|
SIMION BALINT
1810-1880
Capelan, preot,
prefect în revoluţia de la 1848-1849, protopop Roşia Montană – Munţii
Apuseni
 Strămoşii
lui Simion Balint sunt din Maramureş, comuna Vilma Mică sau Dragavilma,
venind la Copandul de lângă Turda, ca administrator la curtea baronului
Banffy, propietarul Copandului. Unul dintre strămoşii săi a fost preotul
Ursu, căsătorit cu Ana Balint, cu care au avut cinci feciori şi patru
fete. Primul dintre feciori, Antonie (1790 – 1823), se spune că s-a
căsătorit devreme şi a murit la 32 ani, a pribegit prin Ţara Românească
să strângă ceva avere, participând activ la revoluţia lui Tudor
Vladimirescu. A fost căsătorit cu Mariana Papp de Lemeny, având patru
copii: Ioan (1808 – 1880), Simion (1810 – 1880), Floarea şi
Iosif. Văduva lui Antonie a fost o femeie energică care s-a luptat cu
greutăţile ca să-şi ţină copiii la şcoală.
Simion Balint s-a născut
la 30 septembrie 1810 în Copand, un sat mic, curat românesc, aproape de
Turda. Casa în care s-a născut se numea “casa crâznicului” şi “casa
fătului”, tatăl lui Antonie, fiind cantorul bisericii din Copand.
Privitor la numele de
“Balinth”, iată ce scrie preotul Iosif Balint (n. în 1836) din Petrid,
vărul lui Simion: “Familia noastră, strămoşul şi moşul, s-a numit Popa
şi Pop. Numele de Balint l-a primit mai întâi tatăl meu (Grigorie) cam
prin anii 1812, când era “convictist” (şcolar intern) la şcolile
romano–catolice din Cluj, din cauză - cum îmi spunea, dânsul - că fiind
localizaţi la masă după alfabet, îşi primea, ca Popa, mai târziu
porţiune de “vict” de mâncare. Nota bene: moaşa, bunica mea, era
născută din familia Balint. Tot atunci şi-a schimbat numele din Pop şi
Ioan Baritz, care era de aceeaşi etate cu tatăl meu - Ioan Baritz a fost
tatăl lui George Bariţiu”.
Asemenea lucruri se
întâmplau şi la alte şcoli ungureşti din Ardeal. Din Popovici, care era
tot Popă, au făcut numele de Hodoş. În şcoala Clujului bucatele se
împărţeau după alfabet. Te cheamă “Balinth”sau “Baritz”
primeşti mai repede şi poate mai mult din mâncarea adusă la masă, decât
primeşte “Pop” şi “Popa” care pot să mai aştepte dacă aşa-i alfabetul”.
Simion Balint, de la
vârsta de şapte ani (1817) merge la şcoală în Cluj unde învaţă cinci
ani, până în 1822. A stat în gazdă, luptându-se cu cartea ungurească şi
cu sărăcia traiului. Din când în când venea acasă unde mama sa îl spăla
şi-l îngrijea, întorcându-se la şcoală pe jos, într-o trăsură sau car cu
boi (cca. 40 km), cum sosise, cu merinde şi vorbe de îmbărbătare. Bietul
românaş avea “locuinţa” în poduri şi iesle şi plătea câţiva zloţi
“chirie”. De acasă era oţelit, răbdător şi dornic să înveţe
carte.
În anul 1822 se
îmbolnăveşte Antonie, tata lui Simion şi moare în anul următor. Fără
sprijinul părintelui, la vârsta de 12 ani, nu mai poate continua şcoala
şi rămâne în sat, cioban la oi, până în 1824. După mai bine de un an
lasă oile şi se duce la şcoală la Blaj, unde era obiceiul să se împartă
de fundaţiunea unui vlădică copiilor săraci, aşa zişii “ţipăi” o
pâine gratuită, care era de mare ajutor.
Gimnaziul din Blaj avea
cinci clase: principia, gramatica, sintaxa, poezia şi retorica.
