|
Contribuţia pe
plan internaţional a emigraţiei române la cauza unităţii
naţional-statale
Eroismul şi jertfele maselor populare în lupta împotriva
asupririi naţionale şi sociale din Austro-Ungaria şi Rusia ţaristă s-au
împletit în mod armonios cu activitatea desfăşurată pe plan extern de
către numeroase personalităţi politice şi ştiinţifice româneşti ca şi de
către societăţile cultural-patriotice care, în strânsă legătură, au avut
o contribuţie inestimabilă la realizarea unităţii naţionale.
Exponenţii mişcării naţionale, cei mai mulţi deputaţi în
Cameră şi Senat, profesori universitari, scriitori, ziarişti etc. au
desfăşurat din iniţiativa şi cu sprijinul guvernului condus de I.I.C.
Brătianu, o amplă activitate pe plan internaţional (în Europa şi în
S.U.A.) pentru susţinerea intereselor şi revendicărilor naţionale,
pentru consolidarea rezistenţei din Moldova, prin asigurarea unor
livrări de armament şi echipament militar de către Aliaţi etc. De
asemenea, ei au contribuit la susţinerea unei puternice propagande
pentru edificarea opiniei publice europene şi americane asupra
eforturilor şi aportului militar concret al României la lupta comună,
alături de Antantă, precum şi a cauzelor care au determinat România să
încheie armistiţiul şi apoi pacea cu Puterile Centrale. Dintre
personalităţile mişcării naţionale care s-au afirmat printr-o activitate
prodigioasă în scopul relevat, menţionăm pe Vasile Lucaciu, Take
Ionescu, fratele său dr. Toma Ionescu, Octavian Goga, Simion Mîndrescu,
G. G. Mironescu, N. Basilescu, George Moroianu, O. Tafrali, C,
Angelescu, T. Cantacuzino, Ioan Ursu, Traian Lalescu, V. Stoica ş.a.1 Cei
mai mulţi dintre aceştia s-au stabilit la Paris, încă din toamna anului
1917, unde aveau strânse relaţii politice, ştiinţifice şi personale şi
de unde aveau să organizeze şi să conducă întreaga activitate consacrată
motivării legitimităţii idealurilor naţionale ale poporului român şi
marile sacrificii făcute în sprijinul Aliaţilor, în anii războiului.
Unul din primele documente diplomatice ale Coloniei
române din Franţa, care reprezenta cea mai puternică emigraţie
românească din Europa, prin preşedintele ei, prof. Toma Stelian, este
adresat sub forma unui Memoriu şefilor de state şi de guverne ale
Antantei, precum şi preşedintelui Statelor Unite ale Americii în care se
relatau luptele seculare şi marile sacrificii ale poporului român pentru
libertate, dreptate şi unitate2,
nedreptăţile suferite de românii din monarhia austro-ungară, pe baza
legilor opresive: politice, administrative, şcolare, bisericeşti etc. În
acelaşi document se sublinia că singura cale de ieşire din această
situaţie umilitoare insuportabilă este socotită eliberarea românilor
aflaţi sub dominaţie străină şi formarea statului naţional unitar.
Memoriul a avut efecte pozitive asupra diplomaţiei europene şi
americane.
De asemenea, în scopul informării opiniei publice din
ţările aliate despre sacrificiile poporului român în războiul dus
alături de Antantă împotriva Puterilor Centrale şi a mobilizării
acesteia în sprijinul cauzei noastre naţionale, la 17 ianuarie 1918,
emigraţia română din Franţa, prin deputatul Paul Bratăşianu şi ziariştii
C. Mille şi Emil D. Fagure, a înfiinţat ziarul „La Roumanie”3.
La 4 martie 1918, reprezentanţii misiunii parlamentare şi ai românilor
din Transilvania şi Banat, Simion Mîndrescu, D. Comşa, G. Murnu şi Ioan
Ursu, au fost primiţi în audienţă de Georges Clemenceau, la Preşedinţia
Consiliului de Miniştri. Aceştia au făcut o expunere asupra situaţiei
critice a României, ca urmare a neaplicării Convenţiei de alianţă de
către statele Antantei, ceea ce a determinat slăbirea capacităţii de
luptă a armatei române, mai ales după retragerea trupelor ruseşti de pe
frontul din Moldova, datorită izbucnirii revoluţiilor din februarie şi
octombrie 1917. Delegaţia română a relevat primului-ministru francez că
poporul român, nesprijinit efectiv şi chiar abandonat de Aliaţi, a
rezistat dincolo de limitele posibilului şi ale admisibilului, dovada
cea mai elocventă fiind modul eroic în care a respins marea ofensivă a
armatelor germane şi austro-ungare la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz.
Încheierea armistiţiului de la Focşani cu Puterile Centrale, au arătat
exponenţii naţiunii române, a avut loc numai după ce ruşii ne-au
abandonat, recurgând ei primii la această formulă politico-diplomatică
şi militară4.
Întrevederea delegaţiei emigraţiei române cu G.
Clemenceau a fost utilă şi fructuoasă, întrucât s-a reuşit să se
clarifice faptul că România n-a avut de ales altă alternativă şi că ea
rămânea în principiu profund ataşată cauzei Aliaţilor, care era şi
propria sa cauză, deoarece victoria acestora însemna condiţia sine qua
non a înfăptuirii idealului de unitate naţional-statală a poporului
român.
La 30 aprilie 1918, la Paris, s-au pus bazele
Comitetului Naţional al românilor din Transilvania şi Bucovina în frunte
cu pionierul aviaţiei mondiale, Traian Vuia, unul din neobosiţii
militanţi transilvăneni pentru unitate naţională, în scopul coordonării
acţiunilor politice ale emigraţiei românilor din Franţa şi celelalte
state europene aliate5,
în actul constitutiv se sublinia că „românii din Transilvania şi din
celelalte teritorii româneşti aflate sub dominaţie străină erau convinşi
de victoria cauzei româneşti”6,
a eliberării şi unităţii naţionale, „din clipa în care tineretul a
trecut Carpaţii pentru a se înrola în armata română”, care ducea
războiul de eliberare şi unitate naţională a tuturor românilor7.
În numele românilor din Transilvania şi din celelalte provincii
româneşti aflate sub dominaţia străina. stabiliţi în Franţa, Comitetul
Naţional depunea legământ de a continua, cu sprijinul şi participarea
fraţilor din România, lupta pentru eliberare, cu toate mijloacele
posibile.
La 15 mai 1918 a fost înfiinţată revista „La
Transylvanie”, care şi-a câştigat mari merite pe plan european în
sprijinul unităţii naţionale8,
al unirii Transilvaniei şi Bucovinei cu România şi din al cărei comitet
de patronaj făceau parte personalităţi prestigioase ale vieţii politice
şi culturale franceze, ca: Paul Deschanel, preşedintele Camerei, Edouard
Herriot, Franklin Bouillon şi Albert Thomas, foşti miniştri, savanţii C.
Lacour-Gayet, R. George Levy, Mario Roques, Emmanuel de Martonne şi
alţii. Activitatea revistei (al cărei titlu sugera clar scopul urmărit)
a fost sprijinită şi de alte personalităţi politice şi oameni de cultură
francezi, în calitate de colaboratori. Eforturile revistei au avut
efectul scontat, reuşind să influenţeze opinia publică în favoarea,
aspiraţiilor naţionale ale poporului român. Din iniţiativa coloniei
române, a misiunii parlamentare şi a celei universitare, la Ecole
Interaliee de Hautes Etudes Sociales, aveau loc săptămânal conferinţe
despre România, rostite de oameni de prestigiu ca Thoma Ionescu, D,
Hurmuzescu, V. Dimitriu, I. Cantacuzino, P. Negulescu, Take Ionescu, N.
Titulescu, E. Pangrati, C. Sipsom, C. Mille, Elena Văcărescu, O.
Tafrali, I. Găvănescul ş.a.9,
la care participa un public numeros, reprezentând cercurile politice şi
cultural-ştiinţifice de vază ale Parisului, precum şi reprezentanţi
diplomaţiei şi ai presei etc.
