|
Timotei
Cipariu şi
„Columna
lui Traian” de la Roma
  Dacă,
într-o oarecare împrejurare, mi s-ar adresa întrebarea: Care credeţi că
a fost cea mai importantă şi mai prodigioasă personalitate românească
din secolul al XIX-lea, aş răspunde, cu toată convingerea: Timotei
Cipariu!
Care sunt
argumentele mele, pe scurt, fără a intenţiona să provoc vreo
controversă:
- În cei 82 de
ani ai săi (1805-1887) acoperă deceniile I-IX, dintre care 6 (IV-IX) ca
personalitate recunoscută pe plan intern şi internaţional.1
- Îşi face
studiile gimnaziale, apoi pe cele ale Academiei Teologice din Blaj
(1814-1826) cu celebri profesori ai timpului şi în condiţiile în care
„corifeii” Şcolii Ardelene mai trăiau şi mai activau încă.
- În 1827 a fost
hirotonit preot – punct de pornire în celibatul său, care îl va duce în
vârful ierarhiei bisericeşti greco-catolice din Transilvania, în
calitatea de canonic – prezbiter şi vicar general arhiepiscopesc
(1842-1876). A candidat o singură dată şi la scaunul mitropolitan.2
- Din momentul
în care a fost numit profesor (1828) la Seminarul din Blaj, fără a mai
urma cursurile celebrelor, pe atunci, Universităţi din Austria, Italia,
Ungaria, Germania etc., dispunând de o capacitate intelectuală deosebită
şi de o putere de muncă ieşită din comun, el va deveni un intelectual
polivalent, de nivel enciclopedic, ca autodidact. În afara însuşirii
bazelor mai multor ştiinţe umaniste, în care a intervenit apoi cu
cercetările sale, el şi-a însuşit limbile clasice europene şi orientale
de care avea nevoie în studierea documentelor, manuscriselor şi cărţilor
vechi, dar şi pe cele moderne de pe continentul european (în total 12
limbi).3
- Este unul
dintre rarele cazuri în care activitatea ecleziastică s-a îmbinat cu
cercetarea ştiinţifică, fără a se deranja una pe cealaltă.
- Pentru
studiile sale Timotei Cipariu a avut nevoie de cărţi de specialitate,
dar şi de cultură generală, de documente şi de manuscrise în diferite
limbi, motiv pentru care a folosit toate prilejurile (călătorii în
străinătate, legături cu diverse persoane, corespondenţa cu librăriile
şi bibliotecile de peste tot, etc.), cheltuind sume importante de bani,
pentru achiziţionare lor. Aşa s-a constituit celebra lui bibliotecă
personală (după unele aprecieri, de cca. 6-7.000 volume), preţioasă prin
valorile ei bibliofile, unele fiind rarităţi, altele unicat.4
- Preia şi
amplifică activităţile corifeilor Şcolii Ardelene, devenind o autoritate
a timpului în probleme de lingvistică, filologie şi filozofie, dar şi ca
istoric, pedagog şi om de cultură.
- Ţinând cont de
faptul că Transilvania era sub ocupaţie străină, că românii din
principat erau lipsiţi de drepturi civice şi naţionale, dar şi de faptul
că adâncind studiul asupra originii, dezvoltării şi continuităţii limbii
române, până în epoca dacică, va ieşi la iveală însăşi istoria poporului
român, Cipariu şi-a intensificat eforturile, parcă presimţind ce urma
să proclame Dieta Ungariei în anul 1842 – proiectul de lege prin care,
într-un răstimp de 10 ani, limba latină să fie înlocuită cu limba
maghiară în administraţie şi justiţie, iar în şcoli şi biserică, limba
română să fie înlocuită, de asemenea, cu cea maghiară.5
- Cărţile
publicate de Timotei Cipariu (o listă cronologică întocmită de canonicul
Ioan Micu Moldovan, cuprinde 21de poziţii), după clarificarea originii
şi evoluţiei limbii române, ridică problema necesităţii unificării ei pe
întreg spaţiul românesc. Gramatica elaborată de el, în două volume (Analitica
în 1868 şi Sintetica în 1876) a pus bazele gramaticii române
moderne. Altele, au făcut pionierat în domeniile abordate.
- Erudiţia,
munca şi faima sa au ajuns şi în afara graniţelor Transilvaniei. Astfel,
la 1 mai 1846, Societatea orientală Germană din Leipzig îi oferă o
diplomă onorifică şi îl numeşte membru ordinar al său.6 La
20 martie 1854, Comisia Centrală pentru cercetarea şi conservarea
monumentelor istorice din Viena, îl numeşte membru onorific, iar la 14
aprilie, acelaşi an, Curtea Imperială îl invită la ceremonia căsătoriei
împăratului.
