România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Omagiu la 110 ani de la moartea pictorului Sava Henţia

 

În luna februarie a acestui an, la 110 ani de la moartea pictorului sebeşean Sava Henţia, la Muzeul Municipal „Ioan Raica” din Sebeş a avut loc un eveniment cultural dedicat marelui artist. Evenimentul a cuprins o prezentare a vieţii şi activităţii artistului şi un spectacol de muzică clasică.

Nu putem vorbi despre SAVA HENŢIA fără a face o incursiune în realitatea istorică, politică şi culturală în perimetrul căreia se înscrie creaţia acestui maestru cu o solidă formaţie academică dar si deschis spre modernitate.

Născut în anul 1848, anul revoluţiei paşoptiste, el este contemporan cu afirmarea naţiunii moderne româneşti în plan european. Aspectele complexe ale acestor transformări se vor reflecta, inerent, si în planul expresiei artistice, iar pictorul Sava Henţia le va înregistra cu interes si sensibilitate. Prin opera sa a avut o contribuţie semnificativă la consolidarea structurală a noii arte orientată spre modernitatea înţeleasă în raport cu idealurile naţionale si noul statut european al ţării.

Pe noile coordonate ale modernităţii se defineşte şi noua orientare a artei româneşti. Schimbarea limbajului vizual şi a tehnicilor de reprezentare va fi însoţită si legitimată de procesul întemeierii primelor şcoli superioare de Belle Arte, la Iaşi şi Bucureşti, ceea ce înseamnă elaborarea unui program cultural coerent şi pe timp lung. Procesul de sincronizare si integrare în modernitatea europeana a culturii si civilizatiei româneşti se datorează în principal contactului nemijlocit cu cultura franceză, cultură ce a suferit un proces spectaculos de schimbare în ultimul sfert al secolului XIX, odată cu mişcarea realistă si mai ales cu cea impresionistă. Acest secol XIX a marcat o cotitură radicală în procesul de europenizare si laicizare al artei romanesti. Emanciparea faţă de canoanele postbizantine si raportarea directă la arta europeană s-a facut atât din perspectiva tematică, deci a viziunii, precum si din perspectiva schimbării de tehnică, adică se afirma tot mai puternic viziunea realist-mimetică transpusă tehnic în pictura de şevalet în ulei. Noile genuri artistice afirmate au fost portretul-efigie, scenele istorice, compoziţiile cu tematică socială. Invenţia fotografiei ca tehnică revolutionară de reproducere a realităţii va duce la o reevaluare a registrului mimetic. La tehnica foto-grafică va fi sensibil şi Sava Henţia, alături de marele său contemporan Carol Papp de Szathmary.

Pictorul Sava Henţia fiu al preotului Ilie Hintza si ai Anei Dancilă s-a născut la 1 februarie 1848, în Sebeşel, judeţul Alba, fiind al cincilea copil din cei paisprezece ai familiei.

Oglindindu-se şi în greutăţile existente într-o familie atât de numeroasă, copilăria lui Sava Henţia s-a aflat sub semnul slabelor şanse de afirmare pe un teritoriu aflat sub asuprirea naţională. Copilul Sava Henţia face primele clase la şcoala din sat si învaţă apoi la gimnaziul săsesc din Sebeş. În zona Văii Sebeşului, pictura religioasă pe sticlă fiind foarte raspândită, Sava Henţia îşi va încerca talentul, remarcându-se foarte repede.

Deosebindu-se de ceilalţi fraţi ai săi care vor deveni preoţi, el este atras de artă. În 1862, fratele mamei sale, fotograful Zaharia Dăncilă, cunoscut la Bucureşti ca Dănciulescu îl ia sub ocrotirea sa la Bucureşti. Cunoscându-i înclinaţia spre desen, fotograful doreşte specializarea tânărului în retuşarea de fotografii, dar şi facilitarea accesului la studii în domeniul artei. Astfel, viitorul pictor şi-a început instrucţia artistică în 1862, la numai paisprezece ani, când, după absolvirea gimnaziului german din Sebeş unde s-a produs metamorfoza onomastică, elevul Sava Henţia adoptând, pentru a putea fi înmatriculat, probabil numele german Hentz, de unde s-a ajuns, ulterior, la varianta, din nou cu rezonanţă românească, Henţia, sub care se va afirma mai târziu, ca artist.

