delavrancea, C. Stere, A. C. Popovici, N.
Filipescu, Vlădescu, I. Grădişteanu şi mulţi alţii au discutat cu A.
Vaida Voievod. În perioada cât a stat întemniţat, 30 de zile, Goga a
primit zeci de scrisori de la I. Lupaş, O. Ghibu, O. Tăslăuanu, Lazăr
Triteanu (soţul Veturiei, cântăreaţa, privighetoarea Ardealului), Aurel
Vlaicu ş.a. A fost vizitat de C. Stere, I. L. Caragiale, care l-a
impresionat profund pe O. Goga. Amintirea acestei vizite l-a urmărit
toată viaţa pe Goga, iar desfăşurarea ei a fost evocată la numai câteva
luni de la întâlnire, din păcate, cu ocazia atât de dureroasă a trecerii
în nefiinţă (22 iunie 1912) a genialului scriitor român.
În primăvara anului
1913, O. Goga, împreună cu Hortensia şi o vreme cu fratele său Eugen,
călătoreşte din nou în Franţa, Italia, Elveţia, Spania, Algeria, Maroc,
Egipt. Vara anului 1913 a fost tragică pentru sufletul atât de sensibil
al lui O. Goga, întrucât poetul şi-a pierdut doi dintre cei mai intimi
prieteni, pe Ilarie Chendi şi Şt. O. Iosif, iar pe 13 septembrie 1913 a
murit geniul naţional al întregului popor românesc, Aurel Vlaicu.
Stabilit în 1914 la
Bucureşti, O. Goga se alătură grupării filo-antantiste, care cerea
imperios intrarea României imediat în conflagraţie alături de Antanta,
dând dreptate marelui bărbat de stat Ion I. C. Brătianu care menţinea
ţara în neutralitate până se va obţine, din partea Antantei, tratate
politice şi militare favorabile nouă.
În 1916, O. Goga
s-a înrolat ca voluntar în armata română împreună cu fratele său Eugen,
în Regimentul 80 infanterie şi a fost trimis la Turtucaia. Aici apare
Gazeta ostaşilor, la care a lucrat O. Goga. În aprilie 1917,
Goga este trimis în Rusia, cu o delegaţie românească, pentru a obţine
repatrierea prizonierilor ardeleni şi pentru introducerea drepturilor
politice românilor din Basarabia. În octombrie 1918, la Paris a fost
ales Consiliul Naţional al Unităţii Române, preşedinte fiind Take
Ionescu, iar printre vicepreşedinţi se afla şi O. Goga.
Marea Unire de la
Alba Iulia din 1 Decembrie 1918 a însemnat împlinirea visului de viaţă
al tribunului transilvănean, O. Goga, pentru care a militat, a luptat şi
s-a sacrificat. Anul 1919 debutează pentru O. Goga cu o încărcătură
tensională deosebită, activitate intensă la Paris în cadrul Comitetului
Naţional pentru menţinerea relaţiilor importante cu Franţa, Italia,
Anglia. Aici a intervenit pentru Aron Cotruş, care a fost scos din
lagărul de prizonieri şi transferat să lucreze la Legaţia României din
Roma. Sentimental cum era, rămâne profund impresionat de dispariţia lui
Gh. Pop de Băseşti în 1919, care la 1 Decembrie 1918 a rostit: „Acum,
slobozeşte Doamne pe robul tău, căci ochii lui văzut-au mântuirea. De
acum pot muri fericit, căci am văzut marele ideal împlinit”. Corifeul
Marii Uniri îşi exprima fericirea folosind vorbele biblice ale
credinciosului Simeon.
După Marea Unire,
O. Goga, ca şef al al resortului de propagandă al Consiliului Dirigent,
pe lângă angajarea în lupta politică, se străduia să facă faţă şi
îndatoririlor resortului de propagandă al Consiliului Dirigent. O. Goga
făcea eforturi susţinute pentru a repatria de la Budapesta arhive,
documente, bunuri de artă, valori culturale şi spirituale aparţinând
Transilvaniei româneşti care, de-a lungul secolelor fuseseră înstrăinate
din patrimoniul autohton, luând calea străinătăţii. Cu toate eforturile
şi cu toate intervenţiile făcute de O. Goga, autorităţile maghiare au
refuzat să predea românilor patrimoniul ce i se cuvenea de drept. Toate
acestea se întâmplau când încă armata română era în Budapesta, iar după
plecarea ei nimic nu s-a mai rezolvat.