Nici românii din
„ţară” nu se lasă mai prejos şi, în 1868 şi 1876, Academia Română îl
felicită pe autorul celor două volume de gramatică şi le premiază
substanţial. În 1876, la17 iunie, probabil la propunerea Academiei,
domnitorul Carol I al României îi acordă lui Timotei Cipariu o diplomă,
însoţită de medalia „Bene Merenti”, clasa I, pentru operele sale
lingvistice şi istorice.7
- Ca român, fiu
de iobag, Cipariu a depus un imens efort intelectual şi financiar, dar
şi fizic (surmenajul din ultimele două decenii de viaţă o dovedeşte)
pentru emanciparea politică şi socială a poporului român din
Transilvania, prin cultură şi şcoală. Multiplele lui funcţii,
ecleziastice, didactice, ştiinţifice, editoriale, culturale şi politice,
le onorează cu maximă solicitudine şi eficienţă, pentru cercetare şi
creaţie rămânându-i doar nopţile. Amintim aici doar câteva (cele mai
importante) dintre aceste funcţii:
a) Ecleziastice:
- preot (1827);
- canonic
(cancelar scolastic, teolog, custode, lector, prepozit: 1842-1871);
- Vicar general
mitropolitan (1868 - după 1876).
b) Didactice:
- profesor la
liceul episcopal (mitropolitan) şi la Academia Teologică Blaj. A predat:
limba română, limba latină, limba greacă, limba ebraică, religie,
filozofie, studiu biblic, teologie dogmatică, doctrina religiei şi
altele;
- inspector
(comisar) episcopal peste şcolile greco-catolice din Blaj (1854);
- director al
Gimnaziului (1854-1874)
c) Ştiinţifice:
- Preşedinte al
Comisiei filologice pentru trecerea la scrierea cu litere latine în
limba română (Sibiu, 2-7 octombrie 1860);
- Membru
fondator al Academiei Române de la Bucureşti, preşedinte al Secţiei de
filologie şi, mai apoi, vicepreşedinte al Academiei (1866-1887);
- Membru al
Societăţii Orientale Germane din Leipzig (1846);
- Membru
onorific al Comisiei Centrale pentru cercetarea şi conservarea
monumentelor istorice din Viena (1854);
- Membru al
Consiliilor muzeale din Budapesta şi Cluj;
d) Editoriale:
- Sprijină
apariţia presei militante româneşti din Transilvania (Gazeta
Transilvaniei; Foaie pentru minte, inimă şi literatură – 1838).
- După eforturi
de 10 ani (1838-1847), reuşeşte să editeze la Blaj „Organul Luminării”,
prima publicaţie tipărită cu litere latine, care, la 22 mai 1848, îşi
schimbă titlul în „Organul Naţional”.
- Pentru românii
de rând editează „Învăţătorul poporului” (1848).
- În perioada 1
ianuarie 1867 – 25 noiembrie 1871, editează, tot la Blaj, „Arhivu pentru
filologia şi istoria”, prima revistă românească de filologie.
- În perioada
1833-1863, conduce, în calitate de director, activitatea Tipografiei
Seminarului din Blaj.
e) Culturale:
- Publică studii
privind istoria culturii româneşti şi a celei universale, în publicaţii
accesibile tuturor ştiutorilor de carte.
- A întocmit
manuale şcolare de toate nivelele.
- Prin studii şi
traduceri, îi face cunoscuţi pe marii autori iluminişti ai timpului său.
- S-a preocupat,
în mod deosebit, de folclor, culegând poveşti, snoave şi proverbe şi
alcătuind o culegere de expresii şi alocuţiuni din Transilvania.
- În calitate de
custode a fondurilor băneşti arhidiecezane, a insistat, în cadrul
Capitlului arhidiecezan din Blaj, pentru acordarea de burse de studii şi
alte subvenţii băneşti unor studenţi merituoşi dar săraci, care au
studiat la Universităţile din Austria, Germania, Italia, Ungaria etc.,
devenind buni profesionişti şi patrioţi şi asigurând astfel
continuitatea luptei românilor pentru drepturile lor civice şi naţionale
(printre alţii: Papiu Al. Ilarian, I. Hodoşiu, Ioan Raţiu, Ioan Micu
Moldovan).
- Din banii
personali a împrumutat mulţi tineri din Blaj, din împrejurimi şi chiar
de la mai mare distanţă (Axente Sever din Alba Iulia), pentru a-şi
rezolva treburile, uneori fără a mai pretinde restituirea lor. De
asemenea, a contribuit cu o sumă substanţială la cumpărarea localului
necesar înfiinţării Şcolii de fete din Blaj.
- Şi-a
manifestat talentele literare şi în dramaturgie (vezi piesa „Ecloga”,
1832)şi ca poet (vezi imnul închinat „restaurării” Mitropoliei române de
Alba Iulia – 1855 şi volumul „Elemente de poetică, metrică şi
versificaţiune” – 1860).
