CODEX RAHONCZI

Carte veche de 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă toate teoriile istorice despre cultura strămoşilor noştri

Dacii scriau de la dreapta la stânga, iar citirea se făcea de jos în sus

De la daci nu au rămas izvoare scrise.

Prea puţine se ştiau despre locuitorii zonei carpato-dunărene, după retragerea romanilor. O carte veche de aproape 1.000 de ani, păstrată la Budapesta, răstoarnă teoriile istoricilor.

Manuscrisul cuprinde primele documente scrise în această perioadă istorică.

A fost scrisă cu caractere dacice, de la dreapta la stânga, şi se citeşte de jos în sus. Vorbeşte despre vlahi şi regatul lor.

Mulţi au încercat să descifreze Codexul Rohonczi, dar n-au putut.

Arheologul Viorica Enachiuc a tradus, în premieră, filele misteriosului manuscris.

Dăruită de un grof în 1982, Viorica Enachiuc a aflat dintr-o revistă publicată în Ungaria de existenţa în arhivele Academiei Ungare a Codexului Rohonczi.

Se spunea că e redactat într-o limbă necunoscută.

A făcut rost de o copie. Timp de 20 de ani, a muncit ca să-i descifreze tainele. Manuscrisul se afla în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Republicii Ungaria.

E o carte legată în piele.

A fost păstrată în localitatea Rohonczi până în anul 1907.

Groful Batthyany Gusytav a dăruit-o Academiei de Ştiinţe a Ungariei, în 1838.

Nu se ştie prin câte mâini a trecut de-a lungul secolelor „Scriere secretă”

După Al Doilea Razboi Mondial, doctorul Vajda Joysef, preot misionar, îi scria cercetă–torului Otto Gyurk, în legatura cu Codexul:

„Se găseşte în Arhivele Academiei de Ştiinţe a Ungariei o carte rară, Codexul Rohonczi.

Acest Codex este scris cu o scriere secretă, pe care nimeni n-a reuşit s-o descifreze până acum. Şi eu am încercat.

Literele sunt asemănătoare scrierii greceşti.

M-am gândit că seamănă şi cu literele feniciene, apoi am încercat pe baza vechii scrieri ungureşti, dar n-a mers. Toate încercările le-am aruncat în foc”.

După ce a studiat Codexul, cercetătorul Otto Gyurk a publicat, în 1970, o parte din observaţiile sale într-un articol, în care a încercat să identifice acele semne din manuscris care ar putea semnifica cifre.

Alfabet dacic cu 150 de caractere

Viorica Enachiuc a descoperit că textele Codexului au fost redactate în secolele XI si XII, într-o limbă  latină  vulgară (daco-romana), cu caractere moştenite de la daci.

„Sunt semne care au aparţinut alfabetului dacic, ce cuprindea aproximativ 150 de caractere, cu legăturile respective.

Textele din Rohonczi au fost redactate în latina vulgară, dar într-un alfabet dacic, în care dominante sunt străvechile semne utilizate de indo-europeni în epoca bronzului”, spune aceasta.

Solii şi cântece ale vlahilor.

Codexul are 448 de pagini, fiecare cu circa 9-14 şiruri.

În text sunt intercalate miniaturi cu scene laice şi religioase.

E scris cu cerneală violet.

Cuprinde o culegere de discursuri, solii, cântece şi rugăciuni, care include 86 de miniaturi.

Consemnează înfiinţarea statului centralizat blak (vlah), sub conducerea domnitorului Vlad, între anii 1064 şi 1101.

„Sunt informaţii despre organizarea administrativă şi militară a ţării ce se numea  Dacia . Avea hotarele de la Tisa la Nistru şi mare, de la Dunăre spre nord până la izvoarele Nistrului.

Mitropolia blakilor avea sediul la Ticina - cetatea din insula Pacuiul lui Soare”, a descoperit Viorica Enachiuc.

„Jurământul tinerilor blaki” Codexul conţine şi versurile unui cântec de luptă, numit „Jurământul tinerilor blaki”, care a fost tradus în felul următor:

„O viaţă, tăciunele Şarpelui, puternic veghetor,/

Înşelator, să nu primeşti a te uni/

Cu prorocirile Şarpelui, anuale, pentru că lovit/

Vei fi/ Cântecul cetăţii aud îndelung/

Mergeţi vioi, juraţi pe caciulă, pe puternica caciulă!/

Să juri cu maturitate şi cu convingere!/

Să fiu ţie putere vie, trăiesc, în luptă să fiu!/

Alesul jurământ preţuieşte şoimul tău, mergi cu jurământ puternic!”

NOTĂ:

Codexul Rohonczi (grafii alternative: Codicele şi Rohonczy sau Rohonc, în toate combinaţiile) este un document controversat al cărui sistem de scriere este inedit şi încă nedescifrat în mod convingător.