Primele două clase, principia şi gramatica le face la Blaj. A treia
clasă gimnazială, sintaxa, a făcut-o la Sibiu, în anii 1826-1827, unde
probabil, între anii 1827-1829 a făcut şi ultimele clase. La Sibiu s-a
întreţinut singur, fără nici un ajutor de acasă. În septembrie şi
octombrie 1829, lucrează în cancelaria unui funcţionar ungur, iar cu
banii câştigaţi se întoarce la Blaj pentru a absolvi cursul de
filozofie. În toamna anului 1830 este primit la Seminarul teologic,
unde printre alţi profesori îl are şi pe tânărul Timotei Cipariu. Aici
studiază teologia timp de patru ani, pe care o termină în 1834 cu note
bune şi foarte bune – “Prima” şi “Eminenţia”.
Biserica greco-catolică Roșia Montană
Tânărul teolog Simion
Balint, vine la Roşia Montană în 1834 unde erau două biserici româneşti,
una orientală ortodoxă şi alta unită, greco–catolică. A fost numit
capelan sau cooperator, la biserica greco–catolică, pe lângă preotul
Zachei Golgoţ. În 27 august 1834 se căsătoreşte cu Carolina Golgoţ, una
din fiicele preotului.
Timp de opt ani a
funcţionat ca şi capelan. În 1842 se stinge din viaţă socrul său,
preotul Zachei Golgoţ, înlocuindu-l pe acesta în anul următor, ca paroh
al Roşiei Montane. Familia Carolina şi Simion Balint au avut doar două
fete, cea mai mare a murit în 1842. A doua, Ana – Netti (1837-1905), s-a
căsătorit în 1857 cu dr. Iosif Hodoş, avocat în Abrud, vice–comite al
comitatului Zarand şi deputat în Camera de la Pesta, asesor în
consistorul sibian. Au avut opt copii, şase feciori şi două fete,
bucurându-se în viaţă, ca bunic, de toţi nepoţii.
Simion Balint era
poliglot, cunoştea bine maghiara, latina şi germana, era un om cult,
peste media generaţiei sale de intelectuali. Avea interes sporit pentru
cultura şi presa românească a timpului, fiind abonat cu câte 10
exemplare din gazeta “Organul Luminării” a lui George Bariţiu şi
“Învăţătorul Poporului” a lui Timotei Cipariu, pe care le răspândea în
mijlocul poporenilor săi. Fiu adoptiv al Roşiei Montane şi al Munţilor
Apuseni, îşi închină viaţa păstoririi greco–catolicilor, trăirii în
frăţietate cu ortodocşii, luptei pentru dreptate socială şi libertate
naţională a roşienilor şi locuitorilor din Munţii Apuseni. În anii
premergători revoluţiei de la 1848 – 1849, era informat de starea de
spirit din apusul Europei şi din Transilvania. Cunoştea viaţa grea a
moţilor care prevestea zilele cumplite ce se apropiau, exprimate
sugestiv de Ion Buteanu, pe care-l considera “Bărbatul adânc politic”:
“Iată ne ajunge mucul la deget”.
Îndată ce cunoaşte primele
manifestări revoluţionare din Transilvania şi obiectivele lor, Simion
Balint împreună cu alţi fruntaşi ai revoluţiei, organizează primele
adunări din Munţii Apuseni. După ce se consultă cu Ion Buteanu, îl
trimite pe acesta în 20 martie 1848, la Cluj, la Adunarea tineretului
român, unde s-a redactat un proiect de program politic şi naţional,
asistând şi la manifestările tinerimii maghiare. Întors acasă la Abrud,
l-a informat pe Balint despre ce se urmărea: “Deznaţionalizarea
popoarelor conlocuitoare…“. În continuare se organizează, la 1 aprilie
1848, o adunare la Câmpeni şi alta la Bistra, iar la 3 aprilie 1848 la
Abrud, care hotărăsc şi deleagă pe Simion Balint şi Ion Buteanu să
trimită un memoriu dietei transilvane prin care să ceară ”garantarea
limbii noastre, şcoli naţionale şi alte deziderate”. La doar câteva zile
organizează la Câmpeni, adunarea din 6 aprilie 1848, la care participă,
reîntors în munţi, şi Avram Iancu. În prezenţa a 500-600 de oameni se
prezintă petiţia întocmită la Cluj, prin care se cerea: “dreptul la
exprimare, ştergerea iobăgiei şi punerea în drepturi a naţiunii române”,
subscrisă de popor. Cu acest prilej s-a creat un triumvirat, Avram
Iancu, Ion Buteanu şi Simion Balint, care au preluat cu fermitate
conducerea populaţiei din Munţii Apuseni până la sfârşitul revoluţiei.