- Cercetător al
istoriei şi mare patriot, Cipariu a fost un neobosit colecţionar de
piese arheologice şi istorice, cu gândul de a realiza la Blaj un muzeu
al naţiunii române din Transilvania. Muzeul realizat de el, în timpul
cât a fost director al Gimnaziului (1854-1874), cu sprijinul întregului
colectiv didactic şi al posesorilor de colecţii arheologice, istorice şi
de ştiinţele naturii din întregul spaţiu românesc, care au răspuns
apelurilor sale din presă avea să înlocuiască, la un nivel ştiinţific
superior, vechiul muzeu şcolar care fusese devastat în 1849.
- Cipariu va
avea un rol deosebit şi la înfiinţarea, organizarea şi conducerea
„Astrei”. Prezent la toate şedinţele preliminare, îşi va aduce aportul,
întocmind la 12/24 octombrie 1860, un proiect de statut pentru „una
societate literaria pentru limba şi literatura română”. La constituirea
Astrei, el va fi ales vicepreşedinte, iar, mai târziu (deceniile 8-9),
preşedinte;
- Va fi membru
fondator şi al „Societăţii pentru fond de teatru român”, care a luat
fiinţă în anul 1870, la Deva.8
f) Politice:
- Este
iniţiatorul presei militante româneşti din Transilvania, la care
contribuie cu articole de opinie, dar şi editor al acestui gen de luptă
politică (vezi „Organul Luminării”, alias „Organul Naţional”).
- Se alătură
protestelor profesorilor şi ale tineretului studios din Blaj, dar şi a
celor din întregul principat, care s-au ridicat împotriva tendinţei de
deznaţionalizare a românilor, prin înlocuirea în şcoli şi biserică a
limbii române cu cea maghiară (Proiectul legii din 1842 votat în Dieta
de la Budapesta).
- În centru
cultural iluminist românesc, care era în acele timpuri Blajul şi în care
Cipariu avea o poziţie dominantă, s-au născut ideile programului politic
ce se va afirma în revoluţia de la 1848-1849 şi tot acolo s-a format
pleiade de intelectuali progresişti care va lupta pentru realizarea lui
faptică (contemporani cu Cipariu: Bărnuţiu, Laurian, Bariţiu, Ioan
Maiorescu, Iacob Mureşianu, Andrei Mureşianu, Papiu Ilarian;
contemporanii şi urmaşii lui: Axente Sever, Ioan Micu Moldovan, Gheorghe
Pop de Băseşti, Ştefan Cicio Pop, Iuliu Hossu, Ioan Fekete Negruţiu şi
alţii).
- Deşi poziţia
sa de canonic nu-l recomanda, Cipariu se avântă în tumultul revoluţiei
paşoptiste româneşti. Va fi prezent la toate cele trei adunări naţionale
de la Blaj. Ales între cei 10 secretari ai Adunării, el va contribui
efectiv la stabilirea obiectivelor din program şi va fi principalul
autor al petiţiilor adresate Casei Imperiale şi celorlalte foruri de
decizie.
- A făcut parte
din delegaţia de 30 persoane care a predat petiţia împăratului.
- Ales ca membru
al Comitetului Naţional Român el acceptă mutarea la Sibiu, luând între
bagajele sale şi câteva lăzi cu cărţi, cu documente şi manuscrise (unele
redactate personal), pentru a-şi putea continua acolo cercetările şi
creaţia. Va suporta greu distrugerea de către trupele maghiare, a
bibliotecii sale documentare de la Blaj (ianuarie – iulie 1849), dar şi
a celei transportate la Sibiu, abandonată când s-a refugiat în Ţara
românească (martie 1849). Cu multă perseverenţă şi eforturi financiare,
după reluarea activităţii la Blaj, va reuşi să o refacă şi chiar să o
îmbogăţească.
- Cu prilejul
Unirii Principatelor Române (1859), Cipariu publică în presă un articol,
prin care românii erau îndemnaţi să-şi continue lupta pentru înfăptuirea
idealului naţional.
- După
publicarea patentei imperiale din februarie 1861, care lăsa impresia
acordării unei oarecare autonomii Transilvaniei, el va participa activ
la toate adunările naţionale ale românilor, care au stabilit ţinuta lor
politică. La Dieta Transilvaniei din 1863-1865, singura cu reprezentare
românească majoritară , a fost ales ca deputat din partea comitatului
Cetatea de Baltă.
- La şedinţa de
constituire a Academiei Române de la Bucureşti îşi va exprima nădejdea
în realizarea unităţii naţionale, prin contribuţia şi perseverenţa
fiecărui român. Acest lucru se întâmpla în condiţiile în care, la 17
februarie 1867, fusese pecetluit acordul dualismului austro-ungar.
- Ţinut sub
supraveghere, Cipariu va fi anchetat în celebrul „dosar” al
„Pronunciamentului de la Blaj” (1868) deşi nu figura printre semnatari
şi inculpaţi (protestul faţă de alipirea Transilvaniei la Ungaria).
- În perioada
1869-1881, când frământările politice româneşti au dus la apariţia
partidului naţional, mai întâi în Banat şi, mai apoi, în Transilvania,
reuşindu-se unificarea lor în 1881, se pare că Cipariu s-a retras din
acţiunile oficiale, fie datorită înaltelor lui funcţii ecleziastice, fie
din motive de sănătate.
- A fost ales,
cu voia sau fără voia sa, ca membru onorific al societăţilor de lectură,
constituite în Transilvania dar şi în afara ei, de către tineretul
studios român, cu scopuri declarate culturale, în realitate acestea
fiind de fapt politice.
Dacă cineva ar
dori să cunoască istovitoarea activitate ce a desfăşurat-o zilnic, timp
de peste 60 de ani, Timotei Cipariu, este suficient să parcurgă
catalogul arhivei sale personale9,
remarcând cât era ea de variată şi, uneori, chiar de complicată, de
dificilă. Iar cine doreşte să constate capacitatea de cuprindere şi
profunzimea studiilor sale, din varii domenii ale lingvisticii,
filologiei, filozofiei, istoriei, arhivisticii, bibliologiei şi altele,
este suficient să răsfoiască filele celebrei publicaţii „Arhivu pentru
filologia şi istoria” (Nr. I-XL/1867-1871) sau doar sumarul celor peste
50 de teme majore abordate.
O asemenea
activitate, de zi şi noapte, nu putea să nu aibă repercusiuni asupra
sănătăţii şi moralului său. Singur, lipsit de căldura şi sprijinul unui
cămin familial, acestea aveau să cedeze spre sfârşitul deceniului al
VII-lea.
În mod
surprinzător, în numărul XX din 25 noiembrie 1868 al „Arhivului” (p.
399-400), răspunzând unei critici, cum că în revistă nu se evidenţiază
numele redactorilor săi, Ciprian publică o „Dechiaraţiune” din care
răzbate o stare apropiată de pesimism, caz unic în îndelungata sa
activitate. Declară, mai întâi, că uneori i se face un urât de moarte
faţă de tot ce înseamnă literar – cărţi, lectură, scriere etc., iar
furia care-l cuprinde îl îndeamnă să-şi ardă biblioteca. Reamintindu-şi
cum au fost arse la 1849 lăzile cu lucrările, documentele şi cărţile
sale, se întreabă ce folos rămâne după cheltuirea atâtor bani pe cărţi,
dacă nu şti cui vor rămâne şi cum vor fi îngrijite, împreună cu
manuscrisele şi rarităţile strânse de el cu „atâta zel şi necruţare”.
Dacă se va întâmpla ca în 1849, sau mai rău, este o nebunie.10
O altă nebunie o
consideră lectura „de zi şi de noapte” până la vătămarea sănătăţii şi
pericolul de orbire. Reaminteşte zicala conform căreia omul, oricât ar
învăţa de mult, tot va muri „neînvăţat”.
La ce bun atâta
„scriere”, constată el ca o a treia nebunie, când la 1849, lăzi întregi
cu compunerile, extrasele şi „preparaţiunile” sale s-au distrus. Dar ce
se va alege de cele strânse de atunci încoace?
„Din fericire
sau din nefericire”, îşi analizează Cipariu starea de surescitare,
„paroxismul” nu ţine mult: biblioteca nu e nici arsă, nici vândută, ci
tot creşte. Lectura continuă, căci încă n-a orbit ş nici nu are nevoie
de ochelari, iar scrisul, chiar „scârţâit”, încă mai merge.
Cu toate aceste,
conchide el, „toate au sfârşitul lor, chiar şi în ocupaţiunile
literare”. Este mai înţelept să-ţi faci „socotelile” mai timpuriu decât
atunci când se va zice: „Iată mirele!” (moartea, în Sf. Scriptură).
Răspunzând
criticii aduse Arhivului, Cipariu arată că nu s-a simţit obligat să
comunice numele redactorilor, întrucât, cu mici excepţii, el a scris
toate materialele publicate. Nu uită însă să critice şi el pe
intelectualii români, pe care, atât în 1847 (Organul Luminării), cât şi
înainte de apariţia Arhivului, i-a invitat să colaboreze, dar la apelul
lui n-au răspuns decât „unu-doi”.11 Cu
toată nota de optimism cu care îşi încheie „Dechiaraţiunea”, Cipariu va
fi nevoit, foarte curând, să constate că sănătatea sa nu merge deloc
spre bine. Astfel, la 18 iulie 1869, va comunica Academiei Române, în
cadrul căreia deţinea funcţia eligibilă de vicepreşedinte, că nu se
poate deplasa la şedinţa din Bucureşti, din motive de sănătate. Din
acelaşi motiv, va fi nevoit să lipsească şi de la unele adunări generale
ale Astrei, la care de asemenea, era vicepreşedinte, acuzând şi
distanţele mari ce trebuiau parcurse, ca şi precaritatea mijloacelor de
transport.
După punerea în
funcţiune a liniilor ferate Blaj – Copşa Mică şi Copşa Mică – Sibiu (mai
– octombrie 1872), Cipariu, nevoit să se deplaseze, din când în când, la
şedinţele de la sediul Astrei, folosindu-se de tren, se va plânge că
ajunge la destinaţie cu mari întârzieri, dat fiind faptul că noile linii
încă nu erau finalizate.
Prevăzător, aşa
cum şi-a propus, el îşi va întocmi testamentul, pe care, la 21 februarie
1875, îl va depune la Notariatul din Aiud (pe atunci sediul comitatului
Alba Inferioară). Ulterior, între 1880 şi 1889, la intervenţia
titularului, acestui testament i se vor aduce unele modificări şi
adăugiri.12
Faima sa nu
putea însă să-i aducă liniştea şi odihna atât de necesare. La 1877
(Blaj) a fost ales preşedinte al Astrei, alături de vicepreşedintele
Iacob Bologa, iar la 1883 (Braşov) celor doi li se vor reînnoi mandatele
pentru încă o legislatură. Munca, însă, avea să o desfăşoare Iacob
Bologa, Cipariu lipsind, din când în când, iar din vara anului 1884 nu
va mai putea participa deloc la convocări din cauza sănătăţii sale
precare. Va rămâne, onorific, în funcţie până la adunarea generală din
august 1886, de la Alba Iulia, în care va fi ales ca preşedinte Iacob
Bologa. La fel aveau să decurgă lucrurile şi în ceea ce priveşte
activitatea în cadrul Academiei Române. La toate convocările de după
1869, ultima fiind cea din 21 februarie 1886, semnată de Bogdan
Petriceicu Haşdeu, Cipariu îşi va motiva absenţa cu problemele de
sănătate. Curând, şi pe linie ecleziastică, va trebui să fie degrevat de
o serie de responsabilităţi, printre care şi aceea de custode a
fondurilor băneşti arhidiecezane.13
Truditorul
cărturar român, care şi-a consacrat întreaga sa viaţă pentru emanciparea
şi binele poporului său, se va stinge din viaţă la 3 septembrie (după
unele surse la 30 septembrie) 1887,14 în
Blaj, unde a şi fost înmormântat. Roadele muncii sale au fost lăsate
spre folosinţă publică; biblioteca în custodia Capitlului arhidiecezan
local, iar fundaţia sa, în valoare de 20.000 florini, aceluiaşi for,
pentru ajutorarea şcolarilor săraci, pentru dotarea şcolii de fete
greco-catolice din Blaj, precum şi a bisericii, şcolii şi preotului din
Pănade, satul său natal.
***
Studiind
documentele provenite din arhiva personală a lui Timotei Cipariu şi
răsfoind filele „Arhivului”, cu intenţia de a stabili o listă a
tinerilor sprijiniţi de către marele cărturar, sub o formă sau alta,
pentru a-şi face studiile, am întâlnit numele a doi dintre ei, George
Vlădăreanu şi Nicolae Popescu, care, plecând din Blaj pentru a-şi
continua studiile în domeniul artelor plastice, mai întâi la Viena şi
mai apoi, primul la München iar al doilea la Roma, au purtat o destul de
consistentă corespondenţă cu binefăcătorul lor. Este vorba de perioada
1862-1867, în care Cipariu ajunsese canonic custode, răspundea, în
cadrul Capitlului Mitropolitan, de fondurile băneşti din care se acordau
burse de studii, dar avea şi o mulţime de alte responsabilităţi
didactice, editoriale, culturale, politice şi altele, prin urmare
dispunea de foarte puţin timp.
În scrisorile
lor, cei doi tineri afirmau că sunt singurii români din Transilvania şi
Banat care au urmat studii superioare de artă plastică, motiv pentru
care se autointitulau „pictori academici” şi promiteau să-şi pună arta
lor în slujba culturii româneşti.
Ajuns la Roma,
N. Popescu nu mai solicită ajutoare băneşti, trăind, probabil, din
economii sau din vânzare de tablouri, creaţie personală.
În schimb, G.
Vlădăreanu, încă din toamna anului 1862, solicită o bursă din fondul
Romanţai, pentru a-şi continua studiile la Roma. O va primi în întreaga
perioadă 1863-1867, dar o va cheltui aproape în întregime la München,
abia 8 luni la Roma.
Ajuns, în
sfârşit, la Roma, la 1 februarie 1867, el îi va scrie lui Cipariu că
locuieşte şi lucrează împreună cu N. Popescu şi că au hotărât amândoi să
deseneze „Columna Traiană”, după care să multiplice prin fotografiere
desenele şi să le difuzeze, contra cost, în toate teritoriile româneşti,
ca fiind un măreţ monument al istoriei poporului român. Pentru a începe
efectiv lucrul, ei apreciau că au nevoie de vreo 500 de comenzi şi de „prenumerarea”
(plata în avans) costurilor, ritmul fiind de 2 scene desenate şi
fotografiate pe lună, ceea ce însemna peste 5 ani de eforturi. Întrucât
starea de degradare a „Columnei” nu mai permitea desenarea ei la faţa
locului, cei doi artişti preconizau să le copieze după desenele făcute
de către italianul Petro Santo Bartolo la 1672, să le fotografieze la
Viena şi să le difuzeze prin Blaj.15 Cipariu,
care cunoştea, de la faţa locului, Columna (vezi călătoriile lui prin
ţările europene), precum şi cărţile care au descris-o de-a lungul
timpurilor (le avea în biblioteca sa), anunţă, totuşi, prin „Arhivu” Nr.
2 şi 3, intenţiile celor doi tineri, le publică şi scrisoarea din 1
februarie 1867, precum şi răspunsul său din 21 februarie, prin care îi
sfătuieşte să vină la Blaj pentru a lucra, în scopul de a-i scuti de o
seamă de cheltuieli inutile şi foarte mari.
În Nr. 3/1867 al
„Arhivului”, la pagina 64, el publică şi o „Notiţia”, apărută în ziarul
liberal-radical „Românul” din Bucureşti, cu referire la faptul că o
copie a Columnei lui Traian, „sublim document al naţionalităţii
noastre”, s-ar putea amplasa într-una dintre pieţele capitalei. Se cerea
imitarea Franţei, care s-a străduit şi a cheltuit mulţi bani pentru a
realiza un mulaj după columnă, începând cu Francisc I (1541) şi
continuând cu Ludovic al XIV-lea (1665), Napoleon I şi Napoleon III (în
1861-1862 scenele de pe columnă au fost tipărite şi turnate în ghips.
„Astăzi (1867) – se spunea în ziarul „Românul” – la Louvre, este expusă
o copie „în aramă galvanică”, a întregii columne, care, în curând, va fi
mutată într-o piaţă publică din Paris”. Se cerea „să ne grăbim” şi noi
românii, până nu se vor risipi şi distruge tipăriturile şi tiparele şi
până nu se vor înzeci costurile, cerând sprijinul şi concursul Franţei.
Revenind la
proiectele tinerilor Popescu şi Vlădăreanu, vom constata curând că vor
fi abandonate, datorită precarităţii lor. De-altfel, pierzându-se şi
bursa „romanţaiană”, ei vor fi nevoiţi să părăsească Roma, plecând în
Banat (Oraviţa, Caransebeş), unde vor picta biserici, tablouri şi
antemise.16
Odată lansată
problema în „Arhivu”, Cipariu este nevoit să publice un material
documentar despre columnă, menţionând că subiectul a trezit interesul
publicului românesc şi că el trebuie cunoscut de către toţi „doritorii”.
Începe cu
enumerarea unor autori italieni care au descris şi comentat „Columna lui
Traian”: Petro Santo Bertolo, Petri Bellorii, Raphael Fabretti, A
Ciaconii şi Andr. Morellio, ale căror volume le avea, desigur, în
bibliotecă.
În continuare,
preferă să comunice informaţiile din cartea lui P.S. Bartolo „Columna,
măreţ monument omagial al împăratului Traian”, se referă la istoria
războaielor cu dacii. Ea avea 114 table de aramă, cuprinzând 320 de
scene, plus 2 table cu monedele bătute de Traian şi alte 3 cu trofeele
sale. Este formată din bază, fus şi căpeţel. A fost terminată la 9 ani
după încheierea războaielor dacice, în anul 114 d.H., din marmură, sub
îndrumarea arhitectului Appollodor din Damasc. Din păcate, împăratul nu
a mai ajuns să o vadă, fiind ucis în anul 117, în campania militară din
Asia Mică.
Baza columnei
este pătrată, laturile fiind de 20 „urme”.17 Fusul
are 128 „urme”, este gol pe dinăuntru cu o scară interioară de 184 de
„grade” (trepte) şi cu 43 de ferestre. El este acoperit pe dinafară cu
basoreliefuri care urcă în spirală (cele 114 table) de jos în sus. Cu
cât spirala urcă mai sus, figurile s-au sculptat tot mai mari pentru ca,
privite de jos, să pară de aceleaşi dimensiuni cu cele de jos.
„Căpeţelul”, în
stil doric, are o bază mai mică, pe care este aşezată statuia
împăratului Traian. La data descrierii, din ea au rămas numai
picioarele, restul prăbuşindu-se. Capul a fost găsit şi s-a aşezat
într-un muzeu, dar trunchiul nu s-a mai găsit. După măsurarea capului,
care face cam 1/9 din corp, se pare că statuia a fost de 21 „urme
romane” (în jur de 6,40 m înălţime). În jurul ei era o balustradă de
siguranţă din aramă, dispărută şi ea cu timpul. Se ştie că împăratul a
fost sculptat în ţinută militară, ţinând în mâna dreaptă un glob de aur
(pentru cenuşa sa de după moarte), iar în cea stângă, sceptrul.
Întregul
monument, amplasat în piaţa numită „Forul lui Traian”, a fost făcut din
34 de blocuri de marmură (8 la bază, 23 la fus, 1 în „coroană”, 1 în
căpeţel şi 1 în „culme”), apoi uns în întregime cu o răşină colorată
(împotriva intemperiilor) auriu pentru figuri şi verde pentru spirală.
Se face
precizarea că, pe timpul papei Sixt al V-lea (1585-1590), în locul
resturilor statuii împăratului Traian, a fost aşezată statuia Sfântului
Petru.
Întrucât, în
cartea sa, P.S. Bartolo a scris explicaţiile la cele 320 de scene
numerotate, dar şi la alte câteva nenumerotate, în limba italiană,
Timotei Cipariu, cu exigenţa sa ştiinţifică recunoscută, a hotărât să
publice, în continuare, şi varianta în limba latină, a lui F. Alphonso
Ciaconii, editată în anul 1690. Mai întâi îi copiază introducerea în
limba latină la volumul privind Columna lui Traian, după care au urmat
descrierile, în aceiaşi limbă, în paralel şi în limba română, a celor
320 de scene de pe aceasta. La sfârşitul textelor lui Cioaconii, Cipariu
publică concluziile privind columna ale germanului J. Christian Engel
(adept al teoriei formării poporului român în sudul Dunării) dar şi ale
lui Petru Maior, care îl combate cu argumente clare. Din această
confruntare mai aflăm două amănunte importante şi anume că spirala
columnei avea 22 de „învârtituri sucite” şi că pe întreaga ei suprafaţă
erau reliefate cca. 2000 de „figuri”. Totodată, scenele „belice”, pe
lângă arme, aparate şi cetăţi, redau şi mediul ambiant al Daciei (munţi,
păduri, ape), precum şi portul şi ceremoniile daciec.18
Adept al
curentului „latinist”, dar şi pentru a răspunde iniţiativei neonorate a
tânărului George Vlădăreanu, care vroia să picteze pe împăraţii Romei,
Cipariu începe, încă din numărul 2/1867 al Arhivului, să publice seriile
de regi, consuli şi împăraţi romani, inspirându-se din cărţile lui
Theodor Mammsen (Istoria Romei – 1863) şi ale lui C. Tim. Zumpt (1838).
Pentru probitatea ştiinţifică, el creează două coloane cu anii de
domnie, una pornind de la „fondarea Romei” (anul 1) şi mergând până la
1321 (anul 568 d.H.), iar a doua cu situaţia cronologică corespunzătoare
lui Hristos (cu anul 754 după Roma, începe numărătoarea şi după
Hristos).
În paralel, în 6
numere ale Arhivului el face o analiză riguros ştiinţifică tablelor
cerate descoperite în minele de aur de la Roşia Montană, pe care le şi
publică, în acelaşi timp. Prin 1869, nu uită să publice şi câteva
diplome militare romane. Cercetând izvoarele limbii române, până în
perioada dacică şi descoperind, astfel, rădăcinile istorice dacice ale
poporului român, Cipariu va publica informaţii despre scriitorii antici
(„vechi”) care au cunoscut şi au descris Dacia şi despre operele lor.19
Înzestrat cu o
inteligenţă, putere de muncă şi de sacrificiu ieşite din comun,
intelectualul român autodidact şi poliglot, ridicat din „luminile”
Blajului, la nivel enciclopedic, care a fost Timotei Cipariu, a fost, în
acelaşi timp, un vajnic patriot şi luptător pentru „cauza românească”.
S-a stins din viaţă într-o perioadă în care poporul său din Transilvania
era asuprit, lipsit de drepturi sociale, politice şi naţionale şi supus
acţiunilor de deznaţionalizare.
A lăsat, însă,
în urma sa o operă militantă, un uriaş şi variat izvor de istorie
românească şi universală, atât de util încă şi în zilele noastre.
