|
Mihai Eminescu - geniul poeziei româneşti
Pios omagiu la 165 ani
de la naştere
„Îl sărbătorim în fiecare an pe Eminescu,
îl sărbătorim chiar de două ori pe an, dar continuăm să rămânem
descoperiţi faţă de EL... nu-l cunoaştem încă în întregime, apoi nu-l
facem cunoscut altora în întregime, aşa cum a fost.”
Constantin Noica.
„O tempora! O mores!”
Cicero
Ziua de 15 ianuarie ar trebui sa fie trecută
cu roşu şi chiar cu majuscule în Calendarul creştin ortodox al neamului
românesc. Aceasta pentru că este ziua când din veşnicia timpului şi a
spaţiului „De la Nistru pân’ la Tisa... Din Hotin şi pân’ la Mare”
a apărut, în această lume. la Ipoteşti. în casa căminarului Gheorghe
Eminovici şi a soţiei sale Raluca, al şaptelea copil. Pruncul a fost
botezat în biserica ,, Uspenia” din Botoşani, cu numele sfânt
Mihai, ursitorile prezicându-i să devină „voevodul spiritual al
neamului” (I.D. Bălan) „Ai să ai o minte-ntreagă, / Căci isteţ
vei fi cu duhul / Ca şi luna şi văzduhul.” („Ursitorile”, pag. 458).
Raluca, „mamă, dulce mamă”
(1816-1876), născută Juraşcu. de viţă nobilă, era fiica stolnicului
Vasile Juraşcu din Joldeşti. Acesta a avut diverse funcţii sub
domnitorul Mihail Grigore Sturza (1843-1849).
Tatăl, Gheorghe Eminovici (1812-1884) era
fiul lui Vasile (1780-1844) dascăl (cântăreţ de strană) în satul
Călineşti din ,.mândra Bucovină” şi nepot al lui Petrea Iminovici
(1736 - ?) ţăran iobag de prin părţile Moldovei de Sus.
Gh. Eminovici plecând din satul natal
(Călineşti) s-a stabilit în judeţul Botoşani, la Ipoteşti. În 1840 s-a
căsătorit cu Raluca Juraşcu şi rod al dragostei lor au fost cele
unsprezece vlăstare: Şerban (n. 1841), Nicolae (n.1843), Gheorghe
(n.1844), Ruxandra (n.1845), Ilie (n. 1846), Maria (n.1848), Mihail
(n.1850), Aglaia (n.1852), Harieta (n.1854), Matei (n.1856) şi Vasile
(n. ?)1.
Dacă Ruxandra, Maria şi mezinul Vasile se
sting din fragedă pruncie şi ceilalţi (cu excepţia lui Matei) mor de
tineri.
Dintre urmaşi, doar colonelul Gheorghe
Eminescu (fiul lui Matei) devenind şi istoric, ne-a dăruit o interesantă
carte despre „micul caporal”, care va ajunge primul împărat al
Franţei. Romancierul şi filosoful J.J. Rousseau (1712-1778) a avut
„presentimentul că această mica insulă (Corsica n.n.), va uimi
într-o zi Europa”2 .
Dacă prin geniul său Napoleon a uimit lumea, la fel şi Eminescu prin
genialele sale creaţii, uimeşte nu numai pe români, ci întreaga lume
civilizată, iubitoare de frumos şi cultură.
Deşi încărcat cu unsprezece copii, Gheorghe
Eminovici îi va duce pe cinci dintre ei la Cernăuţi, la învăţătură.
Acolo dascălul Aron Pumnul (revoluţionarul de la 1848) le va insufla, ca
nimeni altul, dragostea de pământul românesc şi locuitorii săi, aflaţi
sub stăpâniri străine.
Prin Societatea de ştiinţe istorice în 1990,
am vizitat ,,dulcea Bucovină” de trei ori ruptă din trupul ţării
noastre. Am călcat atunci cu emoţie şi sfială prin locurile sfinţite de
paşii şcolarului Eminescu. În cele trei zile, de şedere în Cernăuţi, am
văzut casa dărăpănată şi mormântul neîngrijit al marelui patriot Aron
Pumnul. Pe malurile Nistrului, în cetatea Hotin, ghidul filorus încerca
să ne înveţe (pe noi toţi cursanţii) istoria Moldovei şi a gloriosului
Ştefan cel Mare şi Sfânt. La Storojineţ, într-un mic magazin,
vânzătoarea ne-a întrebat când ne vom aduna, când ne vom strânge
laolaltă toţi fraţii?... Am înţeles atunci că rănile trupurilor
înstrăinate (în 1940) ale Basarabiei, ale Bucovinei şi ţinutului Herţei,
ale Cadrilaterului încă mai sângerează, iar lacrimile celor de dincolo
încă mai curg. Din raiul de la Balcic (Tenha Juvah) inima Reginei Maria
este strămutată la Bran (în nefericitul an 1940) deşi aici, în
străvechiul Dionysopolis, de peste 2000 de ani veghea efigia gloriosului
Burebista (82-44 î. Hr.), unificatorul dacilor. Dar cine astăzi mai
vede? Şi cine astăzi mai aude? Cine le mai dă încredere fraţilor noştri,
că MAICA NOASTRĂ ROMÂNIA are să-i adune (din provinciile răpite) şi are
să-i strângă la sânul său...? Ocazii au fost şi în decembrie - ianuarie
1989-1990 şi în august 1991. dar (din păcate) nu a fost voinţă politică
a noilor conducători. Marii români dispăruseră în lagărele de
exterminare.
Au ajuns ,,nonvalorile în fruntea ţării şi
valorile în puşcărie”3 ,
Noii conducători s-au dovedit nedemni, departe de visul lui Cioran „Aş
vrea o Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei”4.
