|
Unirea
Bucovinei cu România
Fructificând condiţiile interne şi internaţionale
favorabile, determinate de degringolada Imperiului austro-ungar ca
urmare a înfrângerilor militare suferite de armatele Puterilor Centrale,
pe toate fronturile, inclusiv pe frontul din Galiţia, şi mai ales a
puternicelor mişcări de eliberare naţională şi socială a popoarelor
oprimate, populaţia românească predominantă numericeşte din Bucovina
îşi afirmă şi ea deschis voinţa de autodeterminare până la separare
de Austro-Ungaria şi de unire cu patria-mamă, România.
Reprezentantul diplomatic al Austriei la Bucureşti,
contele Demblin, informa, încă de la 6 noiembrie 1918, pe ministrul de
externe de la Viena „despre comunicarea guvernului român din Iaşi, în
legătură cu cererea Comitetului Naţional si a populaţiei din Bucovina de
a fi pusă, sub protecţia statului român”, ceea ce probează voinţa de
unitate naţională a românilor din această provincie istorică şi pe care
o va consfinţi peste câteva zile prin Adunarea Naţională de la Cernăuţi.1
În vederea pregătirii pe cale democratică, plebiscitară
a unirii Bucovinei cu Ţara, conducerea mişcării naţionale a românilor a
organizat o mare adunare politică la Cernăuţi, în ziua de 14/27
octombrie, 1918, „în scopul de a se proclama Constituanta şi de a
alege un Consiliu Naţional, ca organ reprezentativ al românilor
bucovineni”.2 Prima
hotărâre a Constituantei avea să fie „ Unirea Bucovinei cu celelalte
ţări româneşti, într-un stat naţional independent, în deplină
solidaritate cu românii din Transilvania şt Ungaria”.3
Consiliul Naţional ales de Constituantă era
format din 50 de membri. Acesta a devenit organul reprezentativ suprem
al românilor ce formau populaţia majoritară a Bucovinei. La rândul său
acesta a desemnat un Comitet care să desfăşoare activitate politică
permanentă în conformitate cu orientările stabilite de Consiliul
Naţional. Totodată, el trebuia să susţină revendicările naţionale ale
bucovinenilor la Conferinţa de Pace.4 În
calitate de preşedinte al Consiliului Naţional a fost ales marele
patriot bucovinean Iancu Flondor. Consiliul Naţional a condus timp de o
lună destinele populaţiei din Bucovina, cu atribute de guvern
naţional, respectiv până în noiembrie 1918, când Bucovina se uneşte
cu România.
Presa relata că entuziasmul maselor în timpul
desfăşurării lucrărilor Constituantei a fost deosebit de
puternic. Oameni de toate vârstele şi categoriile sociale, veniţi din
toate zonele Bucovinei erau prezenţi în jurul Palatului Naţional din
Cernăuţi. Au avut loc impresionante manifestări cultural-patriotice.5 Declaraţia
de Unire a Bucovinei cu Regatul României, prezentată de I. Flondor, în
numele participanţilor „a fost primită cu unanimitate şi aclamată
delirant de întreaga adunare, stând în picioare şi bătând din palme
aproape zece minute. Nu era ochi care să nu fie copleşit de lacrimi,
drept urmare a marii însufleţiri care domnea spiritele prezenţilor”.6
La 31 oct/12 noiembrie 1918 s-a întrunit în a doua
şedinţă Consiliul Naţional. cu care ocazie s-a format un guvern în
frunte cu Iancu Flondor, din care făceau parte 11 „miniştri” numiţi
secretari de stat, ce guvernau împreună cu Consiliul Naţional de sub
preşedinţia lui Dionisie Plejan. În această şedinţă a fost decretată
Legea, fundamentală provizorie asupra administrării Bucovinei prin
care se precizau atribuţiile diferitelor organisme politice.
Consiliul Naţional era considerat autoritatea unică peste întreaga
Bucovină.7
Socialistul bucovinean George Grigorovici, în şedinţa
Consiliului Naţional Român, din 13 noiembrie 1918, exprimând poziţia
muncitorimii de toate naţionalităţile, cere ca Bucovina să pună la baza
Constituţiei sale principiile democratice şi în primul rând să se
înfăptuiască reforma agrară. El solicită, de asemenea, o reprezentare
mai adecvată a clasei muncitoare în Consiliul Naţional Român,
corespunzător ponderii sale în structura socială.8 Referindu-se
la problema fundamentală care stătea în faţa românilor de pretutindeni,
G. Grigorovici a declarat că „Unirea trebuie să rămână idealul pe care
dacă nu-1 vom împlini nu merităm numele de români”.9
La propunerea lui Iancu Flondor şi Ipolet Tarnovschi,
printre membrii Consiliului Naţional Român a fost ales şi fruntaşul
socialist G. Grigorovici, căruia i-au fost încredinţate responsabilităţi
în domeniul politicii externe. De altfel, el va face parte din delegaţia
română care a tratat cu guvernatorul Bucovinei, Contele Etzdorf,
reprezentantul Curţii imperiale de la Viena, problema autodeterminării
Bucovinei10,
în virtutea principiilor wilsoniene.