Aceste manifestări de
nemulţumire a poporului român şi cererea de drepturi, pe care alte
popoare le aveau, au atras atenţia autorităţilor. Guvernatorul
Transilvaniei îl somează, prin episcopul Lemeny, pe Simion Balint,
“să-şi vadă de treburile bisericeşti şi nu de cele politice”.
Tineretul român la 30
aprilie 1848, organizează la Blaj, adunarea de la “Duminica Tomii”
prin care se cerea de la guvernul unguresc din Cluj, încuvinţarea unei
Adunări Naţionale Române la Blaj, care se stabileşte în ziua de
15 mai. Simion Balint a fost singurul preot prezent, împreună cu
poporenii lui. Episcopul Lemny raporta guvernatorului: “Aflând că
preotul Balint a venit sâmbătă în preajma Duminicii Tomii, l-am chemat
la mine, l-am certat şi i-am poruncit să meargă deîndată acasă”.
Ordinul l-a primit în timp ce se afla în casa lui Aron Pumnul, după care
împreună cu alţi apropiaţi a plecat prin sate, la Ciufud, Tiur, Ohaba,
Tău şi Ghirbom, îndemnând poporul să participe la adunare.
În ziua de luni 3/15-5/17
mai 1848, are loc Istorica Adunare de la Blaj, unde au participat peste
40 de mii de români în frunte cu vlădica Şaguna de la Sibiu şi Lemeny de
la Blaj, preoţi, dascăli, alţi cărturari şi o imensă mare albă de
ţărani, în mijlocul cărora era Avram Iancu, Ion Buteanu şi Simion
Balint, care vor fi în fruntea mişcării revoluţionare în anii 1848-1849,
fiind socotiţi de autorităţi de “trădare naţională”. Timp de trei
zile au fost dezbătute cererile Adunării Naţionale de la Blaj, după care
s-a adoptat o petiţie în 16 puncte adresată împăratului Ferdinand şi
dietei ardelene, semnată de cei doi episcopi, vicepreşedinţii Bărnuţ şi
G. Barţiu şi şase secretari.
Dieta ardeleană de la
Cluj, formată din nobili unguri şi câţiva saşi, nu au luat în seama
petiţia de la Blaj şi în 30 mai decretează unirea Ardealului cu Ungaria,
fără să ţină seamă că românii sunt majoritari şi poporul cel mai vechi
din Ardeal. Tot în aceeaşi zi, primeşte petiţia şi împăratul Ferdinand,
care se afla la Insbruck şi care răspunde neconvingător la 11 iunie.
Delegaţii reîntorşi la Viena se întâlnesc cu Şaguna şi întocmesc o nouă
petiţie “de istorică însemnătate” prin care se cerea împăratului
să fie recunoscută naţionalitatea şi limba română, îndeplinirea
hotărârilor din 15 mai de la Blaj, protestând din nou împotriva unirii
cu Ungaria. Răspunsul pe care l-a dat a fost nesatisfăcător.
Poporul din munţi a
început să se agite şi să se înarmeze. Ungurii din Roşia Montană şi
Abrud au cerut ajutor de la Cluj pentru a fi apăraţi de “moţii”
primejdioşi. În zilele de târguri, adesea provocau ciocniri sângeroase
cu românii. Popa Balint împreună cu alţi cărturari a cerut de la guvern
o comisie care să cerceteze şi să pedepsească pe provocatori. În loc de
comisie, Popa Balint a fost citat la Abrud, reţinut ca “agitator”
şi închis în casa negustorului Tutsek, sub paza permanentă a unui soldat
galiţian. În acest timp a fost percheziţionată locuinţa din Roşia,
ridicându-se toate actele. Pentru a fi eliberat, i s-a cerut a doua zi
preotesei o mare sumă de galbeni pe care nu avea de unde să-i dea, Popa
Balint rămânând închis.
Casa în care era închis de
o săptămână Simion Balint, se aprinde din neglijenţă, arzând în
totalitate în câteva ceasuri. La strigătele propietarului, trezit din
somn cu o haină pe spate, desculţ şi cu capul descoperit, împreună cu
soldatul ies în stradă. Aici erau soldaţi unguri şi lume multă care
strigau: “Popa a dat foc”, “Da, da, el a aprins casa”,
“Loviţi-l în cap”, alţii “Aşa-i! Daţi în el”. A fost bătut cu
pumnii şi bâte peste cap. Propietarul ungur, om de omenie, a strigat:
“Nu daţi în el! N-a aprins el casa! Că doar io l-am trezit din pat”.