Este numit după orăşelul Rohonc (Rohoncz e grafia maghiară veche; pe germană Rechnitz, pe croată Rohunac), aflat astăzi în provincia Burgenland din estul Austriei.

Membra UNESCO Viorica Enachiuc e absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română-Istorie, din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963.

Lucrarea de licenţă şi-a luat-o în arheologie.

E membră UNESCO din 1983.

Mulţi ani a condus şantiere arheologice în Oltenia, Muntenia şi  Moldova.

A cercetat scrierile vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică.

Şi-a prezentat lucrările la conferinţe în ţară şi în străinătate: Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel.

Burse de studiu a primit în Italia, pe probleme de arheologie, şi în Danemarca, unde a studiat scrierea runică. Aceste fapte nu sunt secrete.

Dar mă întreb şi vă întreb: de ce tac autorităţile politice şi ştiinţifice de la noi? Sau mass-media.

Pentru că sunt mai importante furturile, violurile sau accidentele auto sau se „vând” mai bine? Incompetenţi nu sunt. Sau au primit ordin să tacă?

Dacia

M-am întrebat de multe ori care este motorul schimbărilor pozitive într-o societate şi trebuie să recunosc că de cele mai multe ori sunt tinerii, care refuză să accepte un adevăr relativ, mincinos, contestabil.

Ei sunt cei ce nu sunt legaţi de interese politice ori religioase de moment, ei sunt cei ce caută un adevăr absolut.

Deci pe ei îi îndemn să-şi întrebe profesorii de istorie şi de limba română:

- Cât la sută din  Dacia  a fost cucerită de romani?

Şi dacă profesorul ştie răspunsul: 14 % din teritoriul Daciei (care se întindea de la vest la est, de la lacul Constanţa-Elveţia de azi şi până dincolo de Nipru).

Urmează altă întrebare:

- Câţi ani au ocupat romanii acei 14% din teritoriul Daciei?

Şi dacă profesorul va răspunde: numai 164 ani, atunci puteţi merge la următoarea întrebare:

- Soldaţii „romani” chiar veneau de la Roma şi chiar erau fluenţi în limba  latină?

Aici le va fi şi mai greu să vă răspundă, căci acei soldaţi „romani” vorbeau orice limbă numai latina nu!

Cohortele aflate pe pământul Daciei cuprindeau soldaţi din diferite părţi ale imperiului roman, uneori foarte îndepărtate. Găsim Britani din Anglia de azi, Asturi şi Lusitanieni din peninsula Iberică, Bosporeni din nordul Mării Negre, Antiocheni din regiunile Antiochiei, Ubi de la Rin , din părţile Coloniei, Batavi de la gurile acestui fluviu, Gali din Galia, Reţi din părţile Austriei şi Germaniei sudice de azi, Comageni din Siria, până şi Numizi şi Mauri din nordul Africii (C.C.. Giurescu, Istoria Romanilor, I, 1942,p.130).

Şi ultima întrebare:

- Cum a fost posibil ca într-un aşa de scurt interval istoric TOATĂ populaţia Daciei să-şi uite limba şi să înveţe o limbă nouă, limba latină, de la nişte soldaţi „romani” care nici ei nu o vorbeau?

Când toate popoarele civilizate din lume iniţiază, desfăşoară şi promovează valorile istorice care le îndreptăţesc să fie mândre de înaintaşii lor, găsim opinia unor astfel de „adevăraţi români”, care, nici mai mult, nici mai puţin, spun despre formarea poporului daco-român: „soldaţii romani au adus femeile şi fetele dace în paturile lor şi aşa s-au născut generaţii de copii, care învăţau numai limba latină de la tatăl lor, soldatul „roman”.

Cum or fi venit ele din Moldova de azi, din Basarabia, de pe Nistru, Bug şi de pe Nipru, acele soţii şi fete de traco-geţi şi carpi, de la sute şi sute de kilometri depărtare ca să fie „fecundate” de soldaţii „romani”?

După părerea stimabililor, femeile daco-gete erau şi „curve”, ba chiar şi mute, nefiind în stare să-şi transmită limba strămoşească copiilor lor!

Cât despre noi, urmaşii lor, cum ne-am putea numi altfel decât „copii din flori” apăruţi dintr-o aventură amoroasă a întregii populaţii feminine daco-gete, la care masculii autohtoni priveau cu „mândrie”, aşteptând apariţia „sâmburilor” noului popor şi grăbindu-se, între timp, să înveţe cât mai repede şi mai bine noua limbă, limba latină , când de la soţii, când de la fiicele lor (iubite ale soldaţilor romani cuceritori) ba chiar şi direct, de la soldaţii romani năvălitori ce le-au înjosit căminele.

La Centrul Cultural Român [din  New York ], pe data de 26 octombrie 1999, am aflat de la o altă somitate, de origine română, prof.dr. în arheologie Ioan Pisso, că dacii au învăţat latina , de la romani, prin băile de la Sarmisegetuza lui Traian!

De ce prin băile romane şi de la nişte soldaţi cam fără haine pe ei?

De fapt tot dânşii ne spun că ne tragem din „doi bărbaţi cu. braţe tari”!

Astfel de declaraţii „istorice” te fac să-ţi doreşti să fii orice, numai român nu!

Domnilor, Dacia a fost cotropită de romani în proporţie de numai 14% şi pentru o perioadă istorică foarte scurtă, de 164 de ani.

86% din teritoriul Daciei nu a fost călcat de picior de legionar roman.

Este greu de crezut că într-o aşa de scurtă perioadă istorică, dacii să fi învăţat  latina  , fără ca pe 86% din teritoriul lor să-i fi întâlnit pe soldaţii romani.

Dar dacă nu de la romani au învăţat dacii latina, atunci de la cine? - se întreabă aceiaşi demni urmaşi ai lui Traian?

Herodot ne spune că cel mai numeros neam din lume după indieni erau tracii.

Dio Casius ne spune şi el: „să nu uităm că Traian a fost un trac veritabil.

Luptele dintre Traian şi Decebal au fost războaie fratricide, iar Tracii au fost Daci”.

Faptul că dacii vorbeau „ latina  vulgară”, este „un secret” pe care nu-l ştiu numai cei ce refuză să-l ştie.

„Când sub Traian romanii au cucerit pe daci la Sarmisegetuza n-au trebuit tălmaci, afirmă Densuşianu şi asta schimbă totul. Deci dacii şi romanii vorbeau aceeaşi limbă!”

Dacă astăzi se consideră că 95% din cunoştinţele acumulate de omenire sunt obţinute în ultimii 50 de ani, să vedem cum şi noţiunile noastre despre istoria poporului daco-român pot evolua. Când nu de mult s-a publicat teoria evoluţiei speciei umane în funcţie de vechimea cromozomală, s-a ajuns la concluzia că „prima femeie” a apărut în sud-estul Africii.

Următorul pas uriaş a fost în nordul Egiptului, iar de aici, în  Peninsula  Balcanică.

Când profesoara de arheologie lingvistică Marija Gimbutas, de la Universitatea din Los Angeles, California , a început să vorbească despre spaţiul Carpato-dunărean ca despre vatra vechii Europe, locul de unde Europa a început să existe, am fost plăcut surprins şi m-am aşteptat ca şi istoricii noştri să reacţioneze la fel. Dar, din partea lor am auzit numai tăcere. Când profesorii Leon E. Stover şi Bruce Kraig în partea „The Indo-European heritage”, apărută la Nelson-Hall Inc., Publishers , 325 West Jack son Boulevard, Chicago , Illinois 60606, vorbesc la pagina 25 despre Vechea Europă a mileniului 5 î.d.H., care-şi avea locul în centrul României de azi, să nu fim mândri?

Când studiile de arheologie moleculară ne îndreptăţesc să ne situăm pe primul plan în Europa ca vechime, nu-mi este uşor să le răspund unor persoane care nu citesc nici ceea ce spun inteligent alţii despre noi şi nici măcar ce scriu eu.

Studii impecabile cromozomale, la nivel de mitocondrie, folosind PCR (polimerase chain reaction), pot determina originea maternă a unor mumii vechi de sute şi mii de ani.

Teoria genoamelor situează spaţiul carpato-dunărean ca fiind, nici mai mult nici mai puţin, decât locul de unde a început Europa să existe, locul unde acum 44.000 de ani sosiseră primele 3 Eve şi primul Adam.

Când am scris „Epopeea Poporului Carpato-dunărean” şi volumele „Noi nu suntem urmaşii Romei”, „În căutarea istoriei pierdute” şi „Călătorie în Dacia - ţara Zeilor”, m-am bazat pe astfel de cercetări, dar şi pe cartea unei somităţi în domeniul preistoriei Europei, D-l V. Gordon Childe, profesor la Universitatea din Oxford, Anglia, căruia i se publica, în anul 1993, la Barnes&Noble Books, New York, „The History of Civilization” , „The Aryans”.

El explorează într-un mod fascinant originea şi difuzarea limbilor în Europa preistorică. Între paginile 176-177 publică şi o hartă arătând leagănul aryenilor în timpul primei lor apariţii; şi minune mare, spaţiul Carpatodunărean este cel vizat!

Când roata, plugul, jugul, căruţa cu două, trei şi patru roţi apar pentru prima dată în lume pe teritoriul nostru dacic, când primul mesaj scris din istoria omenirii se găseşte tot pe teritoriul nostru, la Tartaria, când primii fermieri din Europa sunt descrişi pe acelaşi spaţiu, într-o perioadă când Anglia abia se separa de continent şi din peninsulă devenea insulă - 6,500 î.d.H., (vezi John North, „A new interpretation of prehistoric man and the cosmos”, 1996, Harper Collins Publishers, 1230 Avenue of Americas , New York , 10020, Chronology), nu-ţi vine a crede că tocmai cei pentru care aduni aceste informaţii formidabile despre poporul şi spaţiul pe care îl ocupa ţara noastră, te decepţionează!

Nu de mult, la Primul Congres Internaţional de Dacologie, Bucureşti, hotel Intercontinental, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac ne vorbea despre „Codex Rohonczy”, o cronică daco-românească, însumând 448 pagini, scrisă în limba română arhaică, „latina vulgară”, cu alfabet geto-dac.

Pe fiecare pagină se aflau scrise circa 9-14 rânduri.

În text sunt intercalate 86 de miniaturi executate cu pana, care prezintă diferite scene laice şi religioase. Direcţia scrierii este de la dreapta la stânga şi textul se citeşte de jos în sus.

Descoperim că în bisericile vechi, daco-româneşti, cultul ortodox se exercita în limba „latina vulgară”, chiar până în secolele XII-XIII, când s-a trecut la oficierea cultului în limbile greacă şi slavonă.

Codexul cuprinde mai multe texte, ca „Jurământul tinerilor vlahi”, diferite discursuri rostite în fata ostaşilor vlahi înaintea luptelor cu migratorii pecenegi, cumani, unguri, o cronică privind viaţa voievodului Vlad, care a condus Vlahia între anii 1046-1091, imnul victoriei vlahilor, conduşi de Vlad asupra pecenegilor, însoţit de note muzicale etc.

Atunci se miră şi se întreabă, pe bună dreptate, domnul profesor doctor în istorie Augustin Deac: „de ce institutele de specialitate ale Academiei Române au rămas pasive la descoperirea şi descifrarea acestui document istoric, scris în limba dacoromână,  latina  dunăreană, într-un alfabet geto-dacic existent de milenii, cu mult înaintea celui latin al romanilor?”

Dar, după orientarea ideologică ce o au, cei sus amintiţi ar fi preferat ca acest diamant să nu se fi descoperit. Academia Română ar fi trebuit să organizeze o mare sesiune ştiinţifică cu caracter nu numai naţional, cât mai ales internaţional. Dar şi ei, la fel ca şi „românii adevăraţi”, vajnici urmaşi ai lui Traian, vor să arate omenirii ce înseamnă să fii umil şi să-ţi dispreţuieşti strămoşii, trecutul şi neamul.

Faptul că NOI, Românii, suntem strămoşii tuturor popoarelor latine şi nicidecum o rudă marginală a latinităţii, ar trebui să ne facă să ne mândrim şi nicidecum să căutam contra argumente, precum cei lipsiţi de înţelepciune care îşi taie cu sârg craca de sub picioare. 

de Ion ENACHE, transmis de Alexander JITTU

Viorica Enăchiuc este absolventă a Facultăţii de Filologie, secţia Română - Istorie, din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi, promoţia 1963, cu lucrare de licenţă în arheologie.

A lucrat în activitate de cercetare ca arheolog la Muzeele Judeţene Dorohoi, Mehedinţi, Ilfov, Giurgiu. A condus şantiere arheologice în Oltenia la Băieţeşti, Gruia, Izvorul Barzii, în Moldova la Dorohoi, Drăguşeni, Nichiteni şi în Muntenia la Buftea. Dridu, Gruia, Lipia, Mihai Bravu.

Paralel cu activitatea sa în arheologie a efectuat cercetări asupra scrierilor vechi din neoliticul mijlociu şi epoca dacică pe care le-a prezentat la congrese internaţionale în ţară şi străinătate (Austria, Franţa, Germania, Italia, Israel).

A beneficiat de burse de studiu în Italia, la Roma (1983) pe probleme de arheologie şi lingvistică istorică şi în Danemarca (1994) pe probleme de sociologie, arheologie şi scriere runică.

Pentru recunoaşterea activităţii sale ştiinţifice a devenit membră a: UNESCO - Comisia pentru Arheologie şi Epigrafie (Franţa) din 1983; Centro Internazionale di Studi e Richerche sul Popolamento Preistorica e Protosîorico del Piemonte Sud-Orientale, Alessandria, Italia - din 1992; Comite International des Arts et Traditions Populaire - din 1993; Comission Internationale du projet “Culture de la Paix” promu par L’UNESCO şi face parte din prezidiul mondial al Internationale Organization fur Volkskunst (IOV,Viena) - din 2001.