În ziua de 12/25 noiembrie 1918 a avut loc o nouă
întrunire a Consiliului Naţional care a reluat în dezbatere soarta
Moldovei de Sus11 şi
a hotărât convocarea pe baze plebiscitare a Congresului Bucovinei,
pentru a exercita în numele poporului dreptul la autodeterminare.
Cu acest prilej s-au făcut cunoscute membrilor
Consiliului Naţional discuţiile separate, în spirit democratic, purtate
cu reprezentanţii polonezilor, germanilor şi evreilor în legătură cu
atitudinea lor faţă de hotărârea de unire a Bucovinei cu Regatul
României. S-a precizat că răspunsurile exponenţilor acestor populaţii au
fost afirmative, că ei au aprobat unirea fără condiţii, sub garanţia
dezvoltării libere în domeniul învăţământului.12
Ca şi în Basarabia, alegerile de delegaţi s-au făcut cu
respectarea principiilor democratice, ţinându-se seama de ponderea
fiecărei naţionalităţi: 74 delegaţi români, 13 delegaţi ruteni, 7
germani şi 6 polonezi. Aceştia au fost aleşi, deci, corespunzător cu
situaţia etnică a Moldovei de Sus, la care s-au adăugat 5
deputaţi de drept.13 În
afara acestor delegaţi aleşi pe localităţi, mii de locuitori ai
Bucovinei provenind din toate categoriile sociale s-au îndreptat spre
Cernăuţi spre a fi părtaşi la consumarea marelui eveniment istoric şi
spre a întări astfel mandatul încredinţat delegaţilor lor pentru a vota
unirea pe veci a Bucovinei cu România.
Congresul general al Bucovinei s-a întrunit la 15/28
noiembrie 1918. la Cernăuţi,, pentru a hotărî soarta acestei provincii
istorice. Dionisie Bejan, în numele Consiliului Naţional Român, a
rostit cuvântarea de deschidere, subliniind că chemarea Congresului este
„a aduce la îndeplinire dorul şi aspiraţiunile pe care poporul nostru le
nutreşte şi le păzeşte cu sfinţenie vrednică, de un secol şi jumătate”14,
anume acela de a se reuni cu Patria mamă.
Ca organism ce întruchipa suprema putere a ţării,
investit singur cu putere decizională, în numele suveranităţii
naţionale, pe baza argumentelor etno-demografice, istorice şi politice,
acesta a hotărât: „ Unirea necondiţionată şi pe veci a Bucovinei -
în vechile ei hotare... cu Regatul României”15.
În procesul-verbal al Congresului general al Bucovinei,
se menţionau următoarele consideraţiuni care stăteau la baza hotărârii
de unire cu România: 1) „La fundarea Principatelor Române, Bucovina,
care cuprinde vechile ţinuturi ale Sucevei şi Cernăuţilor, a făcut
pururea parte din Moldova, care în jurul ei s-a închegat ca stat; 2) în
cuprinsul hotarelor acestei ţări se găsesc vechiul scaun de domnie de la
Suceava, gropniţele domneşti de la Rădăuţi, Putna şi Suceviţa, precum şi
multe alte urme şi amintiri scumpe din trecutul Moldovei; 3) în 1774,
prin vicleşug, Bucovina a fost smulsă din trupul Moldovei şi cu de-a
sila alipită coroanei habsburgilor; 4) 144 de ani poporul bucovinean a
îndurat suferinţele unei cârmuiri străine, care îi nesocotea drepturile
naţionale”.16 În
acelaşi document se menţiona că „bucovinenii n-au pierdut nădejdea în
ceasul mântuirii, aşteptat cu atâta dor şi suferinţa”17,
că „moştenirea lor străbună, tăiată prin graniţe nelegiuite, se va
reîntregi prin realipirea Bucovinei la Moldova lui Ştefan”18.
Participanţii la congres declarau că românii din Bucovina „au nutrit
vecinic credinţa că marele vis al neamului se va înfăptui, când se vor
uni toate ţările româneşti într-un singur stat naţional unitar”.19 Delegaţii
muncitorimii bucovinene şi-au adus o contribuţie substanţială la
adoptarea hotărârilor istorice, de unire a Bucovinei cu România, în
cadrul Congresului general al Bucovinei.