Un funcţionar ungur împreună cu alţi câţiva au vrut să-l arunce în foc
legat pe o scară. Înconjurat de soldaţi a fost dus într-o odaie plin de
sânge, capul umflat şi învineţit, cu ochii abia zărea ceva. Un soldat
secui voia să-l străpungă cu baioneta, însă cel care îl păzea l-a
împuşcat, scăpându-l cu viaţă pe Popa Balint. De aici, în văzul soţiei
este dus pe un pat de chingi într-o închisoare provizorie a Abrudului.
Fiica Netti de 11 ani şi cu bunica Catarina, venind de la Zlatna l-au
vizitat, fără să-l recunoască, fiind desfigurat. A mai fost vizitat de
mama sa, de soţie, preoteasa Carolina şi mama preotesei, cărora nu li
s-a permis să-i aducă nimic. După câteva săptămâni a primit un ceaslov
din care cu greu putea citi cu ochii umflaţi. Într-o noapte, fără nici o
veste a fost scos cu capul gol, pus într-un car şi escortat la
închisoarea din Aiud.
Arestarea lui Simion
Balint şi a altor fruntaşi ardeleni, Iosif Moga, Laurian, Bălăşescu,
Ilie Cojocaru, Teodor Teoc a preocupat cercurile româneşti şi populaţia
din munţi. Pentru eliberarea lor au intervenit pe lângă guvernul de la
Budapesta, Andrei Şaguna şi avocatul Petru Dobra, fără să primească un
răspuns. Abia după a treia adunare a românilor, din 15 septembrie de la
Blaj, a fost eliberat Balint şi ceilalţi deţinuţi politici în 23
septembrie, apărând în mijlocul mulţimii cum relata Papiu Ilarian
“galbeni la faţă, pieriţi şi căzuţi ca vai de ei, că suferiseră mult
fără vină”. În 15 septembrie la Blaj, românii au dezaprobat unirea
cu Ungaria, modul cum decurge desfiinţarea iobăgiei în Transilvania,
prin vitregirea moţilor de păduri şi au hotărât înfiinţarea Gărzii
Naţionale Române, inclusiv dotarea cu armament, pentru a susţine
înfăptuirea hotărârilor luate în ziua de 15 mai la Blaj. Privitor la
organizarea Gărzii Naţionale, s-a hotărât ca toţi românii din Ardeal
capabili de a purta arma, să facă parte din 15 legiuni, cu câte un
prefect şi un subprefect, care să fie comandanţii supremi ai legiunii.
Simion Balint reîntors în
munţi cu Avram Iancu, se remarcă cu ocazia dezarmării gărzii maghiare
din Abrud şi ajutorului acordat între 13-18 noiembrie lui Ion Buteanu în
Zarand. Împreună cu Avram Iancu în 23 septembrie s-au deplasat la Zlatna
pentru a potoli poporul răzvrătit, recuperând o parte din bunurile
prădate.
Prefecţii legiunilor au
fost numiţi de Comitetul Naţional Român şi confirmaţi de comanda
generală de la Sibiu. Simion Balint, a fost numit prin decizia
638 din 10 decembrie 1848 “prefect al gărzii naţionale al vechilor
saline (Turda) în prefectura ce se întindea în părţile Arieşului”,
cerându-se tuturor comandanţilor şi românilor din serviciul gărzii
naţionale, supunere şi ascultare prefectului numit, pentru a-şi putea
îndeplini sarciniile încredinţate. Mai rămâne în Roşia Montană până la
Crăciun, îndeplinându-şi misiunea de preot. De ziua Sfântului Ştefan, 27
decembrie 1848, schimbă rasa de preot cu cea de ostaş şi comandant,
părăseşte familia şi enoriaşii, stabilindu-se în lagărul de la Ocolişul
Mare, pe Arieş, unde timp de cinci luni a supravegheat valea Arieşului
înfruntând cu fermitate încercările duşmanului de a pătrunde în munţi.
La solicitarea lui Avram Iancu, părăseşte temporar lagărul cu o parte
din oştenii săi, pentru apărarea Abrudului împotriva trupelor maghiare,
conduse de Hatvany, în 19 mai 1849, unde “desculţi şi flămânzi, în
aceeaşi zi după amiaza, Hatvany fu crunt bătut”. Cu aceeaşi vitejie
îl înfruntă în 8-17 iunie şi pe Kemeny Farcaş care se retrage spre Gura
Cornii.