În vremea lui Voltaire. mulţi ani în şir francezii şi englezii s-au
războit „pentru câteva pogoane de zăpadă de prin părţile Canadei şi
cheltuiesc cu războiul acesta mai mult decât face toată Canada la un
loc”5. La noi,
conducătorii mai oferă cadou (vecinului din est) şi Insula Şerpilor.
Iată un caz unic în istorie, să-ţi înstrăinezi de bună voie propriul
teritoriu de parcă marele vecin nu ar fi avut destul teritoriu, din
centrul Europei până în vecinătatea Japoniei. la Oceanul Pacific.
Despre poetul şi ziaristul Mihai Eminescu s-a
mai scris şi se va scrie mereu, cât timp va exista această
planeta PĂMÂNT „casa de. educaţie a neamului omenesc” (S.
Mehedinţi - născut la Soveja*), Aparţinând credinciosului şi mult
încercatului popor român (blând, tolerant şi foarte ospitalier) aşezat
la gurile Dunării, aici „în calea răutăţilor” acest luceafăr al
poeziei si limbii române, acest voievod şi împărat spiritual al nostru,
a vibrat la toate frământările şi durerile românilor, ridicând limba
noastră pe cele mai înalte culmi, aşa cum un mare poet ardelean scria în
1939: „tot sufletul neamului, /cu adâncul adâncului, / cu freamătul
codrului, / cu mireasma ierburilor, / cu fugile cerbilor, / cu fiorul
piscului, /cu legile sângelui, / iata-1 viu cum altul nu-i”. (Aron
Cotruş ,,Eminescu”).
Acest poet naţional, „acest Dante valah”,
acest dar divin trimis românilor pentru „râvna sa
religioasă” (S. Mehedinţi - „Creştinismul românesc”) se va
stinge prematur, la 39 de primăveri. Lăsăm istoricilor literari să
descifreze adevărul asupra decesului, dacă a survenit în urma
unei grave maladii sau... (vai vouă...!) a fost ucis din motive politice6.
Ce blestem pe noi românii...! De ce Doamne
acest corifeu al poeziei, acest patriarh al limbii române, nu a trăit
mai mult. asemenea marilor genii ale omenirii ca: Leonardo da Vinci,
Michelangelo, Dante, Beethoven, Voltaire, Hugo, Goethe, Humboldt, Fabre
supranumit şi „Homer al animalelor” sau istoricul german Leopold
Ranke (96 de ani)? Marele filosof Platon (427 - 347 î.Hr)
„pelerin spre Absolut” pune în gura înţeleptului Socrate (469 - 399
î.Hr.) „dialectician subtil” următoarea expresie: „Ochii
minţii nu văd limpede decât atunci, când ochii trupului slăbesc”
(Banchetul).
Câtă durere pentru noi, pentru toată lumea
civilizată (iubitoare de vraja cuvântului) că mintea cea mai aleasă, cea
mai cuprinzătoare şi simţirea cea mai adâncă s-a stins, trecând în
„eternul infinit” la 39 de ani! Dar, deşi viaţa Luceafărului
a fost atât de scurtă şi întunecată, în schimb opera sa este
vastă şi luminoasă. Eternul Eminescu prin grandioasa sa operă, ne
recomandă (pe noi românii) veşniciei, ne aşează în marea carte a
culturii universale, într-o scrisoare din 5 martie 1970 a
autoexilatului, la Paris, Emil Cioran către Constantin Noica exilat, cu
domiciliul forţat la Câmpulung (1949 - 1958), aflăm că „fără
Eminescu, neamul nostru ar fi neînsemnat, şi aproape de dispreţuit...”.
Prin opera sa Eminescu stă la masa de aur a marilor
poeţi ai lumii alături de Homer, Virgiliu, Ovidiu şi Horaţiu, Dante
şi Petrarca, Goethe, Haine şi Schiller, Shakespeare, Bayron şi R. Burns
(scoţianul), Fr. Villon, Lamartine, Rimbaud şi Baudelaire, Lermantov,
Puşchin şi Esenin... întreaga lume românească se adăposteşte sub
geniala sa frunte: „iată-l viu cum altul nu-i, / înmiit peste măsură
/ în lunateca-i făptură / sub Ceahlăul frunţii lui”. (A. Cotrus, op.
cit.).
Despre opera eminesciană se pot spune infinit
de multe. Ca nimeni altul a cântat anii vrăjiţi ai copilăriei, măreţia
naturii cu neasemuitele sale frumuseţi, eterna dragoste etc. Dar mai
ales folclorul şi trecutul glorios în antiteză cu prezentul decăzut,
l-au inspirat. Într-o scrisoare către, marea sa dragoste -Veronica
Micle, Eminescu mărturiseşte: „Trecutul m-a fascinat întotdeauna.
Cronicele şi cântecele populare formează în momentul de faţă, un
material din care culeg fondul inspiraţiunilor”.
Naţionalismul său, nu constă numai în marea sa pasiune pentru pământul
românesc şi pentru oamenii care-l muncesc, încă din anii adolescenţei
(la 17 ani) remarcăm setea poetului pentru veşnicia (eternitatea)
României, pentru vitejia şi frăţia fiilor ei. ,, Viaţa în vecie,
glorii bucurie, /Arme cu tărie, suflet românesc, / Vis de vitejie, fală
şi mândrie, / Dulce Românie, asta şi-o doresc!”. Nimic nu este mai
frumos şi mai înălţător pentru noi românii, decât poeziile sale. fiindcă
Eminescu este mai mult decât un poet talentat, mai mult decât un artist
de geniu; Eminescu este un creator cu un puternic sentiment
religios, asemenea unui Demiurg. În cărţile bisericeşti Eminescu a găsit
filonul de aur al înţelepciunii pe care ca nimeni altul le-a prelucrat.