Prin asemenea conferinţe, simpozioane şi memorii către
autorităţi, emigraţia română din .Franţa, criticând politica
oficialităţilor maghiare şi austriece de deznaţionalizare, dusă în mod
deliberat faţă de românii din Transilvania şi Bucovina, în perioada
dualismului austro-ungar, exprima speranţa că nimeni nu poate refuza
popoarelor, inclusiv poporului român, dreptul de a-şi dobândi libertatea
şi de a-şi fauri statul naţional unitar şi independent.10
Emigraţia română a publicat peste 40 de volume şi
broşuri asupra trecutului istoric şi a aspiraţiilor îndreptăţite ale
poporului român11,
în limbi de circulaţie universală, pe care le-a răspândit larg în
rândurile opiniei publice din statele aliate. De asemenea, în
principalele ziare şi reviste franceze, belgiene, elveţiene, italiene au
fost publicate sute de articole pentru informarea popoarelor europene
asupra idealului de unitate naţională a românilor şi a eforturilor lor
militare depuse alături de Aliaţi, în anii 1916 şi 1917.
Una din preocupările principale ale emigraţiei române a
fost şi constituirea unei Legiuni militare, formată din prizonierii
români din Franţa, cu scopul de a lupta împotriva Puterilor Centrale
pentru eliberarea naţională a fraţilor din Austro-Ungaria şi făurirea
unităţii naţional-statale. În acest scop a fost organizată o vie
propagandă printre prizonierii români în scopul înrolării lor în
proiectata legiune română12.
Dintre personalităţile politice franceze care au sprijinit activ
eforturile emigraţiei române pentru constituirea Legiunii militare se
cuvin amintiţi, îndeosebi, Albert Thomas şi Franklin Bouillon.
Comitetul Naţional al Românilor din Transilvania şi
Bucovina a preluat oficial misiunea organizării corpului de voluntari.
În acest sens el a adresat un vibrant apel soldaţilor şi ofiţerilor
români. Generalul Iliescu, membru al conducerii emigraţiei, a fost
însărcinat cu organizarea corpurilor de voluntari români atât în Franţa
cât şi în Italia13.
Comitetul Naţional şi-a intensificat activitatea de propagandă printre
prizonierii români cu sprijinul slt. D. Rădoi, absolvent al Şcolii de
Comerţ din Braşov, şi al învăţătorilor I. Oancea şi S. Turtureanu. Un
sprijin, important au acordat patrioţilor români, în organizarea
primelor detaşamente de voluntari, şi ofiţerii francezi Th. Massou,
Brunnel şi Charles Tateau.14
Într-un raport diplomatic al Ministerului de Externe al
Franţei, din anul 1918, se sublinia faptul că una dintre primele sarcini
pe care şi le-a asumat Consiliul Naţional al Unităţii Române era aceea
de a colabora la formarea de legiuni transilvănene şi române în ţările
aliate europene şi că, prin eforturile senatorului Drăghicescu şi ale
unor fruntaşi transilvăneni care s-au stabilit la Paris, s-a format un
prim grup de voluntari, recrutaţi din rândul prizonierilor români din
armata austro-ungară care se aflau. În Franţa15 în
continuare, documentul diplomatic menţiona că autorităţile franceze au
emis un decret prin care se aproba constituirea în Franţa a unei
„Legiuni Române”, iar „Consiliul Naţional al Unităţii Române” „se
preocupă să înroleze pentru acest grup noi voluntari şi din numeroasa
colonie transilvăneană din Statele Unite”16.
„El a intrat, totodată - menţiona raportul diplomatic - în legătură cu
transilvănenii, foştii prizonieri de război, care se găsesc în număr
mare în Siberia. Pretutindeni, Consiliul Naţional îi cheamă pe români să
ia parte la luptă, ale cărei rezultate trebuie să ducă la eliberarea de
sub dominaţia străină a vechilor lor capitale, a oraşelor lor
universitare, a metropolelor lor religioase”.17
Deşi s-au făcut demersuri insistente, în timp util,
guvernul francez a aprobat cu mare întârziere cererea emigraţiei române
de constituire a Legiunii, respectiv doar cu câteva zile înainte de
încheierea armistiţiului între Antantă şi Puterile Centrale, ceea ce nu
a mai permis participarea efectivă a voluntarilor români din Franţa la
operaţiile militare de pe frontul trupelor aliate. Dorinţa şi hotărârea
lor de a se înrola în cadrul legiunii păstrează însă deplina sa valoare
şi semnificaţie istorică si politică naţională şi internaţională.
O mare reuniune politică de solidaritate franco-română a
avut loc la Paris, la 14 iulie 1918, în cadrul căreia Traian Vuia.,
preşedintele Comitetului Naţional al Românilor din Transilvania şi
Bucovina, afirma că: „mai există încă o Bastilie: Imperiul austro-ungar,
în care sunt închise popoarele din monarhia dualistă”18,
exprimându-şi încrederea în destrămarea şi prăbuşirea iminentă a
acesteia în condiţiile victoriei depline a armatelor ţărilor Antantei.
De asemenea, la o mare adunare politică ce a avut loc la Paris, preotul
Vasile Lucaciu, neobositul militant pentru Unirea românilor, după ce a
înfăţişat principalele momente din istoria poporului nostru, din
acţiunile sale neînfricate pentru dreptate şi unitate naţională, a
adresat opiniei publice franceze şi mondiale un apel impresionant pentru
a sprijini „lupta sfântă” a naţiunii sale si „a pregăti României o
reînviere glorioasă”.19
Remarcabil este faptul că atât primul-ministru G.
Clcmcnceau, cât şi Stephcn Pichon, ministrul său de externe, afirmau
deschis că „francezii nu vor părăsi România, care s-a jertfit ca şi noi
pentru apărarea drepturilor”20 sale
de libertate şi unitate naţională. Acestora li se alătură prin
declaraţii similare privind legitimitatea dreptului poporului român la
unitate naţională, Paul Deschanel, preşedintele Camerei, M. Dobost,
preşedintele Senatului, oameni de ştiinţă şi cultură de prestigiu
mondial ca matematicianul Lucien Poincaré, vicerectorul Universităţii
din Paris, reputatul istoric prof. universitar Ernest Lavisse, unul din
apărătorii fruntaşilor mişcării de eliberare a românilor din
Transilvania, implicaţi în procesul Memorandumului din 1894, intentat de
către autorităţile maghiare şi alţii. Într-o scrisoare adresată
colegilor români din Bucureşti şi laşi el îi asigura şi în aceste grele
momente istorice prin care trecea România, de tot sprijinul său, „pentru
părţile neunite ale naţiunii române”21.
În deplin consens cu poziţiile celorlalţi oameni politici, preşedintele
Franţei, Raymond Poineare, declara în Parlament că „România nu s-a
hotărât să intre în luptă decât pentru a-şi realiza unitatea sa
naţională”.22
La începutul lunii octombrie 1918, la Paris s-a
constituit Consiliul Naţional al Unităţii Române, format din 29 de
membri având pe Take Ionescu preşedinte, Vasile Lucaciu, Octavian Goga,
Constantin Angelescu şi Ioan Th. Florescu, vicepreşedinţi. El cuprindea
pe fruntaşii emigraţiei din ţările aliate precum şi din toate
provinciile istorice româneşti. Expunerea de motive privind constituirea
acestui organism a făcut-o marele poet Octavian Goga, printr-o cuvântare
rostită la şedinţa festivă în care a demonstrat justeţea revendicărilor
românilor din Transilvania şi Bucovina şi a subliniat necesitatea
adoptării unei strategii politice, a unui program de luptă ferm care să
asigure unitatea de vederi şi acţiune a întregii emigraţii româneşti şi
totodată sprijinul deplin al opiniei publice europene. Principalele
obiective politice ale Consiliului Naţional al Unităţii Române erau: 1)
de a informa, cât mai mult posibil, opinia publică din Occident cu
privire la drepturile româneşti, legitimitatea lor, pe baza argumentelor
etnico-istorice şi a jertfelor imense ale poporului român în războiul de
eliberare şi unitate naţională; 2) de a colabora în mod public, într-o
strânsă intimitate cu celelalte naţionalităţi asuprite din
Austro-Ungaria; 3) de a organiza legiuni militare formate din români
transilvăneni şi bucovineni aflaţi în străinătate etc.23
Acest organism a fost recunoscut la scurt timp de la
înfiinţarea sa de către puterile Antantei, ca reprezentant al
intereselor României, ceea ce reflecta menţinerea şi reconfirmarea-
angajamentelor asumate prin Convenţia de alianţă din vara anului 1916
faţă de revendicările teritoriale ale poporului român. Ministrul de
externe francez, St. Pichon, în scrisoarea oficială de recunoaştere a
Consiliului Naţional al Unităţii Române, sublinia că „guvernul francez
consideră acest înalt organism politic, format din personalităţi
eminente din România şi din teritoriile despărţite încă de patria mamă,
drept imaginea fidelă a adunărilor de autodeterminare româneşti,
deoarece este emanaţia aspiraţiilor seculare spre libertate şi unire a
românilor”24.
El considera, totodată, Consiliul Naţional al Unităţii Române
„interpretul cel mai autorizat al poporului român” şi-l asigura că se
poate baza pe întregul concurs al Franţei25.
În corespondenţa de răspuns, Consiliul Naţional al Unităţii Române
exprima gratitudinea sa faţă de guvernul francez şi îl asigura că va şti
să dea glas „tuturor forţelor spiritului şi inimii sale”, care-i vor
stimula sforţările în scopul menţinerii si strângerii legăturilor
străvechi de prietenie „care ataşează naţiunea română - una şi
indivizibilă - de nobila Franţă”.26
Consiliul Naţional al Unităţii Române şi-a trimis
misiuni diplomatice în diferite ţări sau a completat pe cele existente,
spre a câştiga opinia publică şi guvernele ţărilor respective pentru
cauza unităţii politice a românilor şi a combate manevrele
politico-diplomatice ale Austro-Ungariei, care încerca să salveze
existenţa conglomeratului multinaţional. El cerea expres recunoaşterea
dreptului de autodeterminare a tuturor naţiunilor până la despărţirea
lor de statul multinaţional, în consens cu declaraţia Partidului
Naţional Român din Transilvania, care era fondată pe argumente istorice,
politice şi etno-demografice. În numele românilor de pretutindeni
Consiliul Naţional al Unităţii Române arăta, între altele, că refuză să
recunoască guvernul instaurat la Budapesta ca şi autoritatea
parlamentului maghiar, exprimând deschis hotărârea de unire a
Transilvaniei şi Bucovinei cu România. De asemenea, Consiliul Naţional
al Unităţii Române a avut un rol important în organizarea participării
reprezentanţilor poporului român la Conferinţa de la Geneva a
naţionalităţilor asuprite din Austro-Ungaria, din 29 octombrie 1918. Au
luat parte români, cehi, slovaci, sârbi, polonezi şi italieni.
Conferinţa a afirmat, în mod expres şi solemn, în faţa opiniei publice
mondiale, voinţa colectivă şi de nezdruncinat a acestor naţionalităţi de
a-şi proclama independenţa şi unitatea naţională.27
În toamna anului 1918, Ministerul Afacerilor Externe
francez a întocmit un amplu raport cu privire la istoria Transilvaniei,
în care erau evocate principalele momente ale luptei de eliberare
naţională a românilor de aici de sub dominaţia străină şi îndeosebi
eforturile depuse de poporul român în primul război mondial pentru
înfăptuirea unităţii sale naţional-statale. Raportul consemna argumentat
că „un an şi jumătate românii au luptat cu dârzenie, înfruntând şi
groaznicele încercări pe care foametea şi epidemiile le-au agravat şi
sperând pentru o clipă că le aparţine victoria care pe drept li se
cuvenea. Prin Misiunea sa militară, armata franceză s-a asociat
eforturilor lor. Se ştie în ce împrejurări dificile a fost întreruptă
lupta. Tratatul (de pace de la Bucureşti, n.ns.), care a fost atunci
impus (de către Puterile Centrale, în anul 1918, n.ns.) aliaţilor noştri
(României, n.ns.) a fost crud; el le-a răpit (românilor, n.ns.)
teritorii bogate, le-a impus, clauzele sale politice şi economice şi cea
mai aspră supunere”28.
Raportul sublinia că „România nu şi-a pierdut însă de loc speranţa şi
apropiata victorie a Aliaţilor va justifica constanţa sentimentelor sale29.
„Franţa - menţiona documentul diplomatic - care a
secondat în secolul al XIX-lea primele eforturi pentru independenţa
română, care a favorizat unirea principatelor Moldova şi Valahia va
rămâne fidelă prietenilor şi principiilor sale, folosindu-se de acestea
pentru a facilita înfăptuirea unităţii române şi pentru a smulge din
braţele unei tiranii, care, de la secol la secol, de la an la an a
devenit tot mai crudă, un popor de care este legată prin atâtea simpatii
reciproce”30.
Cu prilejul încheierii armistiţiului între puterile
beligerante au avut loc la Paris şi-n alte oraşe franceze manifestaţii
impunătoare ale solidarităţii româno-franceze. Take Ionescu,
preşedintele Consiliului Naţional al Unităţii Române, a adresat
telegrame de felicitări lui Raymond Poincare, preşedintele Republicii
Franceze, şi şefului guvernului francez, Georges Clemenceau, prin care
exprima satisfacţia pentru victoria obţinută, pentru faptul că
..drapelul francez flutură din nou şi pentru totdeauna pe solul iubit al
Alsaciei şi Lorenei”31.
În aceiaşi timp se exprima speranţa că în curând victoria împotriva
armatelor germane şi austro-ungare va permite şi unitatea naţională a
românilor.32 La
rândul său, R. Poincaré, mulţumind „cordial pentru călduroasa
telegramă”, îşi reînnoia toate urările pentru „neîntârziata realizare a
unităţii naţionale a României, prietena Franţei”33.
O neobosită activitate politică şi diplomatică a
desfăşurat şi emigraţia română din Italia. Astfel, una din cele mai
importante acţiuni având sprijinul efectiv al autorităţilor italiene a
fost organizarea unităţilor militare româneşti - cu misiunea de a
participa direct la luptele de pe frontul de Vest împotriva armatelor
austro-ungare, pentru înfăptuirea idealului naţional. Românii
transilvăneni din armata austro-ungară, ajunşi în frontul italian,
neavând nici cel mai mic interes sa lupte pentru victoria Puterilor
Centrale, au dezertai într-un număr mare, predându-se armatei italiene.
De aceea, în Italia se afla un mare număr de prizonieri români (după
unele documente româneşti şi italiene, peste 18 000). Principalii
conducători ai emigraţiei române în Italia au fost Simion Mîndrescu şi
G. G. Mironescu. Un rol important, avea să exercite şi V. Lucaciu atât
în Italia, cât şi în Franţa şi S.U.A. Aceştia au vizitat o parte din
lagărele de prizonieri proveniţi din armata austro-ungară, fiind primiţi
cu un entuziasm impresionant de prizonierii români. De altfel, cu mult
înainte, prizonierii au început să ceară autorităţilor italiene
permisiunea pentru a se înrola în unităţi militare ca să lupte pentru
eliberarea Transilvaniei şi Bucovinei. Într-un memoriu adresat
consulului român din Roma, în ianuarie 1918, un grup de prizonieri
români din lagărul de la Bari îl înştiinţa că („aceşti români”), „au
mers de s-au înscris, căci a intrat în inimile lor un cuget: mai bine de
vom muri alături cu ei (fraţii lor din armata română, n.ns.), decât să-i
ştim... pe fraţii noştri că suferă şi ei ce am suferit noi de atâţia ani
sub jugul Austro-Ungariei”.34
Profesorul dr. G. G. Mironescu relevă în lucrările sale
Din pribegie şi Aperçu sur la question roumaine că „bravii fii ai
neamului nostru ardeau de dorul de a lupta pe frontul italian sau
francez împotriva inamicului”35.
Împreună cu alţi membri ai emigraţiei, el întreprinde
noi acţiuni pentru formarea unei legiuni, în colaborare cu Comisia
specială pentru prizonieri (Commissione per i prigionieri di guerra) a
Ministerului de Război al Italiei, cerând informaţii despre prizonierii
români din armata austro-ungară36 şi
aprobarea de a intra în contact cu aceştia. Ulterior, el a obţinut
autorizaţia de a-i vizita pe toţi conaţionalii săi.37 Primii
au fost vizitaţi prizonierii de la Cassino şi Camaldoli, unde se găseau
cei mai mulţi ofiţeri, precum şi un mare număr de soldaţi, constatând o
mare însufleţire pentru unitatea patriei, „atâta dor fierbinte de a lua
armele să lupte împotriva opresorilor de ieri şi atâta simţ de jertfă
pentru înfăptuirea unităţii naţionale, încât a rămas adânc înduioşat.”
