|
Identitate
– topo şi antroponime
Suntem îndemnaţi
să ne (re)cunoaştem identitatea, s-o redescoperim
(dacă e cazul), să-i (re)găsim rădăcinile, urmele, reperele,
confirmările, atestările, să-i probăm vechimea şi continuitatea, într-un
cuvânt, s-o legitimăm – istoric, arheologic, lingvistic, antropologic,
axiologic etc. (Cine ne îndeamnă? Cei – din ce în ce mai puţini – care
conştientizează iminenţa pierderii amintitei identităţi şi [încă] le mai
pasă; cei ce nu râvnesc la statutul de „europeni de nicăieri”; cei ce
mai cred că „Ubi bene ibi patria” este deviza nu doar a
apatrizilor, ci şi a dezertorilor neamului; cei ce se încăpăţânează să
creadă, cu disperare, că locul nostru este aici: în România!!!)
Îmi cer scuze
pentru paranteza de mai sus: nu judec şi nu condamn pe nimeni. Îmi
justific doar crezul „anacronic şi romantico-desuet”. Atât – şi nimic
altceva!
Cât priveşte
îndemnul enunţat (nu întâmplător la o reuniune a românilor din
secuime!), răspunsul meu, fireşte, nu-şi propune o abordare exhaustivă
sau măcar complexă, în condiţiile spaţiului de care beneficiez orice
încercare de acest fel fiind o utopie. Ba chiar şi abordarea unui singur
aspect, cel pe care titlul deja îl trădează, ar fi o întreprindere de o
anvergură total disproporţionată. Ce doresc, de fapt? Doresc să mă ocup
cu precădere de acele topo şi antroponime (fiind vorba de Ardeal –
desigur) care, pe parcursul mileniului trecut, n-au fost nici schimbate
şi nici traduse, ci, cel mult, stâlcite. Evident, doar de o parte dintre
ele, absolut suficiente însă pentru a demonstra, în lipsa oricăror altor
argumente, de orice natură ar fi acestea, autohtonitatea şi
continuitatea noastră, a românilor, pe aceste meleaguri.
De ce mi-am
propus cele de mai sus? Pentru a face ordine în filele unui dosar care
se tot îngroaşe de peste 20 de ani şi, pe de altă parte, pentru că ne
aflăm pe un teren minat. De ce spun asta? O dată, că încercări similare,
în lipsa unei bune cunoaşteri a limbii maghiare, au invocat, pe ici – pe
colo, antropo şi (mai ales) toponime care din (dorite) argumente au
devenit contraargumente, denumirile cu pricina fiind nu numai de origine
maghiară, dar având şi o etimologie aşijderea ba chiar şi un înţeles
clar şi adecvat obiectivului respectiv. În al doilea rând, că există o
mulţime de nume şi denumiri care, după o veche maghiarizare, au fost
reromanizate – lăsând impresia unei romanizări primare. În al treilea
rând, că există romanizări radicale şi de dată relativ recentă –
veritabile rebotezări, unde fie denumirea veche s-a pierdut, fie nu s-a
găsit o formă de compromis care să sune bine sau măcar acceptabil. Şi,
în fine (dar nu în ultimul rând), pentru că cei ce rebotezau (în
ungureşte!) de multe ori trişau, compunând denumiri care să păstreze
virtuţile paronimice dar să dea şi un înţeles adecvat termenului
maghiar, lăsând impresia că cel românesc (lipsit de semnificaţie
concretă) este o alcătuire (să-i zicem) „onomatopeică” sau „după
ureche”. (Voi reveni, pe parcurs, cu exemplificările de rigoare).
Aşa stând
lucrurile, după promisele exemplificări, demersul meu, în concordanţă cu
cele schiţate deja în finalul alineatului al 3-lea, va oferi suficiente
exemple de toponime unde nu numai că denumirea maghiară nu are nici un
înţeles, nici o semnificaţie (fiind vorba de stâlcirea celor româneşti)
dar unde denumirea românească are un înţeles clar şi perfect adecvat
toposului, înţeles care a scăpat cotropitorului rebotezator. Care,
neştiind despre ce este vorba, neînţelegând virtutea (şi) funcţională a
denumirii a recurs doar la schimbarea accentului, la schilodirea unor
sunete, practic, la schimonosire, la stâlcire (pentru ca toponimul să
capete o rezonanţă ungurească; voi reveni şi aici cu suficiente exemple
edificatoare).
De ce toate cele
de mai sus? Pentru că sistematic şi oficial (tratate istorice, manuale
şcolare, cartografie etc.) ni se contestă autohtonitatea şi
continuitatea în Ardeal, ba chiar şi în spaţiul carpato – danubiano –
pontic! Pentru că în Erdély Rövid Története („Scurta Istorie a
Ardealului”), Ed. Academiei Ungare, 1993, Budapesta (o condensare a
celor trei volume din 1986) se afirmă textual:
- Că ne-am fi
format ca popor la sud de Dunăre!
- Că avem o
origine şi limbă iliro-albaneză!
- Că am început
să ne infiltrăm în Ardeal pe la sfârşitul secolului XIII!
- Că după
retragerea aureliană din 271, care a fost totală, pe teritoriul fostei
Dacii nici istoria, nici arheologia şi nici hidro şi toponimele nu pun
în evidenţă existenţa vreunei populaţii romanizate!
(De notat că în
aceeaşi sursă se susţine că dacii ar fi fost, în războaiele duse cu
romanii, integral exterminaţi).
Ar trebui să
lăsăm istoria şi arheologia în pace şi să ne ocupăm doar de topo şi
antroponime, începând cu cele despre care se mai poate discuta şi
terminând cu cele (arhisuficiente) despre care orice discuţie ar însemna
să punem la îndoială, vorba poetului, lumina soarelui sau a lunii. Aşa
ar trebui, aşa ne-am propus, aşa am promis. Să fim iertaţi, dar nu ne
putem,totuşi, reprima câteva cuvinte în plus, câteva întrebări mai mult
de logică şi bun-simţ:
- unde şi când,
în istoria omenirii, a mai existat vreun război care să extermine
integral populaţia unei ţări?
- cum ar fi fost
posibil aşa ceva în condiţiile geografice ale Daciei?
- cum s-ar putea
împăca aşa ceva cu tradiţia, cu doctrina militară a imperiului, cu
Pax Romana?
Cât priveşte
retragerea aureliană din 271, motivată de raţiuni strategice (imperiul
putea fi apărat de năvălitori mult mai eficient pe graniţa naturală
reprezentată de Dunăre), aceasta nu putea să vizeze decât armata,
administraţia şi familiile de patricieni, în nici un caz populaţia
romanizată (care a existat, pentru că cei mai sus pomeniţi n-au făcut
nici agricultură, nici zootehnie, nici minerit etc.) Unde s-a mai
pomenit, în istorie, vreun popor care, de teama năvălitorilor, să
părăsească integral un teritoriu, mai ales în condiţiile de relief şi
vegetaţie pe care le prezenta Dacia, capabile să ofere o protecţie
apreciabilă? Şi unde să plece şi, mai ales, cum – o populaţie sedentară
şi nu nomadă?
Ce mai spune, în
continuare, Scurta Istorie a Ardealului? Cităm: „Pe teritoriul
Daciei părăsite (cu referire la Ardeal – n.m.), istoria,
arheologia şi geografia (toponime, hidronime) nu evidenţiază persistenţa
vreunei populaţii romanizate”. Aici şi în acest sens intervine şi
zdroaba surselor maghiare în a demonstra vechimea denumirilor ungureşti
şi, în antiteză, „tinereţea” celor româneşti. Este adevărat, istoria nu
prea vorbeşte despre noi până prin veacul al X-lea, dar nici nu oferă
date obiective care să ne conteste existenţa. În schimb, istoria
bisericească ne atestă prezenţa între secolele 4-10. Referitor la datele
arheologice, doar atât că până şi arheologii maghiari (Kovács, Tamás,
Alföldi) evidenţiază, în perioada în discuţie, prezenţa urmelor ce
confirmă continuitatea elementului daco-roman. Cât priveşte topo şi
hidronimele, avem – slavă Domnului – ce să le oferim surselor maghiare
(fie ele şi academice), până s-or sătura.
Stimaţi
academicieni, ne acuzaţi că am rebotezat localităţile spre a „şterge
urmele”. Dar d-voastră, ungurii, ce-aţi făcut, ce altceva aţi făcut timp
de aproape un mileniu, cu precădere la începutul acestuia? Cu deosebirea
că aţi procedat mult mai temeinic decât noi: aţi pârjolit tot ce aţi
întâlnit în cale, pe văile inferioare şi mijlocii ale râurilor, şi aţi
ucis tot ce n-a apucat să se refugieze în munţi. După care vă prevalaţi
de nişte atestări documentare din secolul XIII? Cum să mai rămână vreo
urmă de veche denumire românească în zonele joase pe care le-aţi
cercetat, când strămoşii d-voastră au ras, au făcut una cu pământul tot
ce era aşezare românească acolo? Şi ce puteau face urmaşii urmaşilor
celor alungaţi, după sute de ani poate, decât să romanizeze, aşa cum
s-au priceput, denumirile maghiare? Să facă din Földvár Feldioara, din
Ebesfalu Ibaşfalău şi aşa mai departe. Şi să apeleze, ulterior, la
Războieni şi Dumbrăveni. Cine e de vină că s-au pierdut denumirile
româneşti iniţiale? Noi, românii, sau cei ce au trecut prin foc şi
sabie, la vremea respectivă, localităţile cu pricina? De altfel, aşa cum
am mai arătat, la fel s-a întâmplat şi cu numele de familie a zeci (sau
sute) de mii de români. De unde atâţia Naghiu, Baghiu, Mezei, Chirteş,
Cheşcheş etc.? Toate aceste nume maghiare „romanizate” au fost, de fapt,
reromanizate. Mare, devenit Nagy prin traducere în maghiară, ajunge
Naghiu, Badea, stâlcit în Bágya, devine Baghiu, Câmpianu, tradus în
Mezelyi, devine Mezei. La fel şi pentru celelalte două: Goarnă – Kürtös
– Chirteş, respectiv Căpraru – Kecskés – Cheşches. Nici unul, sau
aproape nici unul dintre aceştia nu conştientizează filiaţiunea
descrisă, nu (mai) ştie că poartă un nume unguresc (reromanizat) şi cu
atât mai puţin că, la origine, cu sute de ani în urmă, s-a numit Mare,
Badea, Câmpianu, Goarnă, ori Căpraru. Poate fi culpabilizat vreunul
dintre ei că, pentru a nu-şi stâlci limba (din gură), a făcut din Kürtös
Chirteş, sau din Kecskés Cheşcheş? Sau că, realizând originea maghiară –
nu şi faptul că este vorba de o traducere – s-a rebotezat (atunci când a
putut s-o facă!) Dumbrăveanu, de pildă?
Să ne întoarcem,
însă, la topo şi hidronime. Cum îşi explică domnii academicieni că toate
râurile mai importante din Ardeal (cu o singură excepţie, asupra căreia
vom reveni) poartă denumiri ungureşti aproape identice cu cele
româneşti, iar cele româneşti, indubitabil, provin din cele antice,
geto-dacice? (Tisia – Tisa – Tisza; Marisia – Mureş – Maros; Samus –
Someş – Szamos; Aluta – Olt – Olt; Crisia – Criş – Körös). Dacă Ardealul
era quasi-pustiu, iar noi, românii, eram pe nicăieri, de la cine au
preluat ungurii, la venirea lor, aceste denumiri? De la „pâlcurile
sporadice de pecenegi, cumani şi protoslovaci întâlnite în zonă”? Care
de unde le cunoşteau, dacă noi am plecat cu toţii în 271? Sau au
aşteptat ungurii, până în secolul 13, ca să (re)venim de dincolo de
Dunăre şi să-i învăţăm noi denumirile respective?
Cât priveşte
teza ungurească conform căreia noi am fi preluat (de la maghiari)
hidronimele cu pricina, există (printre multe altele) o dovadă
irefutabilă asupra sensului acestei preluări: într-un document al
cancelariei regelui maghiar Géza, din anul 1075, Crişul este pomenit sub
numele de Crys (prezent, în secolul 13, şi în „Gesta Hungarorum” a lui
Anonymus) şi nu sub cel de Körös. De altfel, denumirea maghiară, apărută
mult mai târziu (în 1590, documentele maghiare încă foloseau forma Crys),
este nu numai o preluare-adaptare a celei româneşti, ci şi o veritabilă
maghiarizare, dusă până la a găsi un termen care – fără a-şi pierde
virtuţile paronimice – să aibă şi un înţeles adecvat, Körös (kör=cerc)
însemnând „cu cercuri” sau „ceva care descrie cercuri” (meandre – în
cazul de faţă).
Aminteam, mai
sus, de o excepţie. Ne refeream la Târnava, singurul râu (dintre cele
mai importante) care poartă un nume de origine slavă, dar nu la acest
aspect (de excepţie) ne-am gândit, ci la faptul că este singurul
hidronim (dintre cele în discuţie) pe care ungurii nu l-au preluat,
recurgând la denumirea maghiară de Küküllö. Care să fie cauza, să fi
uitat strămoşii domnilor academicieni să se intereseze – înainte de a-l
căsăpi şi pe ultimul localnic întârziat? Sau cuvântul Târnava (Târnovo)
le producea dificultăţi fonetice insurmontabile? N-ar fi exclus, din
moment ce nici astăzi nu reuşesc (mulţi dintre urmaşi) să-l articuleze
pe „â”, ba, mai mult, nici să şi-l reprezinte ca sunet. (Reamintim că
revista Tromf din secuime recomanda, în acest sens, imitarea
sunetului emis de către un subiect care luptă să-şi învingă
constipaţia!) Cât priveşte denumirea de Küküllö, ce să spunem? Cuvântul
üllö înseamnă nicovală, küllö înseamnă spiţă (de roată), küküllö nu
înseamnă nimic. Dacă, totuşi, küküllö vine de la küllö, atunci singura
explicaţie ar fi că marele şef care a (re)botezat Târnava era bâlbâit!
Cum să boteze cineva o apă curgătoare după spiţa de la roata carului?
Mai ales când n-o fi văzut aşa ceva până atunci? (În paranteză fie spus,
în unele sate ungureşti din zona Aiudului, ungurii nici astăzi nu-i zic
căruţei szekér – ci karutza!). Trebuie să spunem că n-ar fi exclus.
Ungurii au partea asta cu botezatul după unelte sau articole tehnice. De
pildă, în „Scurta Istorie” scrie, negru pe alb, că numele
pretinsului voievod Gelu este inventat (ca şi personajul şi
voievodatul), fiind vorba de preluarea, distorsionată, a unei denumiri
de localitate maghiară: Gyalu. Care gyalu, în limba maghiară, înseamnă
un singur lucru: rindea! Sculă de tâmplărie cu care oamenii lui Arpád au
venit, se pare, sub şa. Sau, mă rog, pe-acolo pe undeva. (Tot în
paranteză fie spus, noi credem că este vorba de o simplă coincidenţă,
iar toponimul Gyalu vine de la Gelu sau de la Ţara lui Gelu, mai ales că
şi munţii din apropiere se numesc, pe hărţile ungureşti, tot „Gyalui
havasok” – munţii lui Gelu).
Aşa cu Küküllö
(cu scuzele de rigoare pentru rabatul făcut la sobrietatea de până acum,
dar atunci când te confrunţi cu absurditatea tentaţia parodiei sau a
pamfletului poate deveni irezistibilă). Dar mai este ceva. Ceva serios
şi important. Ceva ce le-a scăpat d-lor academicieni. Despre ce este
vorba? Despre faptul că dacă (aşa cum scrie în aceeaşi Scurtă Istorie
a Ardealului) nu noi, ci ungurii au convieţuit cu slavii şi i-au
asimilat, cum se face că noi am preluat de la aceştia hidronimul
Târnava? Cum şi când l-am fi putut prelua, dacă n-am convieţuit cu
slavii şi am apărut în Ardeal abia spre sfârşitul secolului al XIII-lea?
Când slavii erau deja asimilaţi iar râul cu pricina se numea Küküllö!
Cum de n-am preluat-prelucrat hidronimul maghiar? Se aude, domnilor
academicieni?!
Fireşte, spaţiul
nu ne permite să ne ocupăm de toate toponimele româneşti pe care
năvălitorii unguri, la vremea respectivă, din diverse motive, nu le-au
putut face să dispară şi le-au preluat. Din mulţimea acestora le vom
alege, în cele ce urmează, doar pe acelea (evident, o parte din ele)
care în româneşte au un înţeles adecvat – raportat organic la locul
denumit, iar în forma maghiară acest înţeles lipsind cu desăvârşire.
Astfel, cum vă explicaţi d-lor academicieni (şi ne-academicieni), de
pildă, că vârful Retezat (versantul nordic pare, realmente, retezat –
privit de la cabana Pietrele) în ungureşte se numeşte Retyezát (cuvânt
ce nu înseamnă, în limba maghiară, absolut nimic!)? Sau culmea Vlădeasa
(a lui Vlad), care în ungureşte, pe toate hărţile, apare ca Vlegyásza
(cuvânt fără nici o semnificaţie)? Sau vârful Mare din Apuseni, care pe
aceleaşi hărţi apare ca Vurvumare? La fel Petroşani – Petrozsény, Poiana
– Polyána, Codru – Kodru, Suru – Szoru, Surianu – Surlyán, Detunata –
Detunáta, Pietrosul – Pietroszul, Porumbacu – Porumbák, Bogata de Mureş
– Marosbogát, Satu Mare – Szatmár etc., etc.,etc. Denumiri preluate în
negura vremurilor, când ungurii nu ştiau nici măcar atâta româneşte
încât să realizeze că respectivele toponime au un înţeles, o
semnificaţie organică în limba română. Altfel şi-ar fi luat, negreşit,
osteneala să le traducă. Retezat putea deveni Nyesett, Vlădeasa –
Vládhegye, Vârful Mare – Nagyhegy, Pietrosul – Köves, Porumbacu –
Galambos, Satu Mare – Nagyfalva etc.
De altfel,
referitor la ultimul exemplu, avem dovada că nici astăzi, nu numai
maghiarul de rând, ci ziarişti de elită ca d-na Gáll Eva Emese de la
RMSz nu cunosc atâta limbă română încât să priceapă filiaţiuni
etimologice simple. Distinsa publicistă se lamenta, în paginile
amintitului cotidian central de limbă maghiară, că ne lipseşte fantezia
atunci când romanizăm denumiri maghiare, pentru că am recurs la acelaşi
„Satu Mare” şi în cazul lui Szatmár, şi când a fost vorba de Maréfalva!!!
De râsul lumii!
Şi dacă tot
ne-am preumblat prin fascinanta dar neiertătoarea lume a denumirilor, o
ultimă întrebare pentru domnii academicieni (şi „trâmbiţele” lor): dacă
noi am fost nomazii care ne-am aşezat în Transilvania (maghiară), cum de
n-am preluat de la strămoşii d-voastră nici un termen legat de
sedentarizare sau de muncile câmpului? Şi cum de toţi termenii legaţi de
viaţa sedentară şi de agricultură din limba românească sunt de origine
latină?
În încheiere, o
întrebare adresată tuturor contestatarilor autohtonităţii şi
continuităţii noastre în perimetrul carpato-danubiano-pontic, cu
precădere celor ce transpun în coloanele publicaţiilor cotidiene sau
periodice informaţii şi citate din prestigiosul Révai Nagy Lexikona
(ediţia 1911-1915): cum vă explicaţi că în mult citatul d-voastră
lexicon, în volumul 13, la pagina 228, există o hartă de epocă pe care
figurează „Gyelo vlách országa” (Ţara valahă a lui Gelu), precum şi Ţara
lui Glad şi a lui Menumorut? În aceeaşi ordine de idei, cum vă explicaţi
că în acelaşi lexicon (vol. 10, pag.389) este redată, pe patru
generaţii, genealogia românească şi nobiliară a celui mai mare rege pe
care l-a avut Ungaria: Mátyás Király (alias Matei Corvin)?
Cum se împacă
cele de mai sus cu infiltrarea noastră în Ardeal (secolele 13-14) ca
oieri nomazi veniţi să-şi pască turmele?
Zeno MILLEA
|
|