Cei trei ani, cât a învaţat să retuşeze fotografii, sub îndrumarea unuia dintre primii practicanţi autohtoni ai fotografiei fondată cu numai un sfert de secol în urmă, în Franţa, de Joseph Nicéphore Niépce si Louis-Jacques Daguerre, i-au marcat tânărului destinul. Fotografia l-a ajutat să înţeleagă diferenţa între reproducerea mimetică a realităţii şi transpunerea ei poetică. Sava Henţia nu a fost un imitator al realităţii, ci, în cele mai izbutite opere, a fost un subtil interpret al atmosferei în care evoluau personajele pictate.

În Bucureşti, tânarul Sava Henţia îşi găseşte o locuinţă, în mahalaua Sf. Elefterie, în apropiere de cursul Dâmboviţei, pe locul unde, pe la 1890, se afla Hanul Babic. Anul 1863 este marcat de un eveniment nefast, ce s-a reflectat asupra omului, cât si a artistului Henţia. Tânărul este surprins într-o noapte de apele învolburate ale Dâmboviţei ce au năvălit în curţile şi casele de pe mal. Se va salva înotând, dar, ulterior se alege cu o febră tifoidă, al cărui tratament greşit va determina surzirea sa pe viaţă. Cu toate încercările la care a fost supus, marcat fizic prin surzenia ce a urmat momentului inundaţiilor, pictorul Sava Henţia s-a dovedit un caracter puternic învingând obstacolele handicapului dobândit, urmându-şi cu tenacitate si pasiune talentul de care era pe deplin constient. Încrederea în forţele proprii, conştienţa talentului sau, dorinţa de a-şi spune cuvântul pe care simţea că-l avea de spus i-au dublat forţele în lupta cu necazurile şi piedicile ce i se iveau în cale.

Pentru Sava Henţia anul 1865 este unul esenţial, decide să studieze pictura, înscriindu-se la cursurile Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti, înfiinţată, în 1864. Aici se va remarca de la început, astfel încât, între 1865 si 1870, ca bursier de stat, va beneficia de iniţiere într-un limbaj artistic guvernat de normele esteticii academiste, din partea profesorilor Gheorghe Tattarescu si Theodor Aman, fondatorii şcolii. Formaţia sa este rezultatul unei activităţi performante, care îl ajută să termine cu mijloace proprii studiile şi să obţină primele succese ca elev, lucrările realizate în tinereţe fiind medaliate cu argint si bronz. Astfel, în anii de studii 1867-1868, obţtine Diploma si Medalia de Argint la Studiu după natură şi Medalia de Bronz la Concursul după Antic. Un an mai târziu, concurează pentru o bursa de studii în străinatate, pe care nu o va câştiga dar Sava Henţia obţine o menţiune pentru compozitia Gasirea cadavrului lui Abel. Între anii 1869 si 1870 i se decernează medalii de argint si bronz la Studiu după natură şi respectiv la Anatomie .După absolvirea Şcolii de Arte Frumoase din Bucureşti, în 1870, concurează din nou pentru obţinerea bursei în străinătate, denumită „Marele concurs de străinatate al anului 1870” la Academia „Julien”, de la Paris, pe care o va obţine.. Totusi, el nu primeşte de la început o bursă întreagă, ci doar un ajutor de 1500 de lei. În acelaşi an, va participa în cadrul celei de-a treia expoziţii a artiştilor în viaţă, pezentând doua portrete si anume Dl. Caligari si Dl. Grant. Preluând modelul şcolii franceze, unde studenţii din anii terminali concurau la câştigarea celebrului Prix de Rome, academia bucureşteană organiza şi ea anual un concurs pentru acordarea unei burse de specializare la Paris. Premiantul frecventa timp de trei ani atelierele uneia dintre cele mai râvnite instituţii de acest gen din Europa pentru a se perfecţiona. Tânarul pictor s-a numarat între primii cinci nominalizaţi de juriu, fără însă a dobândi marele premiu. Desemnat câstigător în 1870, Sava Henţia a ajuns la Paris unde a optat să-şi continue studiile, frecventând trei ani la rând, până în 1873, atelierul prestigiosului profesor de la École des Beaux Arts, Alexandre Cabanel. Deşi contestat pentru conservatorismul sau, A. Cabanel a avut totuşi meritul incontestabil de a fi îndrumat profesional şi de a fi recomandat, spre a dobândi recunoaştere din partea mediilor oficiale, un număr însemnat de tineri artişti europeni. Bursierul român v-a urma cu sârguinţă sfaturile maestrului, specifice şcolii de orientare academică, deşi noile curente ale modernităţii, romantismul, realismul şi plein-air-ismul se afirmau deja cu pregnanţă în mediul artistic parizian. Apreciindu-i talentul si dorinţa de studiu, profesorul i-a oferit o şansă extraordinară, sprijinindu-l, din poziţia de membru al juriului salonului oficial de artă, care se deschidea anual la Paris, să expună o lucrare cu temă mitologică. Organizatorii au ţinut cont de caracterul remarcabil al tabloului prezentat de român, asezându-l alături de o compozitie realizată de faimosul pictor francez Pierre Prud’hon. Lucrarea are succes iar evenimentul având răsunet şi la Bucuresti, v-a deschide artistului o perspectivă de afirmare şi în propria ţară, unde va reveni, în 1874. Era anul în care a debutat oficial mişcarea impresionistă, ale cărei noi viziuni si tehnici n-au avut impact asupra caracterului conservator al tânarului pictor ardelean. În anul 1872, Sava Henţia expune la Salonul din Paris lucrarea Nunta ţaranească, înfăţişând imaginea unui sat transilvănean din regiunea Sibiului„ şi pe care o va trimite apoi în ţară, la Expozitia artiştilor în viaţă. Sava Henţia îşi va continua studiile cu tenacitate mai întâi în muzeele Italiei si apoi la Paris dar necazurile si lipsurile materiale îl urmăresc însă şi acolo. În 1872, ministrul Tell îi suspendă bursa care-i fusese acordată prin concurs. Îi vor veni însă în ajutor câtiva studenţi români aflaţi ca şi el la Paris care, preţuindu-i talentul, îl vor sprijini din punct de vedere material. La stăruinţele fostului său profesor Theodor Aman îşi va recăpăta bursa în anul următor datorită marelui succes obţinut la Salonul Oficial din Paris din 1873 cu Psyche parasită de Amor, lucrare cu subiect mitologic şi care va avea o rezonanţă deosebită în ţară. Tabloul este cumparat de ministrul Vasile Boierescu pentru Pinacoteca din Bucuresti.

Sava Henţia a beneficiat în formarea sa de îndrumări ale unor maeştrii remarcabili din ţară şi din vestul Europei, el preluând din lecţiile acestora ceea ce era potrivit firii sale şi talentului său pentru a se dezvolta ca personalitate distinctă în perimetrul artei naţionale românesti.

Henţia ramâne la Paris, până la sfârşitul anului 1873, când îşi termină studiile. Revenit în ţară, Henţia se căsătoreşte în 1873 cu fiica grofului ungur Potoscky, Irma, căsnicie din care vor rezulta şase copii.

În acelaşi an, artistul se mută la Bucureşti, unde este numit profesor de desen şi caligrafie la Azilul „Elena Doamna” iar în ultima parte a vieţii, va activa la Şcoala Profesionaă de fete. Desfăşurând, în acelaşi timp, o intensă activitate artistică, reflectată în multiple lucrări realizate la dorinţa comanditarilor avuţi sau prin implicarea în expoziţiile oficiale unde câstigă premii si medalii.

Ca profesor de pictură a avut elevi care s-au remarcat în artă, un exemplu a fost pictoriţa Otilia Michail Otteleşteanu între anii 1899-1903. Ea ajungând pictorul favorit al reginei Elisabeta si al Casei Regale.

În 1874, la numai douazeci si şase de ani, Henţia era perceput ca un reprezentant de seamă al generaţiei sale. Faptul fusese confirmat prin reusita sa din capitala europeană a artelor, dar si cu medalia câstigată la Bucuresti, pentru tablourile prezentate la Expozitia Artistilor în Viata. Regulile clasice, de echilibru si armonie, pe care şi le-a însuşit în anii uceniciei pariziene, l-au plasat în zona conservatoare a limbajului plastic de tip academic. Dorind să se afirme în societatea românească a timpului, conservatoare şi ea, Henţia nu a fost interesat de faptul că, în acest timp, la Paris şi în Europa se afirmau noile viziuni şi tehnici ale Impresionismului sau ale Simbolismului. Realitatea românească la care se întorcea după răstimpul petrecut în atelier si în sălile muzeelor, era mai degrabă stăpânită de tensiuni. Expresia artei academice, îi impunea constrângeri de care puţini dintre confraţii săi au avut curajul să se elibereze.

O etapă a maturizării profesionale a pictorului Sava Henţia putem să o considerăm ca fiind cea a istoricelor evenimente legate de Războiul de Independenţă de la 1877 când artistul este solicitat să participe în calitate de reporter al evenimentelor, asemenea lui Grigorescu şi Szathmary. Participarea sa pe frontul luptelor din 1877, folosindu-se de mijloacele specifice profesiei sale de pictor, va însemna înscrierea unui capitol fundamental în opera sa. Impactul imaginii este totdeauna direct si puternic. Nu trebuie să uităm că cei reprezentaţi în tablourile lui Grigorescu si Sava Henţia ca luptători pe frontul de la 1877, erau eroi veniţi din satele româneşti.

După etapa participării la Războiul de Independenţă artistul îşi diversifică aspectele tematice, tehnicile de lucru, mijloacele de expresie, abordând constant în creaţia sa peisaje, scene de gen, naturi statice, si numeroase portrete. Lirismul pictorului se concretizează în lucrările cu naturi statice si portrete de copii unde găsim sugestia unui sentiment tandru de caldă intimitate, într-un limbaj plastic bogat şi un imbold sufletesc sincer. În urma peregrinărilor sale în mijlocul naturii si deselor calătorii, au rezultat unele dintre cele mai valoroase lucrări, materializate în peisajele cu accent realist de o mare sinceritate şi de un efect estetic superior.

Deşi propriu-zis aparţine capitalei, artistul rămâne foarte ataşat sentimental de satul natal Sebeşel, unde venea în vacanţe, de aceea o mare parte din numeroasele lucrări au un caracter local, în speţă tipuri de barbaţi şi femei cu port tradiţional păstrat cu sfinţenie din vremurile apuse.

Nu putem să nu îl amintim şi pe Alexandru Henţia, 1878-1925, fiu si elev al pictorului Sava Henţia, care a continuat opera tatălui său fară a atinge valoarea sa. A studiat la Academia de Arte Frumoase consacrându-se ca pictor de biserici şi ca profesor de pictură religioasă. În documentele vremii era amintit „renumitul pictor din Bucuresti”, printre altele a pictat între 1915-1920, biserica „Apostolilor Petru şi Pavel” din Călimăneşti”. Aici au deţinut o reşedinţă de vară. Împreună cu tatăl său a pictat biserica din Alexandria şi a refăcut singur pictura bisericii ”Adormirea Maicii Domnului” din satul Bora de lânga Slobozia. A continuat să trăiască la Brebu în casa moştenită, terminând biserica de aici şi unele biserici din jur.

În existenţa sa relativ scurtă Henţia a desfăşurat o activitate bogată, abordând variate genuri ale artei, de la ilustraţia de carte la marea decoraţie murală. Lucrările sale se găsesc în muzeele României şi în colecţii particulare, întregind imaginea unui artist care a lucrat cu pasiune. Henţia de câte ori s-a aflat în faţa subiectului cu hotărârea de a pătrunde în însăşi esenţa lui şi a-i înţelege resorturile intime, a făurit opere, pline de adevăr, convingătoare prin realismul lor. Izvorâte din studierea şi cunoaşterea temeinică a realităţii, operele sale cele mai reuşite se înscriu printre înfăptuirile de seamă ale picturii româneşti.