Iar cine doreşte
să cunoască cum arăta la 1672, sau după 1753-4 de ani (1867-1868)
„Columna lui Traian” de la Roma, trebuie doar să aibă răbdarea de a
răsfoi celebrul său „Arhivu” din care va afla dimensiunile şi
profunzimea erudiţiei sale.
Binecuvântată
să-i fie memoria!
 Prof. Ioan
PLEŞA
Note
1. Ioana Botezan,
Alexandru Matei, Arhiva personală Timotei Cipariu – Catalog,
Bucureşti, 1982 şi întreaga bibliografie privind viaţa şi activitatea
lui.
2. Nicolae Josan
şi colaboratorii, Oameni şi fapte din trecutul judeţului Alba, în
memoria urmaşilor lor, în Bibliotheca Musei Apulensis, vol. III,
Alba Iulia, 1996, pp. 229, 246; Mihai Blăjan, Liviu Palihovici,
Documente de arhivă cu privire la colecţia numismatică a lui Timotei
Cipariu, în Studia Universitaris Babeş-Bolyai, seria
Historia, Nr. 1-2, Cluj-Napoca, 1999, pp. 160-161.
3. Mihai Blăjan,
Liviu Palihovici, op.cit. p. 161. Este vorba de limbile latină, greacă,
ebraică, arabă, siriană, turcă, persană, spaniolă, italiană, germană,
engleză, maghiară (după alţi autori a învăţat 15 limbi).
4. Vezi
documentele la Ioana Botezan, Alexandru Matei, op.cit.
5. Gheorghe
Ciul, Aurel Băruţă, Cultura, de la Şcoala Ardeleană şi până la 1848,
în Alba Iulia – 2000, Alba Iulia, 1975, p. 244.
6. Serviciul
Judeţean Alba al Arhivelor Naţionale (S.J.A.N.), fondul personal Timotei
Cipariu, doc. Nr. 70.
7. Ioana Botezan,
Alexandru Matei, op.cit., pp. 1-24, 27, 34.
8. Ibidem
(întregul volum); Mihai Blăjan, Liviu Palihovici, op.cit., pp. 161-196;
Documentar, Alba Iulia, 1993, pp. 54-56; Breviar, Alba
Iulia, 1993; pp. 70-75; Bibliotheca Musei Apulensis, vol. III, Alba
Iulia, 1996; pp. 229-246; 301; Nicolae Josan, Noi contribuţii şi
precizări privind înfiinţarea şi începuturile activităţii „Astrei”,
în Apulum, vol. XXXIII, Alba Iulia, 1996, pp. 75-87.
9. Ioana Botezan;
Alexandru Matei, op.cit.
10. Teama sa se
va transforma în realitate, după 1948, când bunurile Mitropoliei
greco-catolice din Blaj, care tocmai fusese desfiinţată, împreună cu
cele ale altor instituţii aparţinătoare, au fost, în parte, risipite,
unele ajungând în mâini particulare, iar altele fiind preluate de statul
român. Biblioteca Cipariu, în 1949-1950, a fost mutată la Cluj, fiind
subordonată sau integrată bibliotecii filialei Academiei Române din
localitate. În anii 70 – Arhivele Statului din Alba Iulia au depistat la
Blaj câţiva deţinători de cărţi şi documente, provenite din fostele
instituţii ecleziastice greco-catolice, pe care le-au achiziţionat prin
cumpărare sau donaţii.
11. Este vorba
de colaboratorul lui cel mai apropiat Ioan Micu Moldovan, care, începând
cu Nr. XI/1 ian 1868 al Arhivului, a început să susţină câteva teme din
istoria bisericească şi din istoria Transilvaniei.
12. Ioana
Botezan; Alexandru Matei, op.cit.; p. 107-114; 129-130; Mihai Blăjan,
Liviu Palihovcici, op.cit.; p. 164.
13. Ioana
Botezan, Alexandru Matei; op.cit., pp. 67, 76, 113, 118-119.
14. Vezi la
Mihai Blăjan, Liviu Palihovici; op.cit.; p. 164.
15. S.J.A.N.;
fond cit.; doc. Nr. 21-22; 24-26; 29-30; 32; 34-35; 37-42; 44-45; 47-48.
16. Idem; doc.
Nr. 50; 52-53; 55.
17. 1 m =
aproximativ 3.28 „urme”.
18. Arhivu
pentru filologia şi istoria, Nr. 2/1867, p. 40; Nr. 3/1867, p.
60-62; 64; Nr. 4/1867, p. 67-72; Nr. 5/1867, p. 89-101; Nr. 6/1867, p.
109-116; Nr. 7/1867, p. 126-141; Nr. 8/1867, p. 152-158; Nr. 9/1867, p.
177-179; Nr. 10/1868, p. 210-219; Nr. 12/1868, p. 235-239; Nr. 13/1868,
p. 256-262.
19. Idem, Nr.
2/1867, - 40/1871.
|
|