Comandant şi luptător cu
sabia în revoluţia de la 1848-1849, victorios în lupte, a rămas
proverbială exclamaţia: “Dracu să se mai bată cu popii”. Prieten
devotat şi tovarăş de arme cu Avram Iancu, a suferit cu demnitate
detenţia şi torturile, luptând şi apărând pământul românesc, al Munţilor
Apuseni. A rămas o figură lengedară în graiul poporului: “Popa
Balint ca paroh, Sus la Roşia ţine foc, Ţine foc, ţine bătaie, Pe unguri
pe toţi să-i taie“.
Această perioadă
zbuciumată, 1848-1849, din istoria românilor ardeleni, se încheie la 31
august 1849, la Petrid, prin dizolvarea lagărului, cerându-le bravilor
săi oşteni să depună armele şi să se reîntoarcă la casele şi ocupaţiile
lor paşnice.
După revoluţie, guvernul
de la Viena, a cerut prefecţilor de legiuni, rapoarte despre luptele
purtate în anii 1848-1849. Ion Maiorescu, petrecând multe săptămâni în
Munţii Apuseni, trece pe la prefecţii aflaţi în viaţă la Abrud, Roşia
Montană, Câmpeni, Vidra, Baia de Arieş. În Roşia Montană a poposit în
casa lui Simion Balint vreo zece zile. Rapoartele întocmite au fost
înaintate guvernului şi împreună cu alte documente au fost tipărite în
limba germană, fiind cele mai valoroase izvoare privind luptele
prefecţilor şi ale luptătorilor în revoluţia de la 1848-1849. Au fost
trei rapoarte, al lui Avram Iancu, Simion Balint şi Axente Sever.
Prefecţii rămaşi în viaţă
au fost decoraţi pentru vitejia de pe câmpul de luptă. Simion Balint a
primit din partea împăratului de la Viena, Ordinul Francisc Iosif I în
“rang de cavaler”
şi “Crucea de aur pentru merite”, iar de la ţarul rus Nicolae
“Marea medalie de aur”.
Simion Balint “mâna dreaptă a
feciorului de la Vidra”, Avram Iancu, se întoarce acasă după
înăbuşirea revoluţiei, reluându-şi îndatoririle sale profesionale şi
spirituale. În februarie 1852, îl însoţeşte pe Avram Iancu şi pe
viceprefectul Maior la Viena, în vederea obţinerii de drepturi pentru
români. Împreună cu Avram Iancu şi Axente Sever, în 1852, s-a deplasat
la Sibiu să sprijine planul ,,Crăişorului Munţilor” pentru înfiinţarea
unei Academii de drept şi o societate literară. Toate aceste
eforturi au fost zadarnice în faţa
intransigenţei şi înverşunării autorităţii absolute. Are legături
strânse cu unii din tovarăşii de arme, prefecţi şi tribuni, centurioni
şi lăncieri. Se preocupă de starea de sănătate a lui Avram Iancu, despre
care îi scrie în 1852 lui Al. Papiu, care se afla la Padova: “În
zilele trecute fu la mine şi după mai lungă conversiune îl văzui că a
scăzut din spirit şi debilitat de tot, nu citeşte nimic, nici scrie,
mi-i teamă că se va prăpădi cu totul prin un deliriu pe care acum ca de
un an e propens”.
Preoţii din districtul
arhidiaconal – protopopiatul Bistra, au ales pe Simion Balint de
arhidiacon, iar Mitropolitul Alexandru Şuluţ l-a întărit protopop, în
15-27 septembrie 1852. Cu zece ani mai înainte a fost numit asesor
consistorial şi protopop onorar, timp în care a fost şi decorat.
Pe locul unei clădiri
vechi ruinate, în 1854, construieşte case noi parohiale pe care urmaşii
săi au pus o placă comemorativă cu inscripţia: S-a ridicat această
casă parohială în anul 1854 prin stăruinţa şi intervenţia parohului
Simion cav. de Balint. “Ne sis posteritas ingrata” (Posteritatea
nu-i fie ingrată). Această casă a fost mutilată arhitectural şi
funcţional, este în pericol să fie demolată, inclusiv biserica şi
mormântul său, în cazul când s-ar promova proiectul minier al Companiei
canadiene R.M.G.C.
În casa parohