Pagini de istorie naţională - Mişcarea Memorandistă, expresie a luptei naţionale a românilor

120 de ani de la Procesul Memorandiştilor,  mai 1894 – mai 2014

Memorandumul şi mişcarea generată de Memorandum au reprezentat momentul de vârf al luptei de eliberare naţională a românilor din monarhia austro-ungară din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Memorandumul prin complexitatea evenimentelor determinate a marcat decisiv destinul românilor pe toate planurile, ducând la ideea României Mari, iar mişcarea memorandistă a validat o generaţie nouă care aveau să înfăptuiască la 1 Decembrie 1918 unirea Transilvaniei cu România.

Lupta naţională a românilor în cadrul căreia un loc important l-a ocupat mişcarea memorandistă în general şi Memorandumul din 1892, în special, înseamnă un număr mare de izvoare de arhivă interne sau externe referitoare la evoluţia mişcării memorandiste ca expresie a luptei naţionale a românilor şi punerea în valoare a tuturor dovezilor care refac întregul proces al afirmării fiinţei naţio-nale în cadrul căreia anii 1791, 1848, 1868, 1881, 1892, au fost momentele de vârf până la idealul atins în 1918.

De la Supplex Libellus Valachorum (adică memoriul naţiunii române din Transilvania din anul 1791, adresat împăratului Leopold al II-lea al Austriei în vederea recunoaşterii naţiunii române ca parte constitutivă a Marelui Principat Transilvania) la Memorandum (1892) a fost un secol de luptă naţională a românilor, pentru afirmarea şi apărarea drepturilor ce nu se primeau în dar, ci se cuveneau unui popor căruia numai cei rău intenţionaţi puteau să-i conteste continuitatea, trăirea şi supravieţuirea într-o zonă a lumii supusă celor mai grele încercări.

Mişcarea memorandistă nu s-a desfăşurat în mod întâmplător şi nu a avut un simplu caracter protestatar, limitându-se doar la formularea unor nemulţumiri, ci s-a caracterizat prin continuitate în acţiune, rigurozitate în formularea ideilor şi perseverenţă în susţinerea revendicărilor în pofida politicii şi a obstacolelor impuse de Curţile de la Viena şi Budapesta.

Sub aspectul vechimii, lupta românilor are rădăcini adânci în care îşi au originea nu numai acţiunile de mare amploare desfăşurate în tot secolul al XIX-lea, dar şi Supplex Libellus Valachorum (1791), precum şi cele iniţiate de Inochentie Micu-Klein (1743).

Analiza mărturiilor documentare demonstrează că acţiunile şi formele de exprimare ale luptei naţionale a românilor au beneficiat întotdeauna de organizare temeinică şi scopuri bine definite, care în timp s-au constituit în adevărate programe politice.

În acest sens academicianul David Prodan spunea: ”Cu episcopul Ioan Inochentie Micu-Klein, însă, totul luă o altă întorsătură. Profitând de funcţia sa înaltă şi de calitatea de regalist în Dietă, obţinută în 1732, întreprinde o îndrăzneaţă şi largă luptă politică formulând pe parcursul ei un întreg program politic, punând bazele programului de luptă politică a poporului român din Transilvania” (Aurel Decei – Memoriul (Supplex Libellus)  lui Inochentie Micu-Klein către Regina Maria Tereza din anul 1744).

Pronunciamentul de la Blaj din 3 mai 1868 a fost o formă de acţiune politică a fruntaşilor români din Transilvania prin care s-a protestat împotriva încorporării Transilvaniei la Ungaria.

 Realizând că Memorandumul lor din 1866 n-a produs nici un efect politic concret, în sensul conservării legilor din 1863–1864, risipite de semnăturile austro-ungare, pasiviştii recurg, în mai 1868, la canonicii Vasile Raţiu, Ilie Vlassa, Grigore Mihali, profesorii Ioan Micu Moldovan, Gavril Pop, Alexandru M. Micu şi preotul Dimitrie Farago, care elaborează Pronunciamentul de la Blaj şi care  a marcat de fapt un moment al confruntării politice dintre naţiunile maghiară şi română şi sistemele de stat propuse de acestea între 1848-1868 cerând respectarea autonomiei Transilvaniei.