În aceste luni de
intensă frământare şi autoritate politică, pe plan familial, afectiv, O.
Goga are de înfruntat unele probleme de maximă importanţă pentru
viitorul său, întemeierea unui nou cămin. Pentru aceasta a trebuit să
rezolve problema divorţului dintre el şi Hortensia, dar şi cea a
divorţului dintre Veturia şi Lazăr Triteanu. La 15 ianuarie 1921, O.
Goga s-a căsătorit cu Veturia şi s-au stabilit la castelul Ciucea, lângă
Cluj, ce a aparţinut poetului Ady Endre, bun prieten cu poetul, aici
trăind adevărate clipe de fericire.
O. Goga „figură
reprezentativă a generaţiei sale”, având în mâinile sale tot ce îşi
dorea pentru a putea rămâne mare poet, dramaturg, publicist şi orator
nepereche, toate acestea a început să le preschimbe într-un loc de
deputat, fotoliu ministerial, apoi prezidenţial de partid şi de guvern,
ajungând în vârful piramidei, dar să vedem cu ce preţ. A dorit foarte
mult ca un ardelean să se impună şi să ajungă un politician respectat pe
meleagurile dâmboviţene. În calitate de membru al Academiei Române
participă, în perioada 15-17 octombrie 1922, la Alba Iulia, la
încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria, eveniment care trebuia
„să consfinţească pentru vecie unirea tuturor românilor sub sceptrul
Regelui Ferdinand”.
În ultimele zile
ale lunii noiembrie 1922, la Satu-Mare, se stingea din viaţă părintele
Vasile Lucaciu. La înmormântarea sa, O. Goga a rostit o tulburătoare
cuvântare.
Tot în această
perioadă, când era în guvern, se confruntă cu unele critici. Liviu
Rebreanu declara: „E absurd şi nemaipomenit ca abia după trei ani după
Unire, un guvern român să se îngrijească mai mult de propăşirea
culturală şi naţională a minorităţilor decât a românilor”.
În august 1924, O.
Goga participă alături de personalităţile vremii la centenarul naşterii
lui Avram Iancu pregătind un număr special al revistei Ţara noastră.
A avut o bogată corespondenţă cu Petru Groza, Mihail Sadoveanu, Silviu
Dragomir, Onisifor Ghibu, Iuliu Maniu şi avocatul Zaharia Munteanu din
Alba Iulia. Referitor la colaborarea cu Iuliu Maniu, O. Goga a declarat:
„Ne desparte o prăpastie şi ca suflet şi ca judecată politică. Iuliu
Maniu nu se poate încadra în resurecţia morală a tranşeelor româneşti,
iar politiceşte d-sa rămâne încercuit în găoacea unui regionalism îngust
cu toate consecinţele”.
În mai 1931,
Universitatea din Cluj, la propunerea prof. Sextil Puşcariu, îi acordă
titlul de „Doctor honoris causa”, iar în 1932 devine, Cetăţean de onoare
al Clujului, primind felicitări de la Rege, toţi colegii şi
colaboratorii săi, inclusiv de la răşinăreanul Emil Cioran. La începutul
lunii februarie 1934, la Arad, se sfârşea din viaţă unul dintre
fruntaşii luptei naţionale a românilor din Transilvania, făuritor al
Marii Uniri, Vasile Goldiş. Fost profesor al lui O. Goga, mai târziu
prieten şi coleg de luptă politică naţională, poetul a fost prezent la
funeraliile de la Arad. Vasile Goldiş fusese acela care-l numise pe O.
Goga „poetul pătimirii noastre”.