Poetul nu concepea satul fără biserică şi fără clopot (vezi „Sara pe
deal”). Iar în sonetul „Răsai asupra mea” ne minunăm de
sublima şi dumnezeiasca chemare adresată Fecioarei Maria . Aceasta
reprezintă una dintre culmile creaţiei eminesciene, fără egal:
Răsai asupra mea…
Răsai asupra mea, lumină lină,
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururea fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.
Speranţa mea tu n-o lăsa să moară
Deşi al meu e un noian de vină;
Privirea ta de milă caldă, plină,
Îndurătoare-asupra mea coboară.
Străin de toţi, pierdut în suferinţa
Adâncă a nimicniciei mele,
Eu nu mai cred nimic şi n-am tărie.
Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa
Şi reapari din cerul tău de stele;
Ca să te-ador de-acum pe veci, Marie! (1879)
De acelaşi extaz şi de aceeaşi sublimă
încântare avem parte (re)citind o altă creaţie miraculoasă despre care
marele învăţat de la Soveja scria ,,Nu putem ghici îndestul cum se
vor fi rugând alte neamuri. Dar suntem încredinţaţi că Rugăciunea lui
Eminescu va ajunge cu timpul să fie cunoscută şi de alte naţii şi,
poate, de întreaga creştinătate, dacă un geniu muzical de felul lui Bach
ori Beethoven îi va da o expresie potrivită cu armonia ei unică”7.
Iar Dan C. Mihăilescu, exeget al poetului, scrie: „Iar când am
descoperit Rugăciune şi Răsai asupra mea - care pentru
mine compun împreună cea mai frumoasă poezie în limba română - am
înmărmurit de extaz.”8
Rugăciune
Crăiasă alegându-te
Îngenunchem rugându-te,
Înalţă-ne, ne mântuie
Din valul ce ne bântuie:
Fii scut de întărire
Şi zid de mântuire,
Privirea-ţi adorată
Asupră-ne coboară,
O, maică prea curată,
Şi pururea fecioară,
Marie!
Noi, ce din mila sfântului
Umbră facem pământului,
Rugămu-ne-ndurărilor,
Luceafărului mărilor;
Ascultă-a noastre plângeri,
Regină peste îngeri,
Din neguri te arată,
Lumină dulce clară,
O, maică prea curată
Şi pururea fecioară,
Marie!
(1878)
Ca nimeni altul poetul zugrăveşte marile
aspecte ale universului, mitul naşterii dar şi al morţii, darul divin al
creaţiei dar şi „panorama deşertăciunilor” (Memento mori) sau
„nirvanicul dor de stingere eternă” din „Rugăciunea unui dac”.
„Pe când pământul, cerul, văzduhul, lumea toată / ... Erau din rândul
celor ce n-au fost niciodată,”. Cu harul divin al creaţiei, oamenii
talentaţi din muritori devin nemuritori, asemenea zeilor din Olimp. Dar
pe lângă inspiraţie trebuie şi multă transpiraţie, numai
astfel creaţiile lor din literatură, artă, ştiinţă, etc. îi fac pe
oameni nemuritori. Este bine cunoscută exigenţa poetului faţă de forma
finală a creaţiilor sale. Iată cum mulţumeşte poetul Demiurgului! ,,Astfel
numai, Părinte, eu pot să-ţi mulţumesc / Că tu mi-ai dat în lume norocul
să trăiesc”, iar mai jos nirvanicul dor de stingere... „Să simt
că de suflarea-ţi suflarea mea se curmă / Şi-n stingerea eternă dispar
fără de urmă!”.
O culme a creaţiei lirice universale, din
toate timpurile, este Luceafărul, capodoperă care se tipăreşte la
Viena, în aprilie 1883, în Almanahul Societăţii „România Jună”.
Luceafărul, Glossă, Odă în metru antic, Cu mine
zilele-ţi adaogi sunt poeme ale maturităţii (1883) când autorul lor
avea vârsta lui Iisus. La 33 de ani Hristos este răstignit pe cruce, iar
luceafărul poeziei româneşti începe (din motive încă neelucidate)
„stingerea eternă”, „somnul fără vise”, „drumul spre infinit”.
Poeziile de mai sus (mai sunt şi altele) sunt poeme ale creaţiei
filosofice: Homer, Virgiliu, Dante, Shakespeare. Goethe,
Eminescu, sunt consideraţi şi poeţi filosofi. Oare nu-1 putem considera
ca scriitor-filosof şi pe Lev Tolstoi? Putem să-l aşezăm pe titanul de
la Iasnaia Poliana lângă Homer? Sau mai exact ,, Război şi pace”
nu este o „Iliadă” modernă? ,, Fiecare cultură are într-un
ceas al ei un «om deplin», un arhetip: Homer. Dante, Shakespeare - poate
Cervantes - Goethe. La noi Eminescu... Acel ceas e irepetabil Nu vom mai
avea un Eminescu. aşa cum nici culturile celelalte nu au mai avut un
Dante, un Shakespeare, un Goethe... Doar Franţa nu are arhetip…”.9
Operele acestor titani (creaţii de excepţie)
marcând înţelesuri adânci ale gândirii ating dimensiunile creaţiilor
lirico-filosofice. Luceafărul constituie testamentul filosofic şi liric
al poetului în care descoperim contrastele dintre iubire - suferinţă,
dintre viaţă - moarte sau dintre eternitate - clipă. Alături de
reflecţia profundă întâlnim emoţia puternică a patriarhului poeziei
româneşti. Cu uşurinţă descoperim aici contradicţia dintre geniu
(poetul) şi contemporanii săi între care trăieşte şi care nu-l pot
înţelege. Este contrastul dintre vis (lumea ideală) şi realitatea
pământeană (lumea reală). Hiperion este rodul a două puteri grandioase:
„Iar cerul este tatăl meu / Şi mumă-mea e marea”. Sau mai jos
„Şi soarele e tatăl meu, / Iar noaptea-mi este mamă”. Poetul îi cere
demiurgului o altă soartă: „Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din
privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire...”.