Având ca temei izvoarele de arhivă, se poate afirma că acţiunile de protest, care s-au exprimat prin memorii, programe, conferinţe, declaraţii etc., au cuprins toate clasele, păturile şi categoriile sociale: ţărani, intelectuali, preoţi, studenţi, fie că erau organizaţi în diferite asociaţii, societăţi, uniuni, fie că manifestau în mod spontan.

 În scopul afirmării fiinţei naţionale şi în acelaşi timp pentru a protesta împotriva politici ideii de maghiarizare şi deznaţionalizare duse de Austro-Ungaria, erau folosite toate prilejurile şi situaţiile posibile. Un astfel de prilej l-a oferit şi ceremonia înmormântării lui Avram Iancu când au fost amintite ”faptele de glorie” ale eroului,  asemuit cu un alt martir al neamului, Horea, ceea ce ” a avut un efect deosebit asupra poporului”, după cum remarca preotul Albert Veress din Baia de Criş în raportul înaintat comitetului suprem la 24 septembrie 1872. (Arh. St. Bucureşti).

Este necesar şi important să remarcăm un raport al consulului austro-ungar la Iaşi, Hanswenzl, care îl informa pe ministrul său de externe, Andrassy, despre ciclul de conferinţe şi prelegeri susţinute la Universitatea din Iaşi de către Mihai Eminescu, având ca temă ”Situaţia românilor din Austro-Ungaria”. În calitatea sa de redactor-administrator şi corector la gazeta ”Curierul de Iaşi”, Mihai Eminescu a publicat o serie de cronici şi articole între care: Românii şi Austro-Ungaria; Dualismul şi feudalismul în Austro-Ungaria; Planul unor confederaţiuni balcanice etc. Întregul conţinut al materialelor susţinute de Mihai Eminescu în faţa ”unui numeros public” - după cum aprecia diplomatul austriac, se caracterizează prin bogăţia ideilor şi argumentelor pertinente, care, pe lângă calităţile de orator ale marelui poet pun în valoare şi pe acelea ale unui profund cunoscător, al istoriei propriului său popor. (Arh. St. Bucureşti, fond Casa Regală, dosar 27/1877)

Legăturile permanente dintre românii de pe ambele versante ale arcului Carpatin se vor amplifica în perioada premergătoare precum şi în timpul războiului pentru cucerirea independenţei de stat.

Evenimentele care s-au desfăşurat începând cu anul 1876 vor determina Ministerul de Interne Maghiar să emită încă din 1 noiembrie 1876, un Ordin prin care se cerea autorităţilor să urmărească cu toată atenţia atitudinea românilor din Transilvania faţă de ”rudele lor din Principatele Române” iar în cazul unor mişcări româneşti să fie aplicate imediat măsurile ce s-ar fi impus. (Arh. St. Cluj, fond Prefectura judeţului Turda-Arieş, Actele comitetului suprem, nr.344/1876)

Cucerirea independenţei a constituit pentru toţi românii, indiferent în ce teritorii şi sub ce stăpânire se aflau, un eveniment ce avea să marcheze intrarea într-o nouă fază a luptei lor naţionale.

 Influenţa acestui mare act istoric a însemnat pentru români o însufleţire a lor şi renaşterea ideii de a trăi uniţi în graniţele fireşti ale unui popor cu o vechime milenară.

Asupra luptei naţionale şi inclusiv a mişcării memorandiste au avut un efect favorabil şi transformările petrecute după cucerirea independenţei, mai ales ”de când a luat naştere  în imediata apropiere, un regat ” (Conf. gen. a reprez. alegătorilor Români, Sibiu 1881). În opinia diplomaţiei austro-ungare, acest fapt a intensificat propaganda şi politica pentru o Românie Mare.

Un eveniment cu implicaţii majore asupra întregii mişcări memorandiste a românilor din Transilvania l-a constituit înfiinţarea Partidului Naţional Român 12 – 14 mai 1881, care a pus bazele concentrării tuturor forţelor politice româneşti, asigurându-se totodată cadrul necesar desfăşurarii luptei naţionale în condiţii organizatorice superioare. (Liviu Maior, Constituirea Partidului Naţional Român, Cof. Din 12-14 mai 1881, 1970)

Un prilej favorabil pentru acţiunile protestatare ale românilor a fost manifestul intitulat ”Centenarul revoluţiunei române de la 1784”, care îndemna la organizarea unor întruniri şi ”pregătirea permanentă pentru luptă” în vederea ”întregirii Daciei independente”.(Ar. St. Cluj, fond Ministerul de Interne regal maghiar, nr. 744/1884).

Manifestările dedicate răscoalei lui Horea s-au desfăşurat, practic în toată Transilvania, o amploare deosebită cunoscând-o Zlatna, unde, după cum aprecia comandantul regal cercual de jandarmi ”domneşte o agitaţie deosebită”. Această situaţie îl determina pe autorul raportului să concluzioneze că ”semnatarii apelului s-au străduit ca pe lângă instigarea populaţiei să facă totodată ineficace şi ridicol Ordinul vicecomitelui”. De altfel, se poate aprecia că acţiunile prilejuite de Centenarul răscoalei lui Horea luaseră o asemenea amploare, încât, odată cu măsurile raportate pentru interzicerea manifestărilor de acest gen, comitele suprem al Comitatului Turda-Arieş îşi exprima regretul că nu dispune de un corp de armată într-un teritoriu locuit ”exclusiv de români” (Arh. St. Cluj, fond Prefectura jud. Turda-Arieş, Prezidiale, nr.155/1885).

 În documentele vremii, care stau mărturie, autorităţile aveau să sesizeze răspândirea adunărilor itinerante care au făcut obiectul multor rapoarte şi informări întocmite de organele represive. Acestea aveau să sesizeze caracterul şi obiectivele respectivelor adunări, fapt demonstrat de un raport din 8 septembrie 1885 în care se atrăgea atenţia că spre deosebire de adunările politice, cele itinerante nu pot fi oprite, iar de supravegheat este foarte greu. Conform respectivului raport, ele se puteau desfăşura  ”azi în Gherla, mâine în Alba Iulia şi anual în altă parte, până când vor cutreiera partea transilvană a Ungariei, unde românii vor să creeze un centru pur românesc în care să poată continua mai cu curaj uneltirile naţionale”. (Arh. St. Cluj, fond Ministerul de Interne regal maghiar, nr.580/1884)

În realitate, acel centru pur românesc exista de foarte mult timp, în jurul său gravitând întreaga luptă naţională care avea să culmineze cu actul Marii Uniri din 1918.

Celebrul document analitic adresat împăratului sub numele de MEMORANDUM

Întrunirile în cadrul cărora se exprima protestul faţă de politica de maghiarizare ajunsese să se manifeste chiar şi în Moldova, iar intensificarea acţiunilor iniţiate pe toate planurile de către românii aflaţi sub dominaţie străină a dus la intensificarea mişcării memorandiste, iar odată cu elaborarea în 1887 a proiectului de Memorandum de către Ioan Slavici în calitate de secretar al Comitetului Central al Partidului Naţional Român, putem aprecia că această puternică expresie a luptei  naţionale a românilor a intrat într-o nouă fază ce va culmina cu anul 1892.

Această acţiune se înscria în Hotărârea adoptată la şedinţa plenară a Conferinţei electorale române din 9 mai 1887, care stabilea ca obiectiv prioritar elaborarea unui  Memorial care urma să fie înaintat Curţii de la Viena pentru a face cunoscută situaţia reală a românilor transilvăneni şi ”toate cauzele pentru care acest popor nefericit nu poate ajunge la folosirea drepturilor competente lui”. (Arh. St. Bucureşti, fond Ioan Raţiu, dosar 45/1889)

De aici se naşte în 1892 celebrul document analitic adresat împăratului sub numele de MEMORANDUM. Documentul a fost semnat de comitetul care l-a alcătuit: dr. Ioan Ratiu - preşedinte, Gheorghe Pop de Baseşti şi Eugen Brote - vicepreşedinţi, dr. Vasile Lucaciu - secretar general, Septimiu Albini - secretar.

O deputaţie  din 120 personalităţi, intelectuali şi ţărani au dus documentul la Viena.

Împăratul refuză să primească deputaţia.

Documentul rămâne la Ioan Ratiu care-l depune la cancelaria imperială.

Frantz Iosif nu deschide plicul. Îl trimite primului ministru ungur la Budapesta. Primul ministru, nedeschizând plicul, cere prefectului de Turda să-l restituie lui Ioan Raţiu, cu precizarea că nici pe semnatari, nici pe delegaţi nu-i consideră drept reprezentanţi autentici ai românilor.

Românii ţin o Conferinţă naţională în 1893 şi publică MEMORANDUM-ul în TRIBUNA. Oficialităţile intră în panică. Eforturile intense de maghiarizare a populaţiei româneşti tocmai primiseră o lovitura puternică. De aici prigoana jandarmerească şi judecătorească dezlănţuită de guvernul maghiar.

Partidul Naţional Român se solidarizează cu Memorandumul şi cu memorandiştii, iar la memorabila Conferinţă din 1893, Ioan Raţiu şi Nicolae Cristea propun ca, la proces, să nu se vorbească decât româneşte.

31 august 1893. Curtea cu juraţii din Cluj condamnă pentru protestul intitulat ”Replică” din 1892, pe Aurel C. Popovici la 4 ani temniţă şi 1000 coroane amendă, iar pe contabilul tipografiei, Nicolae Roman, la 1 an temniţă şi 600 coroane amendă.

 Procurorul Jeszenszky acuză Comitetul Naţional Român, răspunzător de Memorandum, de înaltă trădare şi agitaţie pentru dezmembrarea statului maghiar.

 Între 25 aprilie şi 25 mai 1894, s-a desfăşurat la Cluj “procesul memorandiştilor”, în urma căruia 15 membri ai Comitetului Central al Partidului Naţional Roman, în frunte cu Ioan Raţiu, au fost condamnaţi la închisoare

7 mai 1894- Cluj, încep dezbaterile în procesul memorandiştilor. Oraşul este invadat de mase româneşti venite din Banat, Haţeg, Maramureş.

Vin ziarişti din Franţa, Italia, de peste munţi. Se alcătuieşte un birou de presă. Opinia publică europeană este în alertă. Ministrul Teleszky interzice transmiterea telegramelor de presă.

Ziariştii sunt obligaţi să trimită curieri în fiecare zi la Predeal sau Viena cu telegramele respective.

Inculpaţi: 22 fruntaşi români

23 mai 1894. Procurorul Jeszenszky îşi ţine rechizitoriul.

Fruntaşii Partidului Naţional Roman sunt acuzaţi de: încălcarea legilor, aţâtări la răscoală, trădare de patrie. Sfârseşte rechizitoriul aşa: ...”interesele înalte ale statului naţional maghiar cer ca fapte cu scopuri atât de primejdioase să-şi afle răsplata vrednică”.

Declaraţia lui Ioan Raţiu, după rechizitoriu: ”este sub demnitatea acuzaţilor să se apere în faţa unor învinovăţiri absurde”.

De fapt doctorul în drept Ioan Ratiu face un rechizitoriu aspru al hungarismului. Momentul este unul din cele cruciale ale istoriei transilvane:

...”Ceea ce discutam aici, domnilor, este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă. De aceea nu ne dă în gând să venim înaintea d-voastră, să dovedim că avem dreptul la existenţă. Într-o asemenea chestiune nu ne putem apăra în faţa d-voastră; nu putem decât să acuzăm în faţa lumii civilizate sistemul asupritor care tinde  să ne răpească ceea ce un popor are mai scump: legea şi limba”.

Şi concluzia care exprima esenţa hungarismului: ...”Prin spiritul de intoleranţă de rasă, fără seamăn în Europa, osândindu-ne, veţi izbuti numai să dovediţi lumii că maghiarii sunt o nota discordantă în concertul civilizaţiunii” arăta la proces Ioan Raţiu. 

27 mai 1894. Se pronunţă sentinţa. Cel mai primejdios, preotul dr. Vasile Lucaciu, 5 ani temnita; Dr. Ioan Ratiu, 2 ani; Gheorghe Pop de Basesti, 1 an; Demetriu Cornea 3 ani; dr. Daniil P. Barcianu, 2 ani şi 6 luni; Nicolae Cristea, 8 luni; Iuliu Coroianu, 2 ani şi 8 luni; Patriciu Barbu, 2 luni; dr. Teodor Mihali, 2 ani şi 6 luni; Aurel Suciu, 1 an şi 6 luni; Mihail Veliciu, 2 ani; Rubin Patiţia, 2 ani şi 6 luni; Gherasim Domide, 2 ani şi 6 luni; Dionisie Roman, 8 luni; Septimiu Albini, 2 ani şi 6 luni. În total 31 de ani şi 2 luni, plus cheltuieli apăsătoare de judecată.

La 16 iunie 1894, ministrul de interne Hieronimy interzice activitatea Partidului Naţional Român invocând drept pretext lipsa unui statut şi existenţa unor legături cu elemente din străinătate.

Ratiu, Coroianu şi Luaciu sunt întemniţaţi în dura închisoare de la Seghedin. Ceilalti la Vaţ. Aici, în închisoa-rea de la Vaţ, Nicolae Cristea, om bătrân, (avea 61 de ani), cel care şi-a asumat responsabilitatea de a fi contribuit la redactarea documentului, va închide ochii definitiv.

Alti memorandişti şi câţiva ziarişti iau calea temniţelor. Se înăspreşte teroarea jandarmereasca. Foarte mulţi patrioţi iau calea exilului. Cei mai mulţi trec munţii în România.

Autoritatile fanatizează masele ungureşti care năvălesc asupra caselor celor întemniţaţi, prădându-le şi dărâmând o parte din ele.

Răsunetul procesului de la Cluj a declanşat nu numai agitaţie populară, ci şi proteste ale opiniei publice europene, iar  pedeapsa memorandiştilor a atras ample critici din partea unor personalităţi precum Emil Zola, William Gladstone, Georges Clemeanceau sau Lev Tolstoi, toate aceste proteste şi critici ale opiniei publice europene, precum şi intervenţia regelui român Carol I pe lângă curtea din Viena, va atrage graţierea memorandiştilor de către împăratul austro-ungar Franz Iosif, la 15 septembrie 1895.

Perioada care a urmat anului 1894, procesul intentat memorandiştilor ca şi Memorandumul şi mărturiile despre ecoul internaţional al Memorandumului sunt parte integrantă a unei lupte seculare ce va fi încununată, nu fără jertfe şi sacrificii, la 1 Decembrie 1918.

Desfăşurarea Procesului Memorandiştilor

Răsunetul procesului de la Cluj al memorandiştilor a declanşat nu numai agitaţie şi proteste  în rândurile populaţiei româneşti, dar s-a declanşat  solidarizarea şi susţinerea procesului memorandiştilor prin adeziuni colective ale populaţiei româneşti nu numai din satele şi oraşele Transilvaniei, ci  toată suflarea românească.

 Procesul memorandiştilor a fost subiectul de primă pagină a ziarului Tribuna din Sibiu, care a relatat amănunţit întreaga sa desfăşurare sub diferite titluri : ”Erau adunaţi după cele mai minimale socoţi cel puţin 30000 de persoane” sau ”Vă încredinţăm că toată suflarea românescă cu Voi este” sau ”Toată suflarea românească este în giurul comitetului naţional, cel numit “ultraist” ”

”Dela Cluj. Ne aflăm în stare de asediu” scrie Tribuna relatând reacţia autorităţilor ca urmare a manifestaţiilor masive de sprijinire a acuzaţiilor ...”Maghiarii sânt agitaţi şi ei, pentru că azi Clujul nu mai e Cluj, s-a făcut oraş românesc, şi românii se poartă ca acasă, veseli, vânjoşi, hotărâţi şi fără vreo grije. Agitaţia maghiarilor se vede din toată fiinţa lor, din toată purtarea lor, care într-adevăr e revoltătoare”.

… ”Tocmai acum ni se spune că din Albac au sosit 200 de oameni, pe care poliţia îi împiedică dela intrarea în oraş”.

Tot în Tribuna din 13 mai 1894, sub titlul “Adrese de aderenţă” ziarul prezintă scrisori primite la redacţie în care se arată solidarizarea cu inculpaţii memorandişti, scrisori care provin din Vechiul Regat (Craiova, Slănic Prahova, Galaţi, Piteşti, Turnu Măgurele, Ialomiţa), din Austro-Ungaria (Finteuşul Mare, Borgo-Suseni, Vinga, Luncoiul de Jos, Bichigiu, Cergăul Mare, Sibiu, Gura Râului, Nădab) , din Elveţia (Zurich) şi  “Toate statele din Europa, ba chiar şi din alte părţi ale lumii, vor fi representate la Cluj”

Foarte multe adrese de aderenţă şi  credenţionale  pentru susţinerea inculpaţilor în Procesul Memorandului de la Cluj,  se află  la Arhivele Naţionale şi în colecţiile de la Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia şi prin care nu numai populaţia din Ardeal ci toată suflarea românescă le trimitea la Cluj pentru susţinerea  fruntaşilor  români. Voi prezenta aici doar două, ca reprezentative:

Adeziunea colectivă din 23 aprilie -5 mai 1894 – Alba Iulia, Comitatul Alba de Jos  şi

Adeziunea colectivă şi credenţionale din 24 aprilie – 6 mai 1894 Gârbova de Sus, Comitatul Alba Inferior (de Jos).

Situaţia poporului român în patria sa a devenit insuportabilă prin apăsările zilnice ce îndură.

Comitetul în fruntea căruia eşti chemat înţelegând durerile poporului s-a făcut interpretele ale simţămintelor tuturor românilor, când a luat hotărârea ca să presenteze în formă de memorandum gravaminele legitime ale noastre. Postulatele depuse în Memorandum sunt postulate drepte, juste şi ele formează drepturile inprescriptibile ale poporului român.

Pentru eluptarea acestora comitetul este tras înaintea barei judecătoreşti.

Se poate că orbiţi de patimi şi şovinism, judecătorii voştri să vă arunce în întunericul temniţei, să poate ca să fiţi siliţi a gusta din paharul amărăciunei, ba chiar să vă amărască zilele, persecutându-vă pentru o causă dreaptă, pentru cauza poporului român.

Rogându-vă să aveţi curagiu, căci causa românilor ce apăraţi e causă dreaptă şi cu voi astăzi este tot poporul român şi cu noi simpatia Europei culte.

Alipirea către causa naţională nicicând nu a luat forme mai concrete ca acum, nicicând poporul nu a fost pătruns de sânţenia causei mai cu entusiasm şi dovadă este că a părăsit coarnele plugului ca să vie să vă întâmpine în calea triumfală ce aţi făcut la Clusiu.

Ne alăturăm la simţămintele de alipire manifestate de poporul nostru în aceste zile grele şi trăim în convingerea că D-zeu este cu Voi şi cu causa noastră şi isbândă are să urmeze în butul tuturor forţărilor duşmanilor noştri seculari.

                                                                  Alba Iulia, 5 mai 1894

Urmează 82 de semnături, începând cu cele ale lui Nicolae Ivan, protopop ort., Matei Nicola, avocat, George Filip, avocat, Simeon Micu, protopop gr.cat., Florian Rusan, preot şi Nicolae Barbu, avocat.

(Se respectată întru totul ortografia documentelor)

(Direcţia Arh. Nat. Bucureşti, Fond Ioan Raţiu, dosar 547/1894)

1894,/aprilie 24 / mai 6,/Gârbova de Sus, comit. Alba Infer.

VENERAT COMITET AL PARTIDULUI NAŢIONAL ROMÂN

      Plângerile cuprinse în Memorandum ale noastre sunt, în numele nostru au fost duse la Monarhul şi dacă Voi sunteţi traşi înaintea barei judecătoreşti, pentru noi sunteţi, căci a noastă causă o representaţi.

Aşadar, judecându-Vă pe Voi şi pe noi ne judecă. Vom suferi deci şi noi alături cu Voi până la sfârşit. Aşadar înainte, pentru că poporul cu Voi este!

D-zeu să ajute dreptăţii!

                           Gârbova de Sus, 24 April/i/e 1894

Urmează o listă de 114 nume, consemnate de Ştefan Cotoară, învăţător şi Demetri Pop. Printre ele în capul listei: Vasiliu Maxa, preot gr. Ort., Ştefan Cotoară, înv. gr. ort., Gavril Sima, subjude şi alţii.

 (Muzeul Naţional al Unirii Alba Iulia, Documente, inv. nr.334)

 Anul 1894 -  Credenţionale – Gârbova de Sus, Comit. Alba Infer.

În 25 mai 1894 procesul memorandului se sfârşeşte. Ziarul Tribuna din 26 mai 1894 publică pe prima pagină “Declaraţiunile comitetului”, citite în faţa instanţei de Ioan Raţiu:

“Ceea ce se discută aici, domnilor, este însăşi existenţa poporului român. Existenţa unui popor nu se discută, se afirmă!

De aceea nu ne e în gând să venim înaintea d-voastre să dovedim că avem dreptul la existenţă (…)

Nu este de demnitatea poporului român de a se apăra în faţa juriului din Cluj! (…)

Nevinovaţi sântem, dar d-voastră sânteţi stăpîni pe individualitatea noastră fisică, nu însă şi pe conştiinţa noastră, care în această causă este conştiinţa naţională a poporului român. (…)

Declar prin urmare în numele meu şi al tuturor colegilor mei acusaţi, că pentru cuvintele arătate, nu ne putem apăra”, a spus Raţiu în faţa instanţei.

Verdictul procesului îl aflăm tot din ziarul Tribuna (numărul de lângă numele fiecărui acuzat arată probabil câţi juraţi l-au găsit vinovat):

“Juratul Werder enunţă verdictul: declaraţi VINOVAŢI: Dr. Raţiu: 10 da; George Pop 12, Lucaciu 11; Comşa 12; Barcianu 11; Cristea 10; Coroianu 11; Barbu 10; Mihali 12; Suciu 8; Veliciu 12; Patiţa 12; Domide 12; Dionisiu Roman 7. ACHITAŢI: Basiliu Raţiu, Munteanu, Nicolau Roman, Duma.

 Procurorul împarte acusaţii în două clase:

 Clasa întâi: Pop de Băsesci, Lucaciu, Comşa, Barcianu, Cristea, Coroianu, Mihali, Suciu, Veliciu, Patiţa, Domide. Faţă de aceştia cere mai mult de 2 ani şi jumătate.

 Clasa a doua: Dr. Raţiu, Barbu, Dionisie Roman, mai puţin. Restituirea speselor de 3238 fl. Sentenţa se va pronunţa la 4 ore şi jumătate.

Venind osândiţii la 2 ore de la pertractare acasă, damele române i-au primit din ferestrele hotelului “Hungaria” cu un puvoi de flori”.

Va urma…                                  

Istina SIMA

Preşed. Cercul ASTRA Grigorie SIMA

Despărţământul Ovidiu HULEA Aiud