La începutul lunii
iunie 1935, o nenorocire s-a abătut asupra familiei Goga, moartea lui
Eugen Goga, fratele poetului. Eugen Goga, prozator, ziarist şi
politician, a scris lucrarea „Două Siberii” în 1916 şi romanul „Cartea
facerii” în anii 1928-1931, inspirat din luptele duse de ardeleni pentru
realizarea unităţii naţionale.
Activitatea
politică din Partidul Poporului al mareşalului Averescu a continuat-o la
Partidul Naţional Agrar, iar la 14 iulie 1935 la Partidul Naţional
Creştin al căror preşedinte a fost, dar îi apar şi unele semne neplăcute
de sănătate. În această perioadă colaborează intens cu A. C. Cuza şi
face mai multe vizite în Austria, Italia şi Germania, având întâlniri cu
Ducele Mussolini şi cu Adolf Hitler.
În ziua de 29
decembrie 1937 începe guvernarea Goga-Cuza, în care O. Goga a fost
prim-ministru, iar după 43 de zile, la 10 februarie 1938, guvernarea s-a
prăbuşit, începea dictatura regală, apoi cea militară şi comunistă, care
timp de 51 de ani a sugrumat ţara. Guvernarea Goga-Cuza n-a funcţionat
de la început, datorită frecuşurilor şi neînţelegerilor, componenţa
fiind neomogenă, având pe Armand Călinescu la Interne, I. Micescu la
Externe, I. Lupaş la Culte şi Arte, I. Antonescu la Apărare, mai erau
Silviu Dragomir, Lucian Blaga, Al. Hodoş, E Savu şi alţii. Petru Groza
i-a scris lui O. Goga „vremurile sunt atât de tulburi şi mari, încât
prevăd răsturnarea tuturor itinerariilor”. La orizont au apărut zorii
celui De-al Doilea Război Mondial.
La 1 aprilie 1938,
O. Goga îşi rosteşte ultimul discurs la Academie sub titlul „Prăbuşirea
Austriei”, atunci împlinea 57 de ani. Starea sănătăţii sale se
înrăutăţeşte, iar la 7 mai 1938, ora 14.20 a încetat din viaţă la
Clinica Medicală din Cluj. Ştirea morţii lui Goga a lovit ca un trăznet
opinia publică din ţară şi toţi cei care l-au cunoscut au rămas
consternaţi. A fost decretat doliu naţional, corpul neînsufleţit a fost
transportat cu un tren mortuar la Bucureşti, i s-au organizat funeralii
naţionale, iar în ziua de 14 mai 1938 este înmormântat în cripta umedă
din Cimitirul Bellu din capitală. Genialul poet a adăstat la Bellu, la
ceas de taină şi de sfat cu prietenii de o viaţă ce-şi dormeau somnul de
veci aici: Caragiale, Coşbuc, Delavrancea, Vlahuţă, I. Chendi, Şt. O.
Iosif, Aurel Vlaicu, precum şi înaintaşul său pe care mult l-a apreciat
şi iubit, Eminescu. La 26 august 1938 corpul regretatului Goga a fost
transportat şi depus în cimitirul de la Ciucea, lăsând în urmă amintirea
celui mai torturat, a celui mai clocotitor şi pătimaş ardelean.
Misterul în care a
fost învăluită moartea „poetului cu ochii de azur” s-a dovedit a fi
extrem de prielnic suspiciunilor de „asasinat politic”. Aşa s-a mai
stins o stea, a lui Goga, „după o viaţă plină de goană şi de chinuri în
slujba altora”, după cum însuşi poetul afirma.
Această ultimă
perioadă a vieţii lui Goga, pe plan politic, a fost marcată de jocul
diabolic de culise al Regelui Carol al II-lea, care l-a sacrificat pe
poet, în folosul propriilor interese meschine, sacrificând în acelaşi
timp şi ţara, care a avut cel mai mult de suferit. O influenţă nefastă
asupra poetului şi ţării a avut-o şi Elena Lupescu.