El rămâne pentru pictura românească un reper încă insuficient cunoscut pentru a se constitui într-un adevărat model. Operele sale, printr-o selecţie riguroasă, acompaniază sub aspectul calităţilor profesionale cu creaţiile contemporanilor săi Nicolae Grigorescu si Ion Andreescu. Cred că posteritatea datorează memoriei artistului o reabilitare, o repunere în valoare a operei sale prea repede uitată şi care merită a fi studiată şi cunoscută.

Lucrările artistului Sava Henţia sunt expuse în multe muzeee din ţară între care: Muzeul Colecţiilor din Bucureşti, Muzeul orăşenesc “Ioan Raica” din Sebeş, Muzeul de Artă “Casa Simian” din Râmnicu Vâlcea, Muzeul de Artă din Constanţa, Muzeul “Teohari Antonescu” din Giurgiu, Muzeul de artă din Braşov, Muzeul de artă judeţean Prahova “Ion Ionescu-Quintus”din Ploieşti.

 

PORTRETUL IULIEI HAŞDEU

Un portret deosebit de sensibil este cel al Iuliei Haşdeu (colecţia Muzeului din Câmpina), al cărei destin dramatic a tulburat întregul sfârşit de secol XIX românesc. Pictorul surprinde cu o extraordinară concizie şi fineţe, bogăţia lăuntrică a tinerei fete, preschimbându-i chipul într-un delicat giuvaer Întâlnim din nou acea privire umbrită, extrem de inteligentă şi interiorizată, ce priveşte undeva departe, către un “dincolo” al cărui taină o va afla, din nefericire, mult prea curând. Chipul acesta va primi valenţe dramatice atunci când Sava Henţia o va picta, cu aceeaşi discreţie si delicateţe, pe patul în care s-a stins.

 

PSYCHE PĂRĂSIT DE AMOR

Subiectul era unul mult îndragit în epocă. El a fost abordat într-o manieră exemplară de unul dintre cei mai importanti artişti ai timpului, Dominique Ingres. Tema era cuceritoare prin semnificaţia sa sentimental-erotică, foarte gustată de «connaisseuri». Povestea de dragoste dintre frumoasa nimfa a sufletului, Psyche, si capriciosul Eros a stârnit imaginaţia pictorilor ataşaţi de mitologia greacă. Compoziţia este bine gândită, aducând trupul senzual feminin în prim plan. Lumina este crepusculară, sugerând starea de spirit a fetei ce pare încă vrajită de intâlnire, asemeni unei muze adormite, dar şi copleşită de tristete. Ea poartă aripi de fluture, ca semn al sufletului ei vulnerabil, iar un val diafan îi acopera graţios coapsa. În atmosfera crepusculara dintre vis şi realitate, dintre noapte şi zi, dintre fericire şi tristeţe, se vede silueta îndepărtată, înaripată şi ea, a lui Eros. Tabloul, pictat într-o tehnică academistă ireprosabilă, demnă de lecţiile lui Cabanel, s-a bucurat de succesul scontat. Acesta a fost pictat în 1873. Peste un an, în 1874, în acelaşi Paris frecventat de tânarul bursier român, se va deschide prima expoziţie a impresionistilor.

 

ŢĂRĂNCUŢĂ

Din colecţia portretelor de copii, de factură bucolică se individualizează acest potret al unei fetiţe cu iie decorată cu o broderie delicată în nuanţe de griuri albăstrii si rozuri grizate, ce poartă pe cap o coroniţă din flori de “rochiţa rândunicii”. Privirea piezişă si zâmbetul abia schiţat îi conferă o valoare expresivă asemănătoare galeriei de portrete ale soţiei si doamnelor timpului, expresie reţinută pe care o regăsim doar în portretele lui Ion Andreescu. Este o lucrare de o postura artistică deosebită, în care contemplarea lumii adolescentine se transpune într-o perseverenţă descriptivă a amănuntelor plastice, nuanţate de valorile unor tonuri calde, gingaşe. În redarea portretelor de copii,pictorul dezvăluie o pătrunzătoare înţelegere a purităţii şi fragilităţii, anilor specifici copilăriei.

Prof. Ioana RAICA