Iubirea (cel mai sublim sentiment omenesc) este prilej de suferinţe şi
decepţii: „Ce-ţi pasă ţie, chip de lut, / Dac-oi fi eu sau altul?”.
La mai puţin de trei luni de la apariţia Luceafărului, autorul
(Sărmanul Dionis) este arestat de poliţie şi internat într-un
ospiciu de la marginea balcanicei noastre capitale, în sanatoriul
„Caritas” al doctorului Şuţu din str. Plantelor.
„De la poemele epice ample, în impecabile
ritmuri clasice, susţinute de protagonişti precum cugetătorul
(Scrisoarea I), omul de litere (Scrisoarea II), patriotul (Scrisoarea
III), îndrăgostitul (Scrisoarea IV şi Scrisoarea V), ce dau glas
idealului, absolutului moral şi estetic, vituperând totodată degradarea
şi desfigurarea valorilor şi a moravurilor, până la nirvanicul dor de
«stingere eternă» din Rugăciunea unui dac, nu-i decât un pas”10.
După ce a fost destituit din postul de
director al Bibliotecii centrale din Iaşi, va fi numit, la l iulie 1875.
la intervenţia lui Titu Maiorescu, revizor şcolar în judeţele Iaşi şi
Vaslui până la 6 iulie 1876. În această perioadă ia contact nemijlocit
cu folclorul culegând intens material din nesecata bogăţie a creaţiei
populare, din care s-a inspirat. Veniţi la putere în iunie 1876,
liberalii îl vor demite şi din această funcţie. Până la 20 martie 1888
avem cinci guverne liberale succesive. Prim miniştri au fost fraţii
Brătianu (în 4 guverne Ion C. Brătianu şi într-un guvern Dumitru C.
Brătianu)11. Dar
necazurile sfântului prea curat al versului românesc abia începuseră. De
ziua Sfintei Maria (15 august 1876) moare mama sa, o femeie evlavioasă,
care zilnic se ruga la biserica de lemn din Ipoteşti, construită la
îndemnul său...
Şi ca ziarist Eminescu a fost la fel de
genial. Această nobilă ocupaţie care cere onestitate, talent şi dăruire
îi va aduce mult zbucium şi necazuri fără număr. De la „Curierul din
Iaşi” (1876-1877) unde a intrat în conflict (oct. 1877) cu
conducerea tipografiei, curând va ajunge în Bucureşti la „ Timpul”
(1877-1883), oficiosul Partidului Conservator. Aici la „Timpul”
munceşte din greu, devenind cel mai înrobit redactor. Între
1880-1882 este redactor şef, după care locul îi este luat de către noul
şef de redacţie Grigore G. Păucescu, mult sub valoarea sa. Va fi
marginalizat. Egoismul, invidia, micimea sufletească existau şi atunci
la fel ca şi astăzi. La „Timpul” este coleg cu marele dramaturg
I.L. Caragiale şi cu ardeleanul Slavici pe care-1 cunoştea de la Viena
(colegi de studii). Din casa lui Slavici (Piaţa Amzei, nr. 6, unde
locuia în gazdă) la cererea d-nei Catinca Slavici (n. Skoke)12,
este ridicat de poliţie în ziua de 28 iunie 1883.Nici Slavici şi nici
Maiorescu nu se găseau în ziua arestării în ţară.
Deşi munca la „Timpul” era epuizantă,
această perioadă literară este cea mai productivă ca poet şi ca ziarist
desăvârşit în slujba adevărului, întreaga activitate publicistică de la
„Timpul” este cea politică şi din aceasta îşi face centrul
existentei sale. Politica, cu aranjamentele ei de culise, perfide,
înşelătoare îl va distruge, întrucât Eminescu era loial, juca (scria)
cinstit. Este ştiut că în politică nu primează cinstea şi adevărul, ci
doar interesele. Interesele celor din exteriorul ţării (ale
Austro-Ungariei) şi ale celor din interiorul ţării. Aceste interese nu
erau deloc de neglijat. Având un caracter desăvârşit, o cinste şi o
loialitate exemplare, Eminescu îşi strică bunele raporturi chiar cu unii
conservatori (Al. Lahovary). încearcă să scape de robia mentorului Titu
Maiorescu (cel care-l îndepărtează de Veronica), fuge de oamenii din jur
şi chiar de prietenii Slavici şi Caragiale. Deşi era de orientare
conservator, Eminescu nu era deloc un învechit, un retrograd. În
concepţia sa. progresul istoric era văzut într-o evoluţie lentă, în ani
de stabilitate şi de pace. Pacea însemna progres, spre deosebire de „flagelul
îngrozitor al războiului” (Ziua de mâine, din Publicistică). Iată ce
scria la 1 ianuarie 1889 (anul nenorocirii sale) „Anul (1888.
n.n.) trece fără mult folos pentru popoare, dar şi fără nenorociri şi
calamităţi, căci binele suprem al păcii s-a păstrat - deşi cu multe
sacrificii.”13
Cu doar doua zile înainte de a fi internat cu
forţa în ospiciu, la 26 iunie 1883, ziaristul Eminescu mai scria:
„După cum ne încredinţează foaia vieneză (Neue free presse) mai ales cei
din Pesta sunt îndârjiţi, nu atât contra celor vorbite de d.
Gradişteanu, ci contra discursului pronunţat la Iaşi de d. C.A. Rosetti,
care a numit pe regele Carol «Rege al românilor»... Acum mărgăritarele
d-lui Grădişteanu şi Rigatul d-lui Rosetti reclamă de la guvernanţii
noştri tot atâtea genuflexiuni şi umile rugăciuni de iertare.”14 Într-un
alt articol, publicat la 29 aprilie 1870, găsim un exemplu de demnitate
naţională, care în Scrisoarea a III-a, prin modestia şi înţelepciunea
(diplomaţia) lui Mircea cel Bătrân atinge apogeul. Iată cum scria despre
cruzii oprimatori maghiari ai Transilvaniei care mistifică adevărul:
„Să-i lăsăm dar de o parte pre aceşti oprimatori ai autonomiei
Transilvaniei... cu torturile lor ca în Evul Mediu, cu jurămintele
sacrilege, oameni ce mistifică unde nu pot contesta şi mint unde nu pot
combate. Ei nu sunt competenţi, ca să ne dea nimica; şi de ne-ar da, e
datoria noastră ca de la ei să nu primim nimica...”15.
La 165 de ani de la naştere, Eminescu este
mai actual ca oricând şi afirmăm, fără a greşi, că genialul poet şi
publicist este mereu în actualitate. Să-i (re)citim opera şi să ne
bucurăm, descoperind mereu noi înţelesuri, noi şi noi sclipiri de geniu.
„Vai de biet român săracul, / Îndărăt tot dă ca racul, / Nici
îi merge, nici se-ndeamnă, / Nici îi este toamna toamnă, / Nici e vară
vara lui / Şi-i străin în ţara lui”. În Doina găsim resentimentele
poetului faţă de stările de lucruri din vremea sa, în timp ce puternicii
zilei, aliaţi cu profitorii străini, beneficiază de aranjamente
necinstite (oneroase) în detrimentul avuţiei naţionale, majoritatea
populaţiei, truditorii acestor pământuri, sărăcesc toi mai mult, pe zi
ce trece.
„De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşază pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier,
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului,
La uşa creştinului,
Îşi descarcă ţara sânul,
Codrul - frate cu românul -
De săcure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă -
Sărac în ţară săracă!”
Oare astăzi mai poate cineva susţine că
Eminescu nu este actual? Astăzi este mai actual ca oricând şi deloc „exasperant
de învechit”, cum se afirmă de către unii...
Dacă Luceafărul se citeşte pentru prima dată
acasă la Titu Maiorescu în limba germană (traducerea făcută de Mite
Kremnitz, sora Clarei, soţia mentorului), în schimb Doina a fost citită
la 5 iunie 1883, în casa lui Iacob Negruzzi din Iaşi, unde
Eminescu venise pentru participarea la dezvelirea statuii lui Ştefan cel
Mare. Ambele creaţii geniale au încântat auditoriul. Peste numai 23 de
zile de când Doina egalează, fără însă a birui timpul (eternitatea), la
28 iunie 1883 (cea mai fatidică zi) autorul ei este arestat cu
brutalitate (în forţă) şi internat la ospiciul bătrânului doctor
Alexandru Suţu.
Din locuinţa lui Slavici (la intervenţia
soţiei acestuia, d-na Sköke-Magyarosy. catolică feroce, ce dispreţuia
ortodoxismul românesc) poetul ajunge la ospiciul Caritas. Aici va fi
„tratat” cu mercur şi alte leacuri. Astfel, mintea „omului deplin
al culturii române”, a celui care „reprezintă o adevărată religie
a neamului românesc” (N. Iorga), va fi tulburată şi măcinată de
tratamentul învechit al doctorului Şuţu. „Acesta din urmă nu a pus
diagnosticul «depresie acută» decât la o săptămână după arestare, şi
chiar şi atunci, pe un act de 5-6 rânduri, fără a preciza simptomele sau
tratamentul.”16 Aşa
începe declinul şi lichidarea „Geniului Pustiu”, care deranjase
prin articolele sale pe mai marii zilei, atât din ţară cât mai ales pe
cei din afara graniţelor.„Poporul român e «poporul Carpaţiilor»,
neamul care trăieşte pe ambele versante ale munţilor, ale acelor munţi,
care au constituit oarecum graniţa între patru imperii apuse: Turcia,
Austria, Rusia şi Germania. Pe aici a fost drumul tuturor năvălirilor”
(jurnalistul francez Lucien Romier)17.
„Sunt bine cunoscute strădaniile imperiului bicefal de a-şi menţine
posesiunile folosind toate mijloacele posibile. Deviza lor era
„divide et impera”.
Fiindcă opera lui M. Emineseu (proză, poezie,
manuscrise) constituie EVANGHELIA neamului nostru, rugăm pe cel mai
iubit fiu al urbei noastre, inginer Călin Andrei, primarul Câmpulungului
(fiind omul faptelor şi un mare iubitor al istoriei) să preia iniţiativa
dezvelirii unui bust al „poetului nepereche” în Grădina Publică.
Numai astfel ne putem exprima admiraţia pentru această „icoana de
iubire a neamului nostru” la care trebuie să ne închinăm cu toţii
(„români şi neromâni dar pământeni”).
Numeroşi oameni de cultură şi-au exprimat
admiraţia faţă de genialul poet al nostru. Din numeroasele expresii,
perle ale gândirii admiratorilor, am selectat doar câteva. Vom începe cu
filosoful muşcelean Petre Ţuţea, despre care Emil Cioran spunea că „acest
Sacrate al românilor este singurul geniu pe care l-am cunoscut în
viaţă”. Acest geniu oratoric, născut în Botenii Muscelului, în
clipele sale de exaltare afirma: „cea mai mare minune a lui Dumnezeu
a fost aşezarea pe pământ a românilor”. În cele „321 de vorbe
memorabile” ale celui care se mândrea cu „profesiunea de român”
aflăm admiraţia sa despre poet. ,,Eminescu, despre care Iorga
spunea că-i expresia integrală a naţiunii române, iar Blaga că
reprezintă «ideea platonică de român», e românul absolut. L-am definit
eu: sumă lirică de voievozi” (P. Ţuţea). „Dar Eminescu nu este
numai un poet de geniu. Este ceva mai mult. El este cel dintâi care a
dat un stil sufletului românesc şi cel dintâi (mare n.n.) român.”
(Garabet Ibrăileanu). „Eminescu era darul Providenţei, dăruit
nouă Românilor.” (Mitropolit Antonie Plămădeală). Eminescu este
conştiinţa noastră cea mai bună.” (C-tin Noica). „Eminescu este
evanghelistul nostru” (T. Arghezi). „EMINESCU este numele acestei
ţări: ROMÂNIA este numele lui EMINESCU” (Nichita Stănescu).
„Eminescu ilustrează paşii dialectici ai materiei în univer”.
(Gabriel Ţepelea). „Eminescu este o revelaţie ce mângâie” (Rosa
del Conte). „Eminescu mi se va părea un zeu tânăr, frumos şi blând”
(Al. Vlahuţă). „Eminescu s-a ridicat pe aripi proprii până la
contemplarea lui Dumnezeu” (Nichifor Crainic). „Icoană de iubire
la care să mă închin eu” (Veronica Micle). „Moldova este sfântă,
îmi spuneau Ştefan şi Eminescu împreună” (Ioan Alexandru). „Pe
acest pământ, aşa a fost să fie / Un dar pentru mulţimile-nşelate / Un
Eminescu, imn şi poezie” (Dumitru Oniga). „ Eminescu era frumos,
de o frumuseţe angelică” (Tudor Vianu). ,,Mihai Eminescu era o
frumuseţe, avea aerul unui sfânt tânăr, coborât dintr-o icoană veche”
(I.L. Caragiale), „Mihai Eminescu este Oda Patriei, Psalmul
Neamului şi Doina Naţiunii” (Gh. C. Nistoroiu), „Naţiunile îşi
caută întăriri prin marile, lor spirite. Uniunea Europeană l-a asumat pe
Beethoven, cu Oda Bucuriei. Noi pe Eminescu, drept sfânt protector.
Românule apropie-te de Mihai Eminescu şi vei fi puternic... Este sfântul
Naţiunii Române” (Copil Gh. Gavrilă). „Pentru mine Eminescu este
de multă vreme un sfânt, şi. nu numai el. La vremea cuvenită, se va
arata de la Dumnezeu şi aceasta!” (Calinic Argeşeanu - Episcopul
Argeşului şi Muscelului. „Doina lui Eminescu - cea mai categorică
Evanghelie politică a românismului.” (O. Goga). Şi Emil Cioran se
întreba: „Ce a căutat pe aici acel pe care şi un Buda ar fi gelos?”.
Iar Mircea Eliade consfinţea cu înţelepciunea caracteristică:
„Cât timp va exista în lume un sigur exemplar din poeziile lui Eminescu,
identitatea neamului nostru este salvată”. Marele istoric N. Iorga
„luceafărul istoriografiei româneşti” atinge apogeul
entuziasmului afirmând; „Pământul românesc a dat două mari
celebrităţi, pe Zamolxe şi pe Eminescu” „Eminescu este afirmarea
unităţii româneşti eterne, iar Doina lui Eminescu este expresia
integrală a sufletului românesc.”
Considerat ca ultimul mare romantic clasic,
îl mai putem considera pe Eminescu şi ca primul mare romantic modem.
Veşnic ne vom pleca cu pietate, smerenie şi deosebită veneraţie fată de
opera şi memoria lui Mihai Eminescu. Să-l (re)citim şi să ni-l amintim
zilnic, fiindcă „cine se împărtăşeşte cu adevărat din roadele
culturii şi ajunge la un real echilibru sufletesc, poate trăi deplin
fericit, simţindu-se şi el o undă de armonie în nenumăratele ondulări
ale veşniciei”18.
Eminescu a creat o operă de geniu într-o
viaţă plină de nedreptăţi şi extrem de scurtă. Se va stinge din viaţă în
sărăcie şi o mare suferinţă în ziua de joi 15 iunie 1889. În revista ,,
Familia”, Iosif Vulcan scria: ,,Naţiunea mea îmbracă doliul!
Literatura noastră jeleşte, iar poezia română plânge”. Biserica
neamului l-a botezat, l-a spovedit, l-a împărtăşit şi l-a înmormântat.
Sâmbătă 17 iunie 1889 corpul neînsufleţit al poetului era depus la
biserica Sf. Gheorghe Nou. În după-amiaza aceleiaşi zile cortegiul
funerar porni spre Cimitirul Bellu.
L-au însoţit numeroşi studenţi, prieteni şi
gazetari în frunte cu primul ministru Lascăr Catargiu. M Kogălniceanu.
Titu Maiorescu. Th. Rosseti. Aug. T. Laurian şi alţii. Dacă
înmormântarea Reginei Victoria a fost descrisă de Galsworthy în „Forsyte
Saga”, iar înmormântarea lui Victor Hugo a redat-o romancierul
Barres, în schimb înmormântarea lui M. Eminescu nu a fost redată în vreo
carte, deşi în convoiul mortuar „mergeau pe jos trei oameni aleşi să
fie prim-miniştrii”19.
La 4 august, în acelaşi an se stingea din
viaţă şi Veronica Micle într-o chilie de la mănăstirea Văratic, tot la
39 de ani. Şi. în finalul unui dialog liric, cândva, Eminescu ca o
aducere aminte îi scria Veronicăi Micle: „Ce s-a ales din două vieţi?
/ O mină de cuvinte, / Cărora de-abia le-ar da un preţ, / Aducerile
aminte!”. Să-i iubim opera şi să ne rugăm pentru Eminescu, acum şi
mereu, în vecii vecilor...
Vă rugăm, de acum. să analizaţi d-voastră
dragi cititori: „Vae soli”. Vai de cel singur, cum spune
„Ecleziastul”. Dar. din păcate, nu este singur şi ne întrebăm cine
şi de ce se vrea răul acestui popor, acestei ţări denumită şi
„Grădina Maicii Domnului’’ (Papa Ioan Paul al II-lea - mai 1999).