Temperament
vulcanic şi pasionat, de o uimitoare disponibilitate, Goga nu s-a închis
niciodată în perimetrul culturii naţionale, a cunoscut de mic
literaturile maghiară, germană, apoi pe cea latină, franceză, engleză,
spaniolă, rusă, a făcut numeroase călătorii în ţările respective. Şi ca
politician Goga a fost echilibrat şi apreciat de toţi liderii politici
ai vremii din ţară şi de afară, inclusiv de Regele Carol al II-lea, mai
puţin de Elena Lupescu.
Sute, mii de pagini
scrise, n-ar putea să strângă şi să exprime la un loc toată risipirea de
geniu şi de patriotism fierbinte a aceluia care este O. Goga, un
adevărat simbol naţional. Nicolae Iorga spunea despre O. Goga „s-a ars
pe sine prin flacăra nestinsă care ardea în el”. Mama poetului, Aurelia,
a suferit foarte mult, iar după trei săptămâni, la 28 mai 1938, a
încetat din viaţă. Se spune că în momentul congestiei cerebrale a lui
Goga, la 4 mai 1938, ora 19.00 a leşinat. Într-o discuţie între N. Iorga
şi Mircea Goga, N. Iorga a întrebat „Al cui rând va fi acum?”. Destinul
marelui istoric avea să fie crud, căci cel dintâi dispărut, după
Octavian Goga, a fost, din nefericire, chiar el, N. Iorga în 27
noiembrie 1940. Aşa s-a dorit, eliminarea lui Octavian Goga, Nicolae
Iorga şi Nicolae Titulescu, genii care puteau schimba soarta şi destinul
României în anii tulburi ce au urmat.
Speculaţii privind
moartea lui O. Goga au apărut imediat. O mărturie interesantă o aflăm de
la Corneliu Blaga (nepot al lui Lucian Blaga), fost şef de cabinet în
timpul guvernului Goga-Cuza. Acesta, discutând cu dr. Iuliu Haţieganu, a
spus „Tavi a fost otrăvit”, mai multe detalii a aflat de la Veturia Goga
privind otrăvirea.
Dan Brudaşcu în
articolul „Otrăvit din ordinul lui Carol al II-lea”, scrie că misiunea a
fost încredinţată lui M. Moruzov, şeful serviciilor secrete. Multe
detalii nu se cunosc întrucât M. Moruzov va muri ulterior în condiţii
suspecte. De curând s-a descoperit în arhivele germane privind cel de-al
treilea Reich un memoriu depus personal, în anul 1938, la Bertechsgaden
de către Veturia Goga. Textul redactat în limba germană cuprinde
dovezile privind otrăvirea lui O. Goga (între altele şi constatările
renumitului dr. Iuliu Haţieganu, medicul sosit prea târziu şi inutil la
căpătâiul victimei, declaraţiile făcute de Simion Socaciu ca şi
„aranjarea” ca Veturia să sosească la Ciucea abia după ce poetul
decedase).
Memoriul a fost
citit de Hitler şi l-a însărcinat pe dr. Goebels să verifice pe teren
faptele reclamate. Aşadar, memoriul Veturiei, ca şi concluziile
cercetărilor, confirmă faptul că O. Goga a fost otrăvit la cererea şi
din dispoziţia Regelui Carol al II-lea.
Studiind arhiva
personală a lui Carol al II-lea, s-a constatat că tocmai însemnările şi
notele suveranului privind moartea lui O. Goga lipsesc. Doar prin
găsirea acestor însemnări pot apărea multe clarificări privind moartea
poetului. Iată că la întrebarea „A murit otrăvit O. Goga?” nu s-a găsit
răspunsul cert până azi, cu toate că s-au emis diferite teorii, ipoteze,
legende.
Moştenirea ce ne-a
rămas de la O. Goga este de o valoare culturală, materială, spirituală
inestimabilă. Despre O. Goga s-au scris atâtea lucrări, poezii,
articole, şi acum după 75 de ani de la moartea poetului, această
activitate continuă cu acelaşi interes. În acest context se înscrie şi
lucrarea distinsului istoric clujean, dr. Gheorghe I. Bodea, care ne-a
dăruit după vaste investigaţii documentare o monumentală apariţie
„Octavian Goga – o viaţă, un destin”.
Ioan GALDEA
|
