|
Un general
pentru istorie
Gen.mr.(r)
VICTOR POPESCU -
participant
la evenimente istorice importante
 În
luna iulie 1981, după o înţelegere cu domnul general maior în rezervă
Victor Popescu, solicitându-i rugămintea pentru a-mi acorda un interviu
(cu prilejul împlinirii vârstei de 85 de ani), a consimţit cu bunăvoinţă
şi prietenie, mai ales că făceam parte dintre puţinii prieteni ai
domniei sale. Îl vizitam destul de des pentru două motive: în primul
rând, la vârsta lui de 85 de ani, avea o pensie foarte mică, îl ajutam
cu produse alimentare, atât eu cât şi un număr restrâns de prieteni de
vârsta mea, cu pregătire universitare, în domeniul istoriei, de la
Muzeul Judeţean şi de la Arhivele Statului - Satu Mare.
De mai multe ori
mergeam în vizită câte doi sau trei prieteni. Discuţiile erau superbe.
Păcat că nu aveam mijloace pentru a realiza mai multe filme cu bravul
general maior Victor Popescu şi cu distinsa lui soţie Alexandra. Dintre
toţi prietenii, numai eu aveam un reportofon de înregistrare.
După ce m-am
pregătit cu produse alimentare – cafea, mezeluri, o sticlă cu vin roşu
de Murfatlar – am cumpărat şi un frumos buchet de trandafiri roşii
pentru doamna Alexandra, ştiind ce mult iubeşte florile. Am plecat spre
strada Rozelor, la locuinţa bravului general.
Ajungând la casa
în care locuia, am sunat de trei ori, aşa era consemnul. Am auzit un
lătrat răguşit de câine, pe care îl ţinea în casă, pentru a se proteja
de răufăcători.
Uşa de la
intrare a fost deschisă de doamna Alexandra, pentru că generalul se
mişca destul de greu datorită vârstei înaintate şi din cauza bolilor de
care suferea.
Când m-a privit
prin vizeta de la uşă, mi-a deschis, adresându-mi următoarele cuvinte:
- Bine aţi venit
în casa noastră domnule profesor Corneanu. Aţi venit încărcat cu
bunătăţi. Vă recunoaşte şi câinele nostru de pază. Vedeţi că nici nu vă
latră. Parcă ştie că sunteţi prietenul familiei noastre.
- Vă sărut mâna
doamnă Alexandra. Şi mie îmi face plăcere să vă trec pragul. În ce
priveşte cadoul meu este explicabil din partea mea, pentru că ştiu cu ce
greutăţi vă confruntaţi. Pentru dumneavoastră vă ofer acest buchet de
trandafiri roşii, ştiind cât de mult iubiţi florile.
Am intrat în
locuinţă. Bravul general era aşezat într-un fotoliu, învelit cu o pătură
de la mijloc în jos, cu toate că afară erau peste 280.
Când m-a văzut, s-a luminat la faţă, adresându-mi cuvinte de bun venit
în locuinţa lor.
După ce ne-am
strâns mâinile cu respect şi cu consideraţie prietenească i-am mulţumit
că a fost de acord să le fac o vizită cu prilejul zilei sale de naştere
la împlinirea vârstei de 85 de ani.
Am explicat din
nou despre scopul vizitei mele rugându-l să-mi acorde un interviu,
pentru a lăsa dovezi pertinente pentru generaţia mea şi ale acelora ce
vor veni după noi, pentru a cunoaşte adevărul din declaraţiile unui
martor ocular privind activitatea unui oştean de excepţie care a
participat la două războaie mondiale.
După ce d-na
Alexandra ne-a servit cu cafea şi un pahar cu apă, mi-am deschis
casetofonul şi am început conversaţia.
„Reportajul” a
început cu întrebări şi răspunsuri.
Ioan
Corneanu:
Bună ziua
domnule general. Am venit în locuinţa dumneavoastră, nici nu ştiu a câta
oară. Mă bucur că este prezentă şi soţia d-voastră, doamna Alexandra,
care asistă la acest interviu.
Victor
Popescu:
Bine aţi venit
domnule profesor. În locuinţa noastră sunteţi întotdeauna socotit nu ca
un oaspete ci ca un prieten de nădejde. Am auzit de marele eveniment din
viaţa d-voastră prin obţinerea titlului de doctor în istorie. Vă felicit
din toată inima pentru obţinerea acestui înalt titlu ştiinţific. Doresc
să ştiu dacă aţi folosit şi datele ştiinţifice din notele mele studiate
din arhiva mea?
I.C.:
Da. Am
folosit multe fişe din arhiva d-voastră. Vă mulţumesc şi cu acest prilej
nu numai pentru sprijin, dar şi pentru prietenia dată şi mai ales pentru
răbdarea doamnei Alexandra de a ne asculta dialogul nostru. Se vede şi
se simte că şi soţia d-voastră iubeşte Istoria Neamului Românesc.
V.P.:
Să nu fiţi
surprins pentru că faceţi parte printre puţinii mei prieteni sinceri,
care ne calcă pragul casei noastre. Pe toţi îi iubim şi îi stimăm în
egală măsură. Despre d-voastră ce să zic? Vă simţim foarte apropiat de
sufletele noastre. Avem o mare încredere şi vă simţim ca pe un adevărat
prieten.
I.C.:
Domnule
general, sunt animat de gânduri curate şi prieteneşti. Am venit pentru a
vă lua un interviu. Azi împliniţi 85 de ani. Doresc ca acest interviu
să-l public în serial. Am să încerc la Revista „Flacăra” condusă de
Adrian Păunescu, în cotidianul „Cronica Sătmăreană” sau în „Magazinul
Istoric” sau în volumul anual al Muzeului Judeţean.
Încă nu ştiu cum
voi proceda . dacă nu voi putea să-l public, atunci acest interviu vă
rămâne în biblioteca mea personală ca document-mărturisire. Va rămâne ca
cei ce vor veni după noi să rezolve această problemă şi să ajungă să fie
tipărit pentru a ajunge la oameni şi mai ales la specialiştii ce
studiază istoria românească. Depinde şi de conţinutul interviului. Vă
rog să nu vă supăraţi pe mine, că înregistrez convorbirile noastre.
Această chestiune m-a determinat să nu scap nimic din mărturisirile
d-voastre. Titlul acestui interviu să fie: „Un vrednic ostaş pentru
istorie – general maior (r) Victor Popescu”. Ce părere aveţi domnule
general?
V.P.:
Eu sunt un om bătrân. M-am născut în anul 1896. riscurile vor fi ale
d-voastră domnule profesor. Motivele? Eu toată viaţa mea am fost un
militar de carieră onest şi cinstit. Am fost, sunt şi voi rămâne un
ostaş legat trup şi suflet de România şi de Poporul Român. Am să vă
spun lucruri care sunt în contradicţie totală cu unele aprecieri din
Istoria României. Eu nu numai că le cunosc dar le-am şi trăit, iar alţii
le-au scris după cum le-au dictat puterea după 23 August 1944. Acest
lucru nu este chiar o noutate. D-voastră ştiţi, că, istoria o fac
oamenii, dar ea este scrisă de istorici. Mai mult, peste Istoria
României s-a aşternut o ceaţă densă de orientare rusească, cu sprijinul
nemijlocit al consilierilor sovietici şi al cominterniştilor, care erau
introduşi la toate nivelurile de sus şi până jos. Din acest punct de
vedere nu există domenii care să nu fi fost controlat de ei. Acest
fenomen a permis ca toate lucrurile să le privim prin ochii lor. După 23
August 1944 ne-au fost tăiate toate legăturile tradiţionale cu Franţa,
Anglia şi SUA, etc.
I.C.:
Vă rog să
continuaţi domnule general. Ştiu că sunt puţine persoane care vă calcă
pragul locuinţei d-voastre în calitatea lor de prieteni. Care dintre ei
v-au făcut o impresie pozitivă?
V.P.:
Vă răspund cu toată sinceritatea că mă bucură vizitele la domiciliul
meu. Doresc să mulţumesc în mod deosebit doamnei ing. Doina Radu, a
domnului ec. Aurel Medeşan, apoi profesorilor Doru Radosav, Viorel
Ciubotă, Bujor Dulgău, Sergiu Marinescu, Gheorghe Lazin precum şi
colonelului Vasile Dindelegan, maiorului Albu şi a altor ofiţeri.
I.C.:
Având în
vedere că v-am mărturisit despre scopul vizitei mele, putem să mergem
mai departe?