Mai întâlnim, încă. şi persoane de rea credinţă, necunoscători ai operei
poetului, ca H. R. Patapievici, care contestă valoarea celui mai mare
român din toate timpurile. Iată ce se afirmă despre poetul şi
publicistul, un geniu de necontestat al întregii omeniri: „Ca poet
naţional Eminescu nu mai poate supravieţui, deoarece noi ieşim din zona
naţionalului...; „Eminescu nu mai poate apărea decât ca exasperant de
învechit...”. „Interesant, el nu mai este, deoarece, tot ce este
interesant în Eminescu e pur german... Eminescu credea în principii, era
naţional, era german” (Vezi „România Libera’ din 15 ianuarie
2000). Semnatarul acestor rânduri este un nou locuitor (flotant) al
urbei noastre, cu casă de vacantă în cartierul Mărcuşi. unde spre
bucuria noastră mai soseşte şi Nicolae Manolescu. reprezentantul tării
noastre la U.N.E.S.C.O. Şi, deşi preşedintele Uniunii Scriitorilor are o
ocupaţie „dezonorantă - cârcotaş literar’ (Emil Cioran,
„Caiete” vol. II) noi îl apreciem pentru opera sa bogată, veridică
şi plină de înţelesuri. Dar să revenim la H. R. Patapievici. cel care
denigrează şi, după părerea noastră, insultă într-un mod revoltător
„un popor care, prin strămoşii săi, îşi are rădăcini de patru ori
milenare...”20.
Absolvent al Facultăţii de Fizică a Universităţii din Bucureşti, este
publicist, scriitor şi filosof, dar care scrie şi istorie. Din păcate
face cercetare istorică aducând grave jigniri românilor, umilind un
popor întotdeauna paşnic, credincios, ospitalier şi extrem de tolerant
şi care a avut vocaţia păcii. Noi, românii, nu am jinduit după alte
teritorii dar din păcate, nu am fost capabili să ne păstrăm provinciile
râvnite (cu lăcomie) de vecinii noştri. Fizicianul care este
îmblânzitorul neutronilor, protonilor şi electronilor din circuitele
electrice, nu-şi poate stăpâni şi neuronii din creierul sau, care o iau
puţin cam razna. După atâta studiu filosofic domnul H. R. Patapievici
încalcă „legea inimii”, alunecă şi cade în „nebunia
prezumţiei” (Hegel, „Fenomenologia spiritului”), uitând sau
făcându-se că uită că „filosofia a fost şi este, în primul rând
înţelepciune: adică gând şi faptă cumpănite” (Constantin Rădulescu
Motru în „Rolul educativ al filosofiei”). Cu stupoare şi revoltă
iată ce citim în cartea „Politice”: „Privit la raze X, trupul
poporului român abia dacă este o umbră: el nu are cheag, radiografia
plaiului mioritic este ca a fecalei: o umbră fără schelet, o inimă ca un
cur, (cu greu hârtia suportă cuvântul) fără şira spinării. Toată
istoria, mereu, peste noi a urinat cine a vrut...”21.
Ne oprim aici, fiindcă ni se face rău. Pentru a ne reveni, sărim
fragmentele de ură şi dispreţ ale fizicianului-istoric, amintind doar o
frântură din gândurile (reflecţiile) patriarhului de Ia Soveja: ,.De
n-ar fi făcut poporul acesta pe faţa pământului nici o ispravă afară de
cea mai frumoasă baladă, cea mai duioasă doină şi cea mai omenească
exegeză a creştinismului şi tot s-ar cuveni să fie respectat şi îngrijit
de toate Naţiunile Unite, ca o raritate a tuturor rarităţilor
omenirii...”22.
În ceea ce ne priveşte, ne străduim „a nu confunda patriotismul care
(încă mai n.n.) este o virtute, cu istoria care este o ştiinţă”
(Fustel de Coulange). Şi tot istoricul francez ne arată că:
,,Buna cunoaştere a istoriei ne uneşte, iar reaua cunoaştere a istoriei
ne separă”. Şi filosoful Nae Ionescu (decedat fulgerător în
nefericitul an 1940) despre care Emil Cioran ne spunea „Toţi românii
care-au contat în viaţa mea: iată, Sorin Pavel, Ţuţea, ... şi cel mai
mare dintre toţi, Nae Ionescu” (Caiete III. Humanitas, 2000, p.p.
115-116) ne arată undeva, citez din memorie - Atunci când îndrăzneşti să
pui ordinea ta în casa altuia, rişti să ţi se arate uşa (N.L). Iar
marele om de ştiinţă (de formaţie enciclopedică), autorul şi celor trei
volume de „Cuvente den bătrâni” ne spune: „Cine se naşte
transilvan, moldovean, muntean, basarabean, oltean etc. dar istoricul
poate fi numai român prin simţământ şi trebuie să fie OM prin raţiune:
provincialismul şi fanatismul ucid ştiinţa” (B. P. Haşdeu).
Înţelepciunea cărturarului Haşdeu ne stăvileşte mânia şi durerea
alinându-ne sufletul încercând sa înţelegem de ce un distins erudit
caracterizează cu atâta asprime poporul şi ţara în care vieţuieşte.
Cu multă durere şi tristeţe îl rugăm pe
distinsul cărturar, preşedinte al Institutului Cultural Român, să revadă
opera poetului naţional, cât şi opera sa. care fără aprecieri
denigratoare; poate deveni interesantă. Noi îl iertăm, fiindcă iertarea
este o faptă creştinească. Dar cine-l contestă pe Eminescu şi cine
denigrează istoria noastră loveşte în fibra naţională a românilor, a
unuia dintre cele mai vechi popoare ale Europei. Şi chiar dacă uneori
ISTORIA ne-a umilit, în schimb CREDINŢA ne-a înălţat. Românii au o
experienţă religioasă mult mai bogată şi profundă. Religia, tenacitatea
şi înţelepciunea ne-au menţinut aici, „în calea tuturor răutăţilor”.
Românii sunt oamenii cei mai toleranţi din Europa, iar neamul
românesc este cel mai ospitalier din lume. Aceasta se datorează RÂVNEI
RELIGIOASE, credinţei noastre strămoşeşti, caracteristici
precumpănitoare şi de netăgăduit ale firii românilor.
Sufletul şi inima românilor au fost şi sunt
legate pentru vecie de Carpaţi (uşor de străbătut prin trecători) şi de
Dunăre (fluviu sfânt pentru geto-daci ca şi Gangele pentru indieni).
MIRACOLUL, ROMÂNESC, adică stăruinţa
românilor în Carpaţi şi la Dunăre, nu este deloc o enigmă istorică (Gh.
I. Brătianu). în timp ce vecinii noştri (unii sosiţi din stepele
asiatice) au pierit temporar sau definitiv din istorie (deşi formau
state bine închegate), stătuleţele româneşti îşi menţin fiinţa statală,
pe căi diplomatice sau militare. „Iar românii s-au închinat prin
tratate nu ca învinşi, ci ca învingători” umanistul italian Filippo
Buonaccorsi.
Poporul român („un popor de ţărani”) „s-a
născut creştin” şi nu a fost creştinat ca ceilalţi vecini ai
noştri. Românii sunt mult mai vechi pe pământul (dintotdeauna al lor)
decât bulgarii, sârbii, ucrainenii şi ruşii, creştinaţi la ordin, sau
papistaşii (maghiarii) veniţi cu săbiile în mâini contra noastră la
Posada, în 1330.
Încheiem, la fel cum am început, cu cuvintele
omului politic, filosof şi scriitor Marcus Tullius Cicero (106-43
Î.Hr.). „O timpuri!, O moravuri!”23 expresie
a unei indignări îndreptăţite şi în acelaşi timp a îngrijorării cu care
constatăm astăzi degradarea moravurilor, mai ales în rândul tinerilor.
Marele orator, M.T: Cicero (asasinat la 7 decembrie 43 î.Hr.). ne-a
lăsat o mărturisire de credinţă ce trebuie să ne fie poruncă sacră:
„Istoria să nu-şi plece urechea la falsuri, nici să fie surdă la
adevăr”. Sunt cuvintele unui „OM foarte învăţat, copile; foarte
învăţat şi mare iubitor de patrie” (Octavian Augustus)24,
„fără discuţie, cel dintâi, cel mai mare scriitor latin în toate
genurile.” (Leopardi despre Cicero).
prof. Vintilă PURNICHI
Note
1 M.
Eminescu. „Poezii”, Jurnalul naţional. Buc.. 2010, pag. 7.
Următoarele citate vor fi redate din această lucrare.
2 Andrina
Stiles, „Napoleon, Franţa şi Europa”, Ed. AII, 1993, pag. 2
3
D. Puric „Cine suntem” Ed. Piatytera.
Bucureşti, 2008, pag. 49-50
4
Emil Cioran, „Schimbarea la faţă a
României”, Ed. Humanitas, 1993, pag. 105
5
Voltaire. „Candidsau optimismul” Ed.
pentru literatură universală, Bucureşti, 1969, pag. 118.
*SOVEJA - localitate din vechiul ţinut al
Putnei (azi în judeţul Vrancea) formată (din două sate Rucăr si
Dragosloveni) la începutul sec. al XVII (1610 - 1611) din „Mocanii”
(N. Iorga) sosiţi din cele două localităţi ale Muscelului: Rucăr şi
Dragoslavele.
6 Călin
Cernăianu „Recurs Eminescu - Suprimarea gazetarului” Ed.
„Semnele timpului”, Tamaşi, 2000 (356 de pagini). Mai nou G. Roncea
„Adevărul despre Eminescu la 120 de ani de la ucidere” în ,,
Curentul” din 19, 20, 21, ianuarie 2009.
7 S.
Mehedinţi „Creştinismul românesc”, Fundaţia Anastasia, 1995, pag.
146
8 M.
Eminescu, op. cit. pag 21
9 Constantin
Noica, „Carte de înţelepciune”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993,
pag. 92
10
Geo Vasile, „100 cei mai mari scriitori
români”, Ed. II, S.C: TIPARG S.A., Piteşti, pag. 77
11 I.
Mamina, I. Bulei, „ Guverne si guvernanţi”, Ed. Silex. Buc., 1994
pag. 42-62.
12 C.
Cernăianu, op. cit. pac. 28-29.
13 Ziua
de mâine, articol în M. Eminescu „Publicistică”. Chişinău, 1990.
pag. 508.
14 Op.
cit. pag. 498, articolul „Austria şi Guvernul nostru”.
15 Op.
cit. articolul „Echilibrul”, pag. 12.
16 C.
Cernăianu, op. cit., pag. 65
17 M.
Ratea, „La răspântia imperiilor noastre” în „Fenomenul
românesc”, Ed. Albatros. Bucureşti. 1997. p. 212
18 S.
Mehedinţi, „Civilizaţii şi cultură” Ed. Trei, Bucureşti, !999, p.
347
19 C-tin
Noica. Introducere la miracolul eminescian’”, Ed. Humanitas.
Buc.. 2003. p. 387.
20 N.
Iorga, ..Originea, firea si destinul neamului românesc”,
Enciclopedia României, voi. I. Bucureşti, 1938, p. 4.
21 H.
R. Patapievici, „Politice”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p.
63.
22 S.
Mehedinţi, „Cultură si civilizaţie”, Ed. Trei, Bucureşti, 1999,
p. 308.
23
M.T. Cicero, „Catilinam”, I, p. 1
24 M.T.
Cicero, „Filipice – Discurs împotriva lui Marcus Antoinius”,
Editura pentru literatură universală, Bucureşti, 1968, p. XXXIII,
introducerea lui G. Guţu.
|
|