Luând cuvântul în cadrul dezbaterilor, numeroşi delegaţi
români şi ai naţionalităţilor au motivat cu demnitate, hotărârea
istorică pe care au adoptat-o de unire a Bucovinei cu România. Astfel,
profesorul I. Nistor, unul dintre neobosiţii militanţi pentru cauza
naţională, în cuvântarea sa a evocat luptele seculare ale românilor
pentru unire, argumentele istorice şi etno-demografice care au stat la
baza hotărârilor Congresului20.
La rândul său Stanislav Kwiatkowski, reprezentantul polonezilor,
salutând „Ziua sfântă a renaşterii României unite”21,
recunoştea „drepturile băştinaşe, ale poporului român asupra Bucovinei”.22 El
considera că momentul „unirii Bucovinei cu glorioasa sa mamă”23,
era un veritabil moment istoric mult aşteptat de către toţi locuitorii
acestei provincii.
Congresul general al Bucovinei aducea, în aceeaşi zi, la
cunoştinţa puterilor Antantei, prin telegrame adresate
reprezentanţilor acesteia acreditaţi în România (la Iaşi), faptul că „în
virtutea drepturilor popoarelor de a-şi hotărî singure soarta a votat în
unanimitate revenirea Bucovinei, în vechile ei hotare.., la Regatul
României”24.
Totodată, se exprimau mulţumirile cele mai călduroase pentru dragostea
cu care a fost îmbrăţişată, de diplomaţii Antantei, „cauza noastră
dreaptă (a bucovinenilor, n. ns.) în vremile de cea mai grea cumpănă şi
în clipele hotărâtoare pentru viaţa noastră naţională”.25
După cum am relevat, această hotărâre istorică a obţinut
şi adeziunea polonezilor şi germanilor din Bucovina prin votul
reprezentanţilor lor, participanţi la Congres. În acest timp, legătura
permanentă între mişcarea pentru unitate naţională din Bucovina şi cea
din Transilvania şi România a fost realizată şi prin emisari. Astfel, o
delegaţie în frunte cu Iancu Flondor a fost trimisă la Iaşi, chiar în
ziua de 15/28 noiembrie 1918, după încheierea lucrărilor Congresului
Bucovinei, pentru a înmâna regelui Actul Unirii Bucovinei cu România.
Delegaţia Bucovinei a sosit la Iaşi în ziua în care
regele Ferdinand, guvernul, celelalte autorităţi ale statului se
pregăteau să plece la Bucureşti, după un refugiu impus de ocuparea
temporară a 2/3 din teritoriul ţării, inclusiv a Capitalei de către
armatele invadatoare germano-austro-ungare. De aceea ea s-a alăturat
autorităţilor şi a mers la Bucureşti, unde a participat Ia festivităţile
consacrate revenirii triumfale a acestora în Capitala ţării întregite.
Acad. Constantin MARINESCU
Note
1. Microfilme Austria, rola
119, c. 171; Haus-Hof-und Staatsarchiv, Wien, Politisches Archiv I, K
1057.
2. România în anii primului
război mondial, vol. 2, p, 619.
3. Ibidem.
4. Ibidem.
5.
Ibidem.
6. Ibidem, p. 620
7. Unirea Bucovinei cu
România, 28 noiembrie 1918, Studii şi documente Bucureşti, 1928, p.
113-114.
8. Augustin Deac, op. cit.,
p, 99.
9. Ion Nistor, Unirea
Bucovinei, 28 noiembrie 1918, Studii şi documente Ed. Cartea
Românească, Bucureşti, 1928. p. 86.
10. Ibidem, p. 99.
11. Mărturii, 1918 la
români, vol. II, p. 1226-1227.
12. România în anii
primului război mondial, vol. 2, p. 620.
13. Probleme fundamentale
ale istoriei României, p. 92.
14. Mărturii, 1918 la
români, voi. 11., p. 1226-1227.
15. Microfilme Austria, rola
119, c. 171; Haus-Hof-und Staatsarchiv, Wien, Politisches Archiv
I, K, 1057.
16. Arhivele Statului
Bucureşti, fond, Casa Regală, dos 58/1918, f. 6-8.
17. Ibidem.
18. Ibidem.
19. Ibidem.
20. I. Nistor,
Unirea Bucovinei cu România: 28 noiembrie 1918. Studii şi
documente, p. 65.
21. Ibidem.
22. Ibidem.
23. Ibidem.
24. Mărturii 1918 Ia
români, voi. II, p. 1226-1227.
25.
Ibidem.
|
|