V.P.:
Da. Să mă
mai prezint. Mă numesc Victor Popescu, general maior în rezervă, născut
în anul 1896, după doi ani de la procesul „Memorandiştilor” din Cluj. Am
domiciliul în Satu Mare, str. Rozelor nr. 13. Mai spun încă o dată că am
împlinit 85 de ani. Este o viaţă lungă, cu o tinereţe plină de fapte
ostăşeşti de care sunt mândru, dar l-a bătrâneţea împovărată am fost
supus la foarte multe nedreptăţi apăsătoare pe care le duc şi astăzi cu
mine, precum Issus Hristos şi-a dus crucea pe muntele Golgota. Cred că
eu sau cazul meu e unic pe ţară, motiv pentru care doresc să-l aduc la
cunoştiinţa opiniei publice din România cât şi din alte ţări,
încredinţat cu dorinţa de a mi se face dreptate, înainte ca să-mi închid
ochii pentru a trece în eternitate. Am avut un frate răposatul Ioan
Popescu Paşcani, fost ministru, căzut la datorie la 4 aprilie 1944, în
timpul bombardamentului executat de anglo-americani asupra
Bucureştiului. Amândoi am rămas orfani de tată de mici şi am fost
lipsiţi de orice sprijin material. Am fost crescuţi de bunica şi după ce
am ajuns mai mărişori, ne-am croit singuri drumul în viaţă, eu
alegându-mi cariera militară, iar fratele meu pe cea de politician. În
calitatea mea de ostaş, voi face referiri la faptele mele, încheind şi
cu nedreptăţile pe care le îndur şi astăzi, după scoaterea mea abuzivă
din armată şi trecerea mea în cadrul disponibil şi apoi în rezervă, fără
să mă ştiu vinovat decât de faptul că mi-am îndeplinit datoria de ostaş
faţă de Patrie şi de Poporul Român pe care l-am iubit şi îl iubesc atât
de mult. Nu cer nimic decât să fiu reabilitat în drepturile mele, pe
care mulţi le-au primit fără nici un merit.
I.C.:
Domnule
general, aţi participat la două războaie mondiale – primul şi al doilea
război mondial. Vă rog să vă referiţi la aceste două evenimente tragice
din Europa, care au adus mari suferinţe, pierderi de vieţi omeneşti şi
distrugeri uriaşe de bunuri materiale.
V.P.:
Am intrat în
primul război mondial la 15 august 1916. Am fost încadrat la Regimentul
16 Infanterie din Fălticeni, Divizia a 7-a Roman, având gradul de elev
plutonier al Şcolii Militare de Infanterie din Bucureşti. Cu acest brav
regiment, am participat la toate luptele eroice pe care le-am purtat mai
târziu în Transilvania, iar după retragerea armatei în Moldova, am
participat la luptele de la Oituz – Coşna – Târgu Ocna, până am fost
siliţi să se încheie pacea de la Bucureşti. Tot în acest timp am fost
obligaţi să ne luptăm şi cu foştii noştri aliaţi în regiunea
Spâtăreşti-Cristeşti, Paşcani-Ştefăneşti, pe unde am trecut în Moldova.
Atunci am trăit momente grele şi dramatice adică prin triunghiul morţii
din jurul Iaşiului. Pentru modul în care mi-am făcut datoria pe câmpul
de luptă, am fost avansat la gradul de sublocotenent şi apoi de
locotenent, am fost decorat cu „Ordinul Coroana României în grad de
Cavaler” cu Spadă şi panglică de Virtute Militară”.
I.C.:
Ştiu că în
sufletul d-voastră domnule general ca de altfel în sufletul tuturor
ostaşilor români, Unirea Neamului, a fost un testament, o poruncă a
înaintaşilor, ca românii să trăiască laolaltă, pentru că ne unea acelaşi
pământ, aceiaşi limbă, aceiaşi religie şi credinţă în Dumnezeu. Românii
au o cugetare extrem de profundă: Dumnezeu ne-a dat cerul, iar pământul
pe care-l avem de mii de ani a fost apărat cu sângele înaintaşilor
noştri. Ce doriţi să spuneţi românilor despre acest lucru?
V.P.:
După pacea
de la Bucureşti, având gradul de locotenent, tot cu Regimentul 16
Infanterie, am luat parte la toate acţiunile militare pentru eliberarea
Basarabiei şi a Bucovinei şi unirea lor cu Patria Mamă – România. Am
trecut în cele două provincii româneşti fiind chemaţi pentru a instaura
ordinea. Trupele ruseşti în retragerea lor de pe front au jefuit tot ce
le-a ieşit în cale, apoi au săvârşit crime oribile împotriva populaţiei
româneşti. Am trecut în Bucovina prin Buneşti. Acest lucru a determinat
ca la 28 noiembrie 1918, Bucovina să ceară unirea cu România. În prima
jumătate a lunii decembrie 1918, după unirea Basarabiei, a Bucovinei şi
a Transilvaniei cu Patria Mamă – România, armata română a trecut în
Transilvania prin Tulgheş, la cererea Marii Adunări Naţionale de la Alba
Iulia, pentru a ajuta pe fraţii transilvăneni, să se elibereze de sub
dominaţia fostului Imperiu Austro-ungar şi să se unifice cu Patria Mamă
– România. După intrarea armatei române în Transilvania trecând glorios
prin Cluj, am participat la toate acţiunile militare, până am ajuns la
linia provizorie de demarcaţie a generalului francez Berthelot, jalonată
spre vest şi nordul Transilvaniei, de la Ciucea – Şimleul Silvaniei,
Cehul Silvaniei, Hodod – Băseşti, Ardusat – Cicârlău – Baia Mare –
Gutâi. Pe acele poziţii am stat până în luna aprilie 1919, purtând lupte
defensive cu forţele armatei şi a reacţiunii civile ungureşti. Numai la
15 aprilie 1919, am trecut la ofensivă, spre vest şi nord. Regimentul 16
Infanterie, a atacat în direcţia Hodod – Tăşnad – Carei – Urziceni –
Mateszalka – Nyregyhaza – Tokai. Pentru modul în care mi-am îndeplinit
misiunea cu compania pe care am condus-o în acele lupte grele cu un
duşman fanatic, am fost decorat cu Ordinul „Steaua României cu spadă în
grad de Cavaler” şi cu panglica de Virtute Militară. La 23 aprilie 1919
a fost eliberat întregul ţinut la vest şi nord al Transilvaniei,
cuprinzând şi Banatul – Aradul – Bihorul – Sătmarul şi Maramureşul,
instalându-se peste tot administraţia românească. Ţin şi cu acest prilej
să afirm că în toate aceste acţiuni ne-am luptat numai cu armata
ungurească şi cu civili înarmaţi din gărzi paramilitare. În luna mai
1919, pe râul Tisa, la Nyregyhaza, armata ungurească ne-a atacat
furibund, cu scopul de a ne alunga din Transilvania, pentru a reocupa
Transilvania şi pentru a împiedica înfăptuirea hotărârii celor peste
100.000 de români de la Alba Iulia de la 1 Decembrie 1918. Vă întreb
domnule profesor dacă nu era armata română ce s-ar fi întâmplat? Mă
întreb şi nu găsesc răspuns: de ce perioada anilor 1916-1919 nu au fost
luaţi în calcul atunci când am fost trecut la pensie? De ce mi s-a şters
stagiul de război? Am staţionat în localitatea Tokayului două săptămâni.
Cetăţenii unguri ne-au primit bine. La plecare ne-au mulţumit pentru
bunul tratament în relaţiile cu populaţia maghiară civilă.
I.C.:
Domnule
general, după ce se spune şi se ştie, armata română a ajuns la
Budapesta. Vă rog să vă referiţi şi la această chestiune, despre care în
judeţul Satu Mare se cunosc foarte puţine aspecte. O fi din frică? Din
oportunism? A fost sau nu oportună prezenţa armatei române la Budapesta?
V.P.:
Eu nu sunt
fricos, mai ales că am împlinit 85 de ani. Eu sunt oştean şi oştenii
sunt curajoşi. Noi vrem să spunem numai şi numai adevărul aşa cum a
fost. Aveţi în faţă un martor în viaţă care vă vorbeşte destul de
cursiv. Prin puternicul nostru atac am ajuns să trecem râul Tisa pe la
Kisskoru şi să ocupăm Budapesta. În capitala Ungariei armata română a
staţionat din iulie şi până în septembrie când s-a reîntors în ţară.
Armata română a instaurat pacea în Transilvania dar şi în centru
Europei. Atunci România a stabilit legăturile şi relaţiile cu
Cehoslovacia, Iugoslavia, şi cu Polonia. Cu Ungaria s-a încheiat pacea
abia în 1920 la Trianon şi să putem stabili frontierele de stat între
Ungaria şi România. La întrebarea d-voastră dacă a fost sau nu oportună
intrarea armatei române în Budapesta afirm că da. Mă întemeiez pe două
chestiuni de fond: în primul rând, dacă armata română nu ar fi intrat în
Budapesta, războiul cu Ungaria s-ar fi prelungit, iar în al doilea rând,
armata română a înlăturat de la putere guvernul comunist condus de Bela
Kohn, subordonatul Moscovei, adică Rusiei Sovietice. Să ştiţi domnule
profesor că populaţia din Ungaria a primit bine armata română. Armata
română a fost foarte umană cu populaţia civilă. Eu cred că răsturnarea
guvernului prosovietic condus de Bela Kohn, vă va crea probleme dacă
veţi publica interviul.
I.C.:
Din alte discuţii cu d-voastră domnule general, am înţeles că pe lângă
meseria arhivelor, aţi avut şi o pregătire deosebită în domeniul
geodeziei şi topografiei. Cum aţi ajuns la aceste performanţe?
V.P.:
după revenirea mea în România de la Budapesta, între anii 1919-1920, în
cadrul tratativelor de pace încheiate la Paris, am urmat la Bucureşti
cursurile teoretice şi practice de geodezie, topografie la Institutul
Militar, care funcţiona pe lângă Marele Stat Major. Cu acel prilej mi-am
însuşit multiple cunoştinţe tehnice pe care le posed şi astăzi. Atunci a
început împroprietărirea ţăranilor prin Reforma Agrară promisă de
Majestatea Sa Regele Ferdinand. Am activat ca specialist în judeţul
Prahova pentru cadastrarea terenurilor agricole.
I.C.:
Domnule
general, eu cunosc din documentele studiate în arhiva d-voastră
personală, că aţi făcut parte din delegaţia României, pentru stabilirea
frontierei dintre ţara noastră şi Ungaria. Vă rog, domnule general să
împărtăşiţi opiniei publice din Satu Mare, despre această misiune extrem
de importantă. De ce vă întreb? Pentru că despre acest lucru se cunoaşte
foarte puţin.
V.P.:
Da. Este
adevărat. Am participat la acel act istoric pentru delimitarea noilor
frontiere la vest şi la nord între România şi Ungaria. Şi mai concret am
suferit enorm, că au rămas, pe teritoriul Ungariei peste 300.000 de
români. Cum s-au derulat evenimentele? După terminarea studiilor urmate
la Bucureşti, la începutul lunii septembrie 1921, a luat fiinţă Comisia
Româno-Ungară, condusă de generalul francez Meumier, având ca membrii:
un colonel englez, un colonel italian şi un colonel japonez, care
reprezentau puterile învingătoare din primul război mondial, numiţi de
Conferinţa de Pace de la Paris. Statele Unite ale Americii, nu au făcut
parte din acea Comisie, pentru că nu a dorit să se ocupe sau să se
amestece în problemele politice din Europa. Mai mult americanii, şi la
Conferinţa de Pace cât şi după, erau de partea ungurilor. Pe lângă
Comisia constituită cu sarcini precise privind delimitarea frontierelor
între România şi Ungaria, a mai fost şi o altă comisie condusă de
generalul Constantin Dumitrescu şi o comisie ungurească condusă de
colonelul Dormandy. Comisia românească a avut reşedinţa la Oradea iar
cea ungurească la Budapesta. Fiecare comisie lucra prin rotaţie, timp de
şase luni. Încheierea misiunilor celor două comisii în anul 1925, când
frontierele au fost definitivate între România şi Ungaria. Eu am făcut
parte de la început din delegaţia României, învestit în această funcţie
prin certificatul de membru emis de Preşedintele Consiliului de Miniştri
al României, semnat de mareşalul Alexandru Averescu în calitatea lui de
Prim-ministru, precum şi certificatul unguresc, semnat de contele
Bethlen, Preşedintele Consiliului de Miniştri al Ungariei. Vă rog să le
priviţi. Le păstrez în arhiva mea personală. Ele sunt cam îngălbenite
din cauza timpului trecut de atunci. Participarea mea la stabilirea
frontierelor pe toată întinderea lor a fost de la triplex-confinium din
judeţul Timiş şi până la localitatea Tur din judeţul Satu Mare. Peste
tot am întâmpinat multe probleme litigioase, în special la Nădlac din
judeţul Arad, la Cefa din judeţul Bihor, culminând cu judeţul Satu Mare,
unde am întâmpinat multiple litigii statale, din cele mai complicate,
care, la urmă, au fost stabilite definitiv, iar frontierele au fost
predate României şi Ungariei, intrând în vigoare la 1 ianuarie 1925. La
delimitarea frontierelor istorice, am lucrat patru ani, în colaborare cu
oameni deosebiţi şi mari patrioţi ca: generalul Constantin Dumitrescu,
cu părintele dr. Vasile Lucaciu şi Epaminonda Lucaciu şi cu mulţi alţi
patrioţi români. toţi ne-am luat rămas bun în lacrimi cu mare durere în
suflet, de la cei peste 300.000 de români rămaşi în Ungaria. Oare câţi
mai sunt în zilele noastre?
I.C.:
Domnule
general văd în ochii d-voastră lacrimi. Vă rog să vă referiţi şi la
delimitarea frontierelor cu Cehoslovacia, Polonia şi cu Uniunea
Sovietică.
V.P.:
Şi eu văd în
ochii d-voastră lacrimi. De ce? Vă răspund eu. Sunteţi ca şi mine un
mare patriot. Dacă toţi activiştii de partid ar fi ca d-voastră, alta ar
fi situaţia privind lupta pentru adevăr. În calitatea d-voastră de şef
de catedră de istorie, trebuie să scrieţi şi să vorbiţi sincer despre
adevăr. Din păcate sunteţi înconjurat de mulţi oportunişti şi fără
verticalitate numai pentru a-şi păstra privilegiile. E urât să fii
slugarnic. Din păcate românii trăiesc în genunchi, sunt umiliţi şi nu
reacţionează faţă de colosul rusesc şi faţă de slugile lor din România.
Să dea Dumnezeu să mă înşel. Aşa simt atmosfera existentă în România. Ca
să răspund la întrebarea d-voastră: am participat şi la delimitarea
frontierelor cu Cehoslovacia şi cu Uniunea Sovietică. În luna mai 1923,
s-a constituit Comisia de delimitare a frontierei Româno-Cehoslovace,
având ca preşedinte pe colonelul italian Pellicelli, iar delegaţia
română a fost condusă de generalul Constantin Dumitrescu, om cu alese
calităţi de diplomat, şi cu mare rutină în astfel de lucruri. Am făcut
parte şi din această comisie până în 1925 de la triplesc confinius: Tur
Satu Mare – Halmeu – Tarma, apoi pe firul apei râului Tisa (60 de km),
pe crestele Munţilor Maramureşeni: Şerban şi Pop Ivan şi în continuare
până la triplex confinium – muntele Stog. Aici am stabilit o frontieră,
cu teren foarte variat şi cu multe probleme dificile de circulaţie pe
care, însă, le-am rezolvat în mod amical cu statul Cehoslovac. De atunci
s-au schimbat multe pe această frontieră, în detrimentul României, din
cauza tăvălugului rusesc după al doilea război mondial. În anul 1924,
pentru modul în care mi-am îndeplinit misiunea ca membru al acelor două
comisii de delimitare a frontierelor cu Ungaria şi cu Cehoslovacia, am
fost decorat cu ordinul „Coroana României în grad de ofiţer”. Din păcate
am pierdut brevetul acestei decoraţii sau că mi-a fost luat în timpul
percheziţiilor, dar el poate fi găsit la Arhiva Ministerului Afacerilor
Externe – Direcţia Frontierelor – din anul 1924. După delimitarea
frontierelor cu Cehoslovacia, în 1925, am fost mutat la Comisia de
delimitare a frontierelor cu Polonia. Această comisie a fost constituită
amical, formată din cele două delegaţii – română şi poloneză , fără a fi
prezidată de o comisie interaliată. Din partea română, delegaţia a fost
condusă de Arion, Ministru Plenipotenţiar, iar ulterior de generalul
Gheorghe Drăgănescu. Ambele delegaţii – română şi polonă, au lucrat în
perfectă colaborare, folosind o nouă metodă de lucru adică fotogrametria.
Delegaţia română avea sediul la Cernăuţi, iar cea poloneză la Lemberg.
Nu mai sunt în posesia Certificatului de trecere a frontierei. A avut
aceiaşi soartă ca celălalt. Au trecut atâţia ani.
I.C.:
Domnule general, până acum aţi descris nişte evenimente extraordinare.
Toate sunt acoperite de documente. Aţi împlinit 85 de ani şi sunteţi
foarte stăpân pe memorie. Vă rog să ne mai daţi şi alte date din viaţa
d-voastră.
V.P.:
Să continui cu amintirile. La sfârşitul anului 1926, am plecat de la
comisiile de delimitare a frontierelor cu Polonia pentru a-mi face
stagiul de front în grad de căpitan. Acest stagiu l-am făcut la
Batalionul Şase Vânători de Munte, cu garnizoana la Aiud, după care în
1932 am trecut la Comandamentul Diviziei Întâi Vânători de Munte cu
reşedinţa tot la Aiud. În anul 1934, am fost mutat din nou la front, la
Şcoala de Subofiţeri, nou înfiinţată la Botoşani, unde am funcţionat
până în 1938. Pentru bunele rezultate am fost mutat din nou la
Ministerul Apărării Naţionale, unde am îndeplinit multiple funcţii şi
sarcini importante. Printre ele amintesc: în anul 1939, când legionarii
l-au asasinat pe Armand Călinescu, Prim Ministru şi Ministru de Război,
armata română a reacţionat şi atunci cu unitatea mea de intervenţie din
cadrul Ministerului Apărării Naţionale. Am ocupat Dealul Patriarhiei şi
Parlamentul, pe care le-am ţinut ocupate circa o lună de zile, ca măsură
de singuranţă împotriva legionarilor. Apoi în acelaş an, am fost mutat
la Secretariatul General al Ministerului Apărării Naţionale. Acolo am
îndeplinit sarcini multiple şi grele printre care amintesc: problema
refugiaţilor veniţi în România din Basarabia în urma Diktatului Sovietic
din 26-28 iunie 1940, apoi a refugiaţilor din Transilvania în urma
Diktatului de la Viena din 30 August 1940 (eu m-am ocupat numai de
militari). Am avut şi misiunea de a mă ocupa şi de refugiaţii polonezi
în special de armata poloneză, care a fost cazată la Târgovişte, Târgu
Jiu şi la Herculane. M-am ocupat şi de depozitarea cărbunilor în locuri
bine camumflate în munţi. M-am ocupat şi de predarea buzduganului de aur
oferit de armata poloneză Regelui Carol al doilea, la 8 iunie 1940, la
marea serbare de la împlinirea a zece ani de domnie. La fel am
participat şi la actul de abdicare a Regelui Carol al doilea la 4
septembrie 1940. În ceea ce priveşte primirea guvernului şi a armatei
poloneze, urmărită îndeaproape de Germania nazistă, am închis ochii dacă
pot să spun aşa, şi am rămas surprins că în mod tacit au plecat din
România cu tot tezaurul lor prin Iugoslavia pentru a nu fi luaţi
prizonieri. Din Iugoslavia au trecut toţi în apus în special în Anglia.
Pentru toate aceste, am preluat din nou comanda de unitate, în octombrie
1940, când am fost numit comandant al Batalionului unu Infanterie
Uşoară, unitate motorizată, corp aparte care avea garnizoana la Câmpina.
I.C.:
Domnule
general, după câte cunosc, d-voastră aţi îndeplinit şi o altă funcţie de
comandant de Batalion. Cum s-a întâmplat acest lucru?
V.P.:
Da, e adevărat, am fost şi comandantul Batalionului I Infanterie Uşoară.
Am luat comanda acestei unităţi motorizate cu maşini Skoda, în
garnizoana Bucureşti, unde a fost adusă pentru menţinerea ordinii
împotriva legionarilor, care tulburau liniştea Capitalei. Batalionul a
fost cazat în grajdurile de la Malmaison. Cazarma a fost dislocată de
marele cutremur din 1940. Muncind cu pasiune ostăşească, de dragul
unităţii, şi pentru a-mi face datoria, în scurt timp a ajuns cea mai
bună şi frumoasă unitate din Bucureşti. Eram zilnic în stare de alarmă.
În primele zile ale lunii ianuarie 1941, am acţionat energic pentru
dezarmarea şi ocuparea Prefecturii Poliţiei Capitalei aflată în mâinile
legionarilor conduşi de colonelul Zăvoianu, el însuşi un legionar
notoriu. După dezarmarea şi ocuparea Poliţiei Capitalei, ajunsă sub
ocupaţie legionară, am procedat la reorganizarea şi încadrarea ei cu
elemente de nădejde armatei. De acolo am trecut la comanda Batalionului
meu, de dezarmare a Siguranţei Statului, înţesată cu legionari, unde am
instalat la conducere un general activ şi foarte capabil. Numai de la
Siguranţa Statului, am scos peste 500 de pistoale automate, care nu-şi
aveau utilitate, primite de legionari de la Germania nazistă, pentru
înarmarea tuturor simpatizanţilor legionari, al căror număr creştea
mereu, devenind un real pericol pentru siguranţa naţională.
I.C.:
Domnule
general, ştiu că aţi participat la înăbuşirea rebeliunii legionare. Aţi
făcut deja câteva referiri. Generaţia mea şi a celor ce vor veni după
noi, doresc să cunoască de la un martor ocular la acele evenimente
triste din Istoria României.
V.P.:
Rebeliunea
legionară a avut loc în Capitală şi în alte localităţi din ţară, în
zilele de 21-30 ianuarie 1941. În acele împrejurări dramatice,
generalul Constantin Sănătescu, care deţinea comanda militară în
Capitală, la ordinele drastice a mareşalului Ion Antonescu (pe care
viaţa îl va reabilita şi îi vor fi ridicate statui ale acestui mare
patriot român), mi-a dat ordin să dezarmez şi să ocup ultima unitate de
ordine a Capitalei. Regimentul de Gardieni Publici, care ataca
Preşedenţia Consiliului de Miniştri. Prin acţiuni îndrăzneţe, făcând şi
uz de tancuri, am reuşit ca acest Regiment a Gardienilor Publici să
depună armele şi să se predea. După acea acţiune reuşită, din ordinul
mareşalului Ion Antonescu şi a generalului Constantin Sănătescu, am
trecut la dezarmarea şi curăţirea de legionari a Cartierului Bonaparte
din jurul Preşedenţiei, apoi al străzilor Paris şi Roma, unde legionarii
îşi aveau sediul central, asaltând casă cu casă până am ajuns în Piaţa
Confederaţiei Balcanice. Cu acel prilej, am dus un adevărat asediu cu
multiple peripeţii şi dificultăţi, din cauză că trebuia să cruţăm
populaţia civilă nevinovată. Legionarii trăgeau în armată cu pistoalele
automate primite de la Germania nazistă fără nici o milă. Legionarii
erau dea-dreptul sadici. Pentru modul în care s-au comportat militarii
din Batalionul condus de mine cu populaţia civilă şi pentru eliberarea
ei de sub teroarea legionară, cartierul Bonaparte ne-a adus întreaga lor
recunoştinţă. Am participat la strângerea cadavrelor iar pe răniţi i-au
transportat la spital. Am avut 10 soldaţi morţi de gloanţe, iar 5
soldaţi au fost arşi de vii fiind stropiţi cu benzină de legionarii
fanatici. Am mai înregistrat şi 150 de soldaţi răniţi. Printre cei
răniţi a fost şi ofiţerul Săilă, rămas orb pentru totdeauna. Deci, a
fost un trist şi greu tribut plătit de unitatea mea, pentru instaurarea
ordinii în Capitală în lupta cu legionarii. Pe cale oficială, Batalionul
1 Infanterie Uşoară a fost citat prin ordin militar din Capitală şi pe
întreaga ţară, pentru modul în care şi-a îndeplinit misiunea în apriga
luptă împotriva legionarilor. Batalionul pe care îl conduceam, a primit
misiunea de a apăra în continuare Preşedenţia Consiliului de Miniştri,
precum şi sediul Marelui Stat Major. Această solicitare s-a datorat şi
faptului că nu s-a avut încredere în escadronul de cavalerie condus de
generalul Ioaniţiu, care avea o funcţie importantă. A decedat la Băneasa
într-un accident de aviaţie în urma unui sabotaj.
I.C.:
Domnule
general, ce s-a întâmplat după rebeliunea legionară?
V.P.:
După
lichidarea legionarilor, Batalionul pe care îl comandam, a fost scos din
grajdurile de la Malmaison şi am fost instalaţi în cazarma rămasă goală
a Gardienilor Publici îmbâcsită cu legionari. Aici am stat până în
toamna anului 1944, când această bravă unitate militară românească a
fost desfiinţată de ruşi. După ce a luptat eroic la Băneasa – Otopeni şi
apoi pe Mureş a plătit un mare tribut de sânge. În calitatea mea de
comandant al acelui Batalion, am fost adus la Bucureşti. Îmi pun
întrebarea şi acum la 85 de ani, de ce am primit noi misiunea de a lupta
contra legionarilor? De ce acele împrejurări dramatice au fost lichidate
doar de mareşalul Ion Antonescu? Sigur că au fost şi alţi generali dar
factorul hotărâtor l-a îndeplinit mareşalul Ion Antonescu, la care o
contribuţie importantă a avut şi generalul Constantin Sănătescu. În acea
perioadă foarte mulţi tineri în frunte cu studenţii erau legionari. Mai
e ceva important: nici unul din partidele politice existente în anii
1940-1941, n-au mişcat măcar un deget pentru a protesta împotriva
legionarilor. Este de datoria cercetătorilor, a istoricilor, să dea
răspuns la aceste observaţii. Eu ca martor ocular vă spun şi vă afirm,
că, dacă armata, în frunte cu mareşalul Ion Antonescu nu intervenea, nu
ştiu ce s-ar fi ales de România condusă de legionari.
Va continua.
prof.dr. Ioan CORNEANU
|
|