Ministrul de externe al Italiei, Sidney Sonnino, în
martie 1918, aducea la cunoştinţă preşedintelui Consiliului de Miniştri,
Vittorio Emmanuelle Orlando, faptul că i s-a propus de către Comitetul
Naţional al Românilor din Transilvania şi Bucovina „formarea de trupe
transilvănene destinate să lupte pe frontul italian”38.
El opina că „ar fi în interesul Puterilor Aliate să accepte această
cerere”39,
precizând că ea a fost recomandată şi de Georges Clemenceau,
preşedintele Consiliului de Miniştri francez. „In acest fel, ar însemna
- scria Sonnino - că după încheierea păcii (referinţă la pacea de la
Bucureşti cu Puterile Centrale încheiată de România, n.ns.) drapelul ei
să se afle printre cele ale armatelor Antantei, ceea ce ar avea, printre
alte avantaje, pe acela de a încuraja trupele de această naţionalitate”40.
În încheiere, el solicita lui Orlando „să dispună urgentarea separării
în tabere speciale a prizonierilor de naţionalitate română şi formarea
de corpuri speciale”41.
Conducătorii „Ligii pentru unitatea naţională a tuturor
românilor” s-au implicat cu toată influenţa lor şi în această acţiune.
Drept urmare, Comisia prizonierilor de război de pe lângă Ministerul de
Război Italian, a aprobat ca un număr de ofiţeri şi de gradaţi români să
fie concentraţi la Cittaducale42 pentru
a fi instruiţi special în vederea organizării unităţilor militare
române. Acestea erau organizate pe plutoane şi companii şi se aflau sub
directa conducere a Comandamentului suprem italian.43
După o scurtă instruire, în luna iunie 1918 primele
detaşamente formate din 18 ofiţeri şi 1100 soldaţi români au pornit spre
front. Voluntarii români şi-au adus o contribuţie importantă la
victoriile obţinute de armatele italiene împotriva armatelor
austro-ungare, la Montello, Vittoria Veneto, Sisemoled, Cirnone şi
Grappa.44 Numeroşi
voluntari români au participat la bătălia de la Piave şi la alte acţiuni
militare până la încheierea războiului. O companie formata din 250
romani, făcând parte din Armata a VIII-a italiană, a luptat alături de
soldaţii diviziei 52, la Montello şi Vittoria Veneto. Un pluton a luptat
pe muntele Cengio împreună cu Divizia 46-a engleză. Un alt pluton,
luptând cu soldaţii Diviziei a II-a franceză, a înscris o pagină
glorioasă de eroism în luptele de la Sisemoled45.
Victoriile la care au participat primele unităţi de voluntari au
determinat Comitetul de acţiune al românilor din Transilvania, Banat, şi
Bucovina să înainteze, la 2 iulie 1918, un Memoriu preşedintelui
Consiliului de Miniştri al Italiei, în vederea urgentării măsurilor
privind formarea unei legiuni româneşti, ca unitate de sine stătătoare.
Autorii memoriului îşi exprimau dorinţa ca: a) încorporarea şi
promovarea ofiţerilor să se facă în deplin acord cu propunerile
membrilor Comitetului; b) legătura intre guvernul italian, Comandamentul
suprem al armatei italiene şi legiune să se facă prin intermediul
Comitetului etc.46 La
rândul său, Legaţia Italiei din România, la intervenţia repetată a
mişcării pentru unitate naţională, a întocmit un Memoriu prin care cerea
insistent Consiliului de Miniştri de la Roma să grăbească formarea
legiunii române.47 În
acelaşi sens a intervenit, la 18 august 191848,
şi guvernul României, pe lângă autorităţile italiene.
Mişcarea pentru unitate naţională din ţară şi de peste
hotare a fost reprezentată la Congresul de la Roma al naţionalităţilor
oprimate din Austro-Ungaria, problemă la care ne-am referit anterior, de
o delegaţie condusă de G. G. Mironescu, ceea ce demonstrează prestigiul
şi autoritatea emigraţiei şi militanţilor români din Italia.
Exponenţii naţiunilor oprimate din cuprinsul dublei
monarhii şi-au exprimat solidaritatea în lupta împotriva politicii de
desnaţionalizare, precum şi hotărârea fermă de a milita pentru
dobândirea autodeterminării politice, mergând până la separarea de
Imperiul austro-ungar şi unirea fiecărei naţionalităţi cu fraţii de
aceeaşi origine sau constituirea de state naţionale de sine stătătoare.
În scopul coordonării optime a activităţii mişcării
naţionale peste hotare, s-a format şi în Italia, la 18 iunie 1918,
Comitelui pentru unitatea română, în fruntea căruia se aflau: S.
Mîndrescu, Vladimir Ghica si Mihail Sturza. Comitetul avea misiunea să
reprezinte în Italia interesele tuturor românilor, în vederea realizării
marelui act de unitate politică a acestora. La 19 iulie 1918, din
iniţiativa lui Simion Mîndrescu, s-a constituit la Roma şi Comitetul de
acţiune al românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, cu scopul de
„a uni într-un singur mănunchi pe toţi românii subjugaţi
Austro-Ungariei, aflaţi în ţările aliate, pentru a-i organiza într-o
legiune şi a face propagandă trebuitoare unităţii noastre naţionale”49.
Deci, competenţele acestui nou organism depăşeau graniţele Italiei. Prin
actul de constituire se stabilea: a) ca sediul Comitetului să fie la
Roma, „centrul de unde au plecat legionarii români pentru a duce în
Carpaţi şi la gurile Dunării civilizaţia latină”; b) o parte din cei 16
membri ai Comitetului urmau să fie trimişi, ca însărcinaţi speciali la
Paris, Londra, Washington şi în alte capitale ale unor ţări prietene
pentru a susţine şi reprezenta cauza naţională.50 Guvernul
italian, la intervenţia preşedintelui V. E. Orlando, a recunoscut la
scurt timp, în mod oficial, Comitetul de acţiune al românilor din
Transilvania, Banat şi Bucovina.51
După această dală se înmulţesc şi se intensifică
manifestările de solidaritate ale poporului italian cu cauza noastră
naţională, precum şi sprijinul acordat Comitetului pentru unitatea
română, în scopul îndeplinirii programului său politic având ca obiectiv
central înfăptuirea unităţii naţionale. Astfel, la 25 august 1918, în
Forul lui Trăiau, a fost organizată o mare adunare populară, la care au
participat delegaţi din 20 de oraşe italiene şi 60 de asociaţii
patriotice. Au rostit discursuri primarul Romei, secretarul de stal
Ruffini, reprezentanta Asociaţiei femeilor italiene, Maria Rugiero, şi
profesorul Simion Mîndrescu, relevându-se solidaritatea italo-română şi
lupta comună, a ambelor popoare pentru desăvârşirea unităţii lor
naţionale.52 Preşedintele
Consiliului de Miniştri, V. E. Orlando, într-o corespondenţă purtată cu
reprezentanţii guvernului român în Italia, îşi exprima admiraţia „pentru
vitejia armatei româneşti”53 în
războiul de eliberare şi unitate naţională, purtat în anii 3916-1917,
alături de Antantă, împotriva Puterilor Centrale, precum şi credinţa
revenirii României în tabăra aliaţilor săi, după depăşirea condiţiilor
dramatice în care se afla, aceasta fiind, „singura garanţie a realizării
aspiraţiilor sale naţionale legitime”.54
În primăvara şi vara anului 1918 Comitetele „Pro
România” şi „Pro Romeni”. formate din deputaţi, senatori, oameni de
ştiinţă italieni etc. au organizat la Roma, Torino, Napoli etc. alte
manifestaţii de susţinere a programului Comitetului de acţiune al
românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, în vederea făuririi
unităţii naţionale.55
O susţinută activitate politico-diplomatică în sprijinul
Marii Uniri, a desfăşurat emigraţia română şi în Anglia. Dovada
interesului pe care-l manifestau britanicii faţă de cauza noastră
naţională, este faptul că Allan Leeper, secretarul primului ministru
englez, Lloyd George, a solicitat emigraţiei române redactarea unui
memoriu cu privire Ia „sforţările României în război şi modalitatea
văzută de români cu privire la tratarea minorităţilor naţionale după
realizarea unităţii naţionale a poporului român”.56 Memoriul
redactat de către George Moroianu profund documentat, prezenta imensul
efort de război al poporului român pentru împlinirea dezideratelor sale
politice şi naţionale, precum şi contribuţia excepţională la lupta
aliaţilor împotriva Puterilor Centrale57.
Totodată, aşa cum vom releva, se dădeau garanţiile necesare depline cu
privire la rezolvarea democratică a problemei naţionale, la asigurarea
deplinei egalităţi în drepturi a naţionalităţilor conlocuitoare cu
poporul român. „Marea victorie de la Mărăşeşti -se menţiona în memoriul
adresat guvernului Angliei - a dovedit aliaţilor noştri, precum şi
inamicilor noştri, de ce este capabil neamul nostru când e pus să lupte
în condiţii legale şi cu un armament egal”58.
Descifrând just factorul principal care a determinat obţinerea acestor
mari victorii militare59,
G. Moroianu consemnează că „cel care a câştigat bătălia de la Mărăşeşti
a fost soldatul ţăran român”60.
În ceea ce priveşte armamentul, acelaşi raport sublinia că ostaşii
români se găseau într-o inferioritate absolută în confruntarea cu
armatele germano-austro-ungare, fiind nevoiţi să lupte la baionetă în
ultimă instanţă, împotriva invadatorilor. Allan Leeper, după primirea
memoriului, la II octombrie 1918, arăta în scrisoarea adresată lui
George Moroianu, că „el este extrem de bine întocmit şi va fi
excepţional de folositor”61 pentru
diplomaţia engleză cu prilejul Conferinţei de pace în vederea susţinerii
revendicărilor teritoriale româneşti. El aprecia, totodată, că memoriul
cuprinde „o serie de informaţii noi şi interesante” pentru guvernul
britanic.62
Conducătorii mişcării naţionale au contactat sistematic
diplomaţia britanică în prima jumătate a anului 1918. îndeosebi vizita
lui Take Ionescu şi Nicolae Filipescu în Anglia, la începutul lunii
august 1918, a avut drept urmare creşterea interesului cercurilor
politice engleze pentru România, întâlnirile lor cu membrii guvernului
britanic, cu alţi exponenţi ai opiniei publice, cele câteva conferinţe,
articole de presă etc. au fost de natură să clarifice chiar acelor
cercuri politice refractare, că România a fost un partener important al
Aliaţilor63.
Sub influenţa emigraţiei române au fost publicate şi o seamă de
articole, în presa engleză, de oamenii de cultură români sau britanici
în favoarea cauzei noastre, naţionale. Totuşi rolul cel mai important în
edificarea diplomaţiei britanice asupra legitimităţii cauzei noastre
naţionale l-a îndeplinit un grup de tineri diplomaţi români în frunte cu
George Moroianu, neobosit militant pentru Marea Unire, care a fost
angajat la Ministerul de Externe britanic în calitate de consilier,
specialist în problemele româneşti, alături de Eduard Beneş, în cele
cehoslovace şi de Ante Trumbic, în cele iugoslave.64
În urma acestei susţinute propagande a românilor şi a
filoromânilor britanici, cauza noastră a fost îmbrăţişată şi susţinută
cu interes de guvernul englez, ca şi de opinia publică din ţara prietenă
şi aliată. Astfel, într-o scrisoare a ministrului său de externe, A. .1.
Balfour, adresată lui Take Ionescu, în toamna anului 1918, se afirma că
„guvernul englez se angajează ca la Conferinţa de pace să acorde
simpatia şi ajutorul său principiului general al unităţii române”.65
Totodată, în scrisoare se recunoşteau sacrificiile
României în războiul de eliberare şi unitate naţională, ceea ce
constituia temelia îndreptăţitelor aspiraţii naţionale româneşti.
Problema revendicărilor naţionale ale românilor din
Transilvania şi Bucovina a fost discutată şi susţinută şi la Conferinţa
internaţională a socialiştilor reprezentând naţionalităţile oprimate din
Austro-Ungaria, întrunită la Londra, la 20 septembrie 1918. Declaraţia
Conferinţei, semnată şi de Ioan Borteş, delegatul socialiştilor români
din Transilvania, aducea la cunoştinţa opiniei publice internaţionale
„vigoarea revoluţionară crescândă” a naţionalităţilor din monarhia
dualistă, afirmând că trebuie să se acţioneze „cu toate forţele la
realizarea unei păci drepte şi onorabile, care să dea satisfacţie
mişcărilor naţionale”.66
În S.U.A., activitatea de susţinere a cauzei unităţii
noastre naţionale a fost puternic încurajată de Declaraţia preşedintelui
Wilson, din 11 februarie 1918, care preciza: „Autodeterminarea nu este o
simplă frază, ea este un principiu imperativ de acţiune pe care în
viitor oamenii de stat nu-I vor ignora decât în detrimentul lor”. Un rol
important in acţiunea de atragere a opiniei publice şi a oficialităţii
de partea cauzei naţionale a românilor l-a avut misiunea română, trimisă
de guvernul de la Iaşi şi formată din dr. V. Lucaciu, Vasile Stoica,
Ioan Moţa şi Epaminonda
Lucaciu, fiul marelui patriot67.
Acestora li s-au alăturat oameni politici şi de cultură aliaţi în
S.U.A.: L. Mrazek, P. Ncgulescu, N. Lupu ş.a. Misiunea română a adus la
cunoştinţa poporului american, cu sprijinul patrioţilor din emigraţie,
eforturile şi sacrificiile poporului român în războiul dus alături de
Antantă68,
care au culminat cu bătălia de la Mărăşeşti, relevând drepturile şi
aspiraţiile sale legitime de unitate naţională. De asemenea, misiunea
română a relevat situaţia generală a României după armistiţiul impus de
Puterile Centrale. Prezenţa şi activitatea misiunii române se motiva, o
dată în plus, prin faptul că unele cercuri politice americane, datorită
propagandei maghiare tendenţioase, răuvoitoare, nu priveau, la început
cu simpatie cauza românească.69 Membrii
misiunii române au făcut, la 15 ianuarie 1918, o vizită protocolară de
prezentare la Casa Albă. In cuvântul său, ministrul român la Washington,
C. Angelescu, care însoţea delegaţia, a exprimat guvernului S.U.A.
dorinţa românilor de eliberare a Transilvaniei şi Bucovinei, încorporate
cu forţa de Austro-Ungaria, şi de Unire a acestora cu Patria-mamă, în
vederea făuririi unităţii naţional statale.
„Misiunea Patriotică Română” a desfăşurat, sub
conducerea lui Vasile Stoica, o vastă activitate de propagandă în
sprijinul cauzei noastre naţionale, în rândurile opiniei publice
americane si îndeosebi a conaţionalilor imigranţi din Transilvania.
Într-un raport adresat secretarului de Stat american,
Robert Lansing, de către Vasile Stoica, se releva că „românii
transilvăneni care se aflau în America în momentul în care Republica
Statelor Unite, declarând război Germaniei, devenea aliata noastră, au
intrat în număr mare voluntari în armata americană”.70 Se
menţiona, în continuare, că „cinci mii de români transilvăneni îşi fac
astăzi datoria în această armată care luptă pentru aceleaşi principii de
libertate ca şi armata română în Carpaţii Moldovei”.71 Autorul
raportului sublinia faptul că „declaraţia de război a Statelor Unite
făcută Austro-Ungariei a produs cea mai profundă satisfacţie în
rândurile românilor din armata americană şi le-a dublat ardoarea în
luptă”.72
De altfel, românii din S.U.A. începură să-şi manifestate
îndată după intrarea României în război dorinţa de a se înrola ca
voluntari în armata română pentru eliberarea pământurilor natale din
Transilvania şi Bucovina. Într-un memoriu adresat guvernului american,
ei cereau înfiinţarea unei Legiuni a românilor subjugaţi şl caracterizau
această acţiune ca fiind expresia „celui mai elocvent plebiscit al
popoarelor ce doresc să se organizeze în state naţionale independente”73.
Acelaşi document sublinia că „românii din Austro-Ungaria în orice colţ
de pământ s-ar găsi trebuie să-şi afirme prin fapte voinţa neclintită de
a scăpa de sub dominaţia habsburgică şi de a se uni într-un stat liber
cu fraţii lor din România”74.
Vasile Stoica, solicitând sprijinul guvernului american pentru formarea
unei unităţi româneşti de sine stătătoare, arăta în memoriile sale că
aceasta ar face ca „numărul acestor voluntari să fie încă şi mai mare”.
În cadrul întrevederii avute de delegaţia română cu
ministrul de război american, Newton Baker, s-a discutat planul de
constituire a legiunii române75.
Guvernul american, din motive de ordin constituţional, precum şi
datorită dificultăţilor transportului peste ocean, a tergiversat
aprobarea, cu toate insistenţele Misiunii Patriotice Române76.
Aceasta nu a slăbit însă intervenţiile sale pe lângă autorităţile
americane pentru depăşirea dificultăţilor existente în calea acestui
deziderat politic românesc în a cărui materializare erau de fapt
interesate şi statele Antantei.
Insistentele „Misiunii Patriotice Române” şi ale „Ligii
naţionale române” din S.U.A. au determinat, în cele din urmă, guvernul
american să aprobe în principiu constituirea a 15 000 de români în
unităţi de sine stătătoare pentru a pleca pe frontul din Europa
împotriva Puterilor Centrale.
Misiunea Patriotică Română, cu sprijinul emigraţiei
române şi al opiniei publice americane, a reuşit să organizeze mari
manifestaţii, la Chicago, Indianopolis şi alte oraşe, pentru cauza
unităţii naţionale. Mii de români au demonstrat pe străzi cu muzică şi
drapele româneşti şi americane pentru unirea Transilvaniei şi Bucovinei
cu România. Acestor manifestaţii impresionante li se adaugă propaganda
ziarului „România” din Cleveland, condus de Ion Moţa. Într-un scurt
interval de timp românii au reuşii să câştige sprijinul şi solidaritatea
opiniei publice, precum .si a unor ziare de mare tiraj şi prestigiu, ca
„Washington Post”, „New York Times”, în lupta pentru unirea românilor
din monarhia habsburgică cu România.77
Unii membri ai Congresului S.U.A., printre care fostul
preşedinte Theodore Roosevelt, în discursuri publice s-au pronunţat în
favoarea luptei şi a idealurilor naţionale ale românilor. Unii oameni
politici şi de cultură americani au publicat mai multe articole în
ziarul „Kansas City Star” tot în semn de solidaritate cu cauza
românească.78 Departamentul
de Stat, prin reprezentanţii săi, Polk W. Phillips, A. Putney, W.
Bullit, asigura pe români că înţelege împrejurările care au silit
România să încheie pace cu Puterile Centrale, având în vedere retragerea
armatelor ruse de pe frontul din Moldova şi nerespectarea angajamentelor
militare asumate de Franţa şi Anglia. La 5 iulie 1918, s-a constituit
Liga Naţională Română, care reunea 182 de organizaţii şi parohii
româneşti, sub preşedinţia lui V. Stoica. „Liga”, în colaborare cu
„Comitetul naţional al românilor americani”, organizează alte mitinguri,
propagandă prin presă, redactează memorii adresate preşedintelui W.
Wilson şi altor oameni politici influenţi, cu rugămintea de a sprijini
ia Conferinţa de pace dreapta cauză a unităţii naţionale a românilor.79 O
puternică acţiune de solidaritate cu lupta românilor pentru unitate se
reflectă şi în presa americană din anul 1918. Astfel, ziarul „The New
York Times” scria: „în Transilvania şi Banat se află doar «mici insule»
de proprietari unguri care stăpânesc 4-5 milioane de români” (numărul
din 30.VI.1918).
La 20 septembrie 1918, reprezentanţii naţionalităţilor
au fost primiţi într-o nouă audienţă la Casa Albă. Această întrevedere a
influenţat poziţia preşedintelui Wilson în sprijinirea popoarelor din
monarhia dualistă pentru a-şi realiza unitatea lor naţional-statală.
După aceste contacte, se poate spune că problema naţională a românilor a
fost mai bine înţeleasă şi susţinută de diplomaţia americană.80
Principiile formulate de preşedintele S.U.A., W. Wilson,
cu privire la rezolvarea problemei naţionale s-au bucurat de o rezonanţă
mondială. Guvernul român, pe baza principiilor cuprinse în programul
Wilson, „a atras atenţia guvernelor Puterilor Centrale asupra
articolelor X, XI, XII ale tratatului (de pace de la Bucureşti, n.ns.)
prin care României i-a fost răpit o parte din teritoriul său naţional şi
care sunt în contradicţie flagrantă cu principiile respective (dreptul
popoarelor la autodeterminare, n.ns.) şi de aceea trebuie să fie
socotite nule şi neavenite”.81
În noiembrie 1918, doctorul Epaminonda Lucaciu, fiul lui
Vasile Lucaciu, neobositul militant pentru unitate naţională, a adresat
o telegramă preşedintelui S.U.A., W. Wilson, exprimând calde sentimente
de gratitudine la adresa acestuia şi a guvernului american pentru
sprijinul acordat românilor oprimaţi din Austro-Ungaria, în lupta tor
hotărâtă şi dreaptă de eliberare şi unitate naţională: „Măreţele
Dumneavoastră principii, asigurările ce ni le-aţi dat, tratatele semnate
de Aliaţi - se arată în telegramă - toate acestea ne asigură de
eliberarea noastră de sub jugul duşman”.82 În
încheiere, se sublinia ca „pentru ceea ce aţi tăcut dumneavoastră pentru
noi, pentru tot ce oficialităţile guvernamentale şi poporul acestei mari
Republici au făcut pentru români, vă suntem recunoscători”.83
La rândul său, preşedintele S.U.A., impresionat de
„amabilul mesaj” primit în numele românilor din Austro-Ungaria, îi
asigura de profundul şi sincerul său interes pentru soarta lor84.
Într-o telegramă a Departamentului de stat către conducerea Misiunii
Patriotice Romane se sublinia că „atitudinea Statelor Unite faţă de
România nu s-a schimbat absolut în nici un fel (după semnarea păcii de
la Bucureşti, n.ns.) şi că preşedintele nostru îşi menţine declaraţia în
toate punctele. În numele Guvernului Statelor Unite vă pot aduce la
cunoştinţă că integritatea, libertatea şi independenţa României
reprezintă o datorie de onoare a Puterilor Aliate. Noi cunoaştem şi
apreciem sacrificiile pe care le-a adus România pentru Puterile Aliate.
Armata Română a sângerat pentru înaltele idealuri ale umanităţii”.85
În toamna anului 1918, într-un mesaj adresat de Robert
Lansing, secretar de stat al S.U.A., către guvernul român, trimis prin
legaţia Statelor Unite de la Iaşi, se menţionează expres că „guvernul
Statelor Unite a promis astăzi că prin influenţa sa va da României tot
sprijinul ca această ţară la Conferinţa Păcii generale să-şi câştige
justele sale drepturi politice teritoriale”.85
Documentul recunoaşte că „România întotdeauna a
sperat o reunire cu fraţii săi din Transilvania, ţinuţi între graniţele
Imperiului austro-ungar”.87 După
ce sublinia că „Guvernul Statelor Unite a avut necontenit în vedere
viitoarea fericire şi integritate a României ca ţară liberă şi
independenţă”88,
în continuare R. Lansing arăta că „preşedintele doreşte să vă informeze
că guvernul Statelor Unite nu pierde din vedere aspiraţiunile neamului
românesc atât din afară cât şi dinăuntrul graniţelor Regatului”.89 Secretarul
de stat american ţinea să evoce faptul că poporul său a fost „martor la
luptele, suferinţele şi jertfele aduse de acest neam (românesc, n.ns.)
pentru dezrobirea sa de duşmani şi apăsători”90,
şi că „guvernul Statelor Unite simpatizează adânc cu spiritul de unitate
naţională şi cu aspiraţiunile românilor de pretutindeni şi nu va neglija
să-şi întrebuinţeze la timpul potrivit influenţa sa ca justele drepturi
politice şi teritoriale ale neamului românesc să fie asigurate”.91
Acest document diplomatic atât de ferm şi angajant al
guvernului american a fost, între altele, rezultatul unor repetate
demersuri ale lui Vasile Stoica, preşedintele „Ligii Patriotice Române”92,
căpitan în „Legiunea Română” formală în S.U.A. El a fost unul din
principalii organizatori al acestei unităţi militare româneşti care s-a
constituit pentru împlinirea idealului naţional. Unul din consilierii
apropiaţi ai preşedintelui Wilson, colonelul House, avea să declare
presei că „în ceea ce priveşte soluţia problemei româneşti ea nu poate
fi decât una singură: unirea tuturor românilor”.93
Rezultă din cele prezentate că între anii 1916 şi 1918
reprezentanţii mişcării naţionale în frunte cu cei ai „Ligii Culturale”,
„Federaţiei Unioniste”, „Acţiunii Naţionale” şi ai altor organizaţii şi
asociaţii cultural-patriotice şi politice româneşti, misiunile şi
emigraţiile româneşti, toţi românii aflaţi în străinătate au desfăşurat
o amplă activitate politică, patriotică, au fost interpreţii legitimi ai
aspiraţiilor poporului român spre unitate naţională.94 Aceştia
au întreprins în susţinerea revendicărilor naţional-teritoriale o
intensă propagandă, reuşind să atragă atenţia opiniei publice asupra
intereselor României şi să câştige simpatia anumitor cercuri
conducătoare din Franţa, Anglia, Italia, Belgia, S.U.A. etc., să
constituie unităţi militare alcătuite din voluntari combatanţi, ceea ce
va influenţa favorabil, va spori ponderea eforturilor diplomatice ale
guvernului român în cadrul Conferinţei de pace de la Paris.95
Acad. Constantin MARINESCU
Note
1 C. Gh. Marinescu, Lupta
românilor pentru Marea Unire şi opinia publică europeană, în voi.
Românii in istoria universală, I, Iaşi, 1986, p. 432-433.
2 „La Roumanie” nr. 32 şi 33 din
22 şi 23 august 1918; cf. şi Ştefan Pascu, C. Gh. Marinescu, Răsunetul
internaţional al luptei românilor pentru unitate naţională, p. 213.
3. Eliza Campus, Recunoaşterea
pe plan internaţional a desăvârşirii unităţii statale a României.
„Studii”, nr. 6/1968, p. l 169.
4. C Gh Marinescu, Opinia
publică internaţională în sprijinul luptei românilor pentru Unirea
Transilvaniei cu Ţara, (1914-1920), în vol. Transilvania în istoria şi
conştiinţa românilor, Iaşi, 1985, p. 232-238.
5. Ştefan Pascu, C. Gh.
Marineseu, L’Opinion publique internaţionale el le probleme de l’unite
naţionale el politique des roumains, Edit. Acad., Bucureşti, 1988, p.
128-145; cf. şi D. Tutu, Voluntarii romani din Transilvania în lupta
împotriva Puterilor Centrale pentru eliberarea naţională, „Studii”, nr.
5, 1968,passim.
6. Ibidem.
7. Ibidem.
8. Arhivele Stalului Bucureşti,
Arhivele istorice şi diplomatice ale Ministerului de Externe al Italiei,
Roma, Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Rola 72-76, c. 80.
9. Ibidem.
10.
C. Gh. Marinescu, Lupta
românilor pentru Marea unire şi opinia publică europeană, p. 432-434.
11. Cf. „Rcvuede Transylvanie”,
Cluj, 1937, tome III, nr. 4; Of. şi I. Ursu Pourquoi la Roumanie afait
laguerre. Paris, 1918, passim.
12. D. Tutu, Voluntarii romani
din Transilvania, în lupta împotriva Puterilor Centrala, pentru
eliberarea naţională, p. 140.
13. Arh. Statului Bucureşti,
Colecţia microfilme, R.S.F. Iugoslavia, Savezni Sckretarijat za
Inoslrane Poslove-Centralnîi Archiv, Beograd. Fond Politicko odeljenjc
Ministarstva-Inostranich Dela Kraljcvine, Srbije, 1918, Fasc. IX, Clas.
2, Pov. nr. 259.
14. V. Netea, C. Gh. Marinescu,
Liga Culturală şi unirea Transilvaniei cu România, p. 307.
15. Microfilme Franţa, rola 184,
c. 602-603, fond Ministere des Affaires Btrangeres, Archives
Diplomatiques, seric Europe, 1918-1929, sous serie Roumanie, vol. 41, f.
l1-14; cf. şi Mărturii 1918 la români, vol. 11, p. 1172-1174.
16. Ibidem.
17. Ibidem.
18. C. Gh. Marinescu, Opinia
publică internaţională în sprijinul luptei românilor pentrg Unirea
Transilvaniei cu Ţara (1914-1920), în vol. Transilvania in istoria şi
conştiinţa românilor, p. 233-234.
19. „La Roumanie”, l, nr. 35 din
12 IX 1.918,
20. „La Roumanie”, nr. 7/27. I.
1918; nr. 3/31.1. 1918; nr. 4/7. II. 1918; nr. 6/21.11. 1918.
21. Ibidem
22. Ibidem.
23. „Adevărul”, nr. 10671, 3. I.
1910; cf. şi Fl. Salvan, Activitatea lui O. Goga în cadrul emigraţiei
române din Paris pentru Unirea Transilvaniei cu România, „Apulum”, XII,
1975, p. 479-492.
24. „La Roumanie”.nr. 40, 17 X.
1918.
25. „Adevărul”, nr. 10673,
7.1.1918.
26. Ibidem.
27. M. Constantinescu, Ştefan
Pascu, Desăvârşirea unificării statului naţional român, Unirea
Transilvaniei cu vechea Românie, 1968, Ed. Academiei, p, 195.
28. Microfilme, Franţa, rola
184, c. 602-603; Ministere des Affaires Elrangeres, Archives
Diplomatiques, serie Europe 1918-1929, sous - scrie Roumanie, vol. 41.
f. 11-14.
29. Ibidem.
30. Ibidem.
31. „Adevărul”, nr. 10765,
7.1.1919.
32. Ibidem.
33. Ibidem.
34. Arhivele Statului Bucuroşii,
Colecţia Microfilme, Italia. Arhivele Centrale de Stal, Roma, Fond I
Bisollali, Rola 17/3, nr. 207 şi Rola 13/1, nr. 72, Fasc. 19. 43. 21.
35. G. G. Mironescu, Din
Pribegie, „Convorbiri literare”, august 1927; cf. şi D. Zaharia, Aspecte
ale luptei prizonierilor şi refugiaţilor români aflaţi în Italia pentru
realizarea unităţii de stat a României, „Studii şi cercetări
ştiinţifice”, I. P. Bacău, 1970, p. 249.
36. În acel moment, în Italia se
aflau aproximativ 18 000 de prizonieri români în aproape 50 de lagăre,
ceea ce făceau anevoioase legăturile autorităţilor române cu ei.
37. G. G. Mironescu, op. cit.;
cf. şi G. Moroianu, Luptele de emancipare ale românilor din Ardeal în
lumină europeană, p. 64-65.
38. Microfilme Italia, rola
12/3, c. 173-174, Arhivele Centrale de Sfat, Roma, fascicola 19.4.6.
130; cf. şi Mărturii, 1918 la români voi. M, p. 1084-1085; 1106-1107.
39. Mărturii, 19IH la români,
voi. [l, p. 1084-1085; 1106-1107.
40. Ibidem.
41. Ibidem
42. Arhivele Statului Bucureşti,
Microfilme Italia, Rola 18/1, nr. 60, 61, Arhivele Centrale ale
Statului, Roma, fond Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Fasc. 19, 43.
74.
43. Ibidem.
44. M. Constantinescu, Şt. Pascu
(sub red.) op, cit., p. 190.
45. D. Zaharia, op, cit, p. 250.
46. Ştefan Pascu, Marea Adunare
Naţională de la Alba Iulia. p. 807-816.
47. Arhivele Stalului Bucureşti,
Colecţia Microfilme, Italia, Arhivele Centrale de Stat, Roma, fond.
Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Rola 13/1 nr. 80.
48. Idem, nr. 124-125.
49. Idem, Arhivele Centrale de
Stat Roma, Fond. Preşedinţia Consiliului de Miniştri, Fasc. 19. 38.
50. Idem, Colecţia Microfilme
Italia, Arhiva istorică şi diplomatică a Ministerului de Externe al
Italiei, Roma, pachet J68; Cittaducale, Procesul verbal de Constituire a
Comitetului de acţiune al românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina.
51. Ibidem; cf. şi Colecţia
Microfilme, Italia, Rola 13/1, nr. 66-67; Arhivele Centrale ale
Statului, Roma, Preşedinţia Consiliului de Miniştri, fasc, 19. 43. 21;
cf. si V. Netea, Lupta emigraţiei transilvănene pentru desăvârşirea
unităţii de stat a Românişi, Studii, nr. 6/1988, p. 18-19.
52. C, Cili. Marinescu, Luptele
românilor pentru Marea Unire şi opinia publică europeană, p. 434.
53. Idem, Unirea românilor
văzută de istorici şi publicişti din Anglia, „Cronica”, nr, 3, 21 I,
1971, p.8.
54. Ibidem.
55. Eliza Campus, La Iulie pour
l’achevemenl de /’unite naţionale roumaine (1914-1918), ,,Revue roumaine
d’histoire” nr. 4/1965, p. 781
.56. G. Moroianu, Leş luttes des
roumainx transylvains pow la liberie et l’opinion europeenc, p. 201; cf
şi G. Moroianu, Luptele de emancipare ale românilor din Ardeal, p.
55-56.
57. „Hotărârea României de a
intra în războiul mondial alături de Puterile Antantei - se releva în
memoriu - a fost urmarea naturală a originii ci, a trecutului ei
istoric, a situaţiei sale etnice şi geografice. A fost chiar logica
existenţei sale. România era centrul către care se îndreptau privirile
milioanelor de români care locuiau în afara l roii ti erelor sa ie. Toţi
voiau ca România să facă gestul de atâta timp aşteptat de ei, gestul
eliberării şi al Unirii lor”.
Memoriul sublinia, de asemenea,
că victoriile Aliaţilor de la Verdun (Donam o ni), de la Carso şi de la
Monastir erau în mare parte consecinţa intrării în acţiune a României.
Referindu-se Ia retragerea vremelnică a armatei române în Moldova,
memoriul demonstra, argumentat, că aceasta a fost determinată, în
principal, de nerespectarea de către Aliaţi a angajamentelor militare
faţă de România.
58. G. Moroianu, Les luttes des
roumains transylvains pour la liberte et l’opinion europeene, p. 201;
cf. şi G. Moroianu, Luptele de emancipare ale românilor din Ardeal, în
lumină europeană, p. 55-56.
59. Evocând situaţia dramatică a
populaţiei refugiate în Moldova, foametea, epidemia de tifos care a
iacul mii de victime, memoriul aducea un cald elogiu misiunilor sanitare
engleze şi franceze, care au activat cu mare devotament. Mulţi dintre
membrii acestei misiuni s-au îmbolnăvii de tifos exantematic si au murit
eroic pe front sau în spatele frontului, în încercarea de a salva viaţa
bolnavilor români, militari sau civili.
60. G. Moroianu, op. cit., p.
56.
61. Ibidem.
62. Cristian Popişteanu, I.
Patroni, Imagini britanice privind participarea României la primul
război mondial, în voi. Românii in istoria universală, vol. III, 1988,
p. 367-384.
63. C. Gh. Marinescu, Unirea
romanilor văzută de istorici şi publicişti din Anglia, p. 8.
64. Ibidem. p. 62.
65. G. Moroianu, Legăturile
noastre cu Anglia. Cluj, 1923, p. 88-89.
66. Arhivele Statului Bucureşti,
Microfilme Iugoslavia, Rola 503, fond cit., Fasc. 7, lest l, kutija 454.
67.B. Rangheţ, Relaţiile
româno-americane în perioada primului război mondial, 1916, 1920,
Cluj-Napoca, 1975, p. 1l; cf. şi T. Stanciu, Opinia publică din Statele
Unite şi Unirea (1914-1918), în „Transilvania”, 1978, VII, nr. 12, p,
41-42; cf. şi V. Netea, Lupta emigraţiei române pentru desăvârşirea
unităţii de stat a României, p. 13 (l 157); Idem, Roumaniuns in America
up to 1918, în „Nouveltes etudes d’hisloire”, V, 1976, p, 259-267.
68. Constantin I. Stan, Aspecte
privind activitatea românilor americani în sprijinul înfăptuirii Marii
Uniri, în voi. Românii in istoria universală, voi. III, Iaşi, 1988, p.
651-666.
69. Moroianu, Les luttes des
roumains transylvains pour la liberte el. l’opinion européenne, p.
200-201.
70. Arhivele St. Buc, Microfilme
S.U.A. rola 564, c 425-428: The National Archives of the United States.
Record of Ihe Department of Sfale relating to World War I and its
termination, Microscopy 367, Roll 86, vol. 77, no 76372/9833.
71. Ibidem.
72. Ibidem.
73. Ibidem.
74. Ibidem.
75. Acest plan cuprindea
următoarele elemente: a) organizarea unei unităţi de români
transilvăneni voluntari, cetăţeni ai S.U.A.; b) încadrarea acesteia în
armata americană, purtând însă numele de „batalion de români” sau
„regiment roman”, în raport cu numărul voluntarilor; c) ofiţerii urmau
să fie americani sau transilvăneni avându-se în vedere că marea
majoritate a voluntarilor erau români originari din Transilvania şi
Banat; d) subofiţerii trebuiau să fie români, foşti gradaţi în armata în
care şi-au efectuai stagiul militar; e) limba de comandă urma să fie
engleza, cea de instrucţie, aceiaşi, întrebuinţându-sc însă şi româna,
în caz de nevoie. „Esenţialul era - scria V, Stoica în memoriile sale -
ca această unitate să fie recunoscută ca unitate românească”.
76. Fl. Constantiniu, I.
Stanciu, Sprijinul şi lupta românilor din străinătate pentru cauza
unităţii româneşti (1914-1916), „Revista de istorie”, nr. 29, 1970, p.
1874.
77. Ştefan Pascu, C. Oh.
Marinescu, op. cit., p. 238.
78. Florin Constantiniu, I.
Stanciu, op. cit, p. 1884-1885.
79. V. Stoica, În America pentru
cauza naţională, Bucureşti, 1926, p. 30-40.
80. C. Gh. Marinescu, Lupta
românilor pentru Marea Unire şi opinia publică europeană, p. 434-435.
81. Arhivele Statului Bucureşti,
Colecţia Microfilme, Austria, Rola l19, c. 889 Haus-Hof-und Staatsarchiv,
Wien, Ministeriium des Aussem, Politiches Archiv, I., 10, Krieg,
1914-1918.
82. Idem, Microfilme S.U.A..
Rola c. 759, Library of Congress, Washington, D.C. Presidential Papers,
Microfilm Woodrow Wilson, rola 343, Series 4, Case files 3183; cf.
Mărturii, 1918 la români, vol. II.
83. Ibidem.
84. Arh. St. Bucureşti,
Microfilme S.U.A. rola 633, c 761, The Library of Congress, Presidential
Papers, W. Wilson Papers, rol. 354, Series 4. no. 3183.
85. Idem, Microfilme Austria,
rola 221, c. 429, Haus-Hof und Staatsarchiv, Wien, Politisches Archiv l,
K. 520; Liasse XVII/7 g.
86. Arh. M..A.E., fond
Conferinţa de pace de la Paris, 1946, vol. 96, f. 140-141.
87. Ibidem.
88. Ibidem.
89. Ibidem.
90. Ibidem.
91. Ibidem.
92. Ibidem.
93. Ibidem.
94. Cf. Mărturii, 1918 la
români, vol. II. p. 1239.
95. Cf. Gh. Marinescu, Lupta
românilor pentru unire în context european, loc. cit.; Idem, Opinia
publică internaţională în sprijinul luptei românilor pentru unire, în
vol. Românii în istoria universală, I, Iaşi, 1986, p. 420-436.
|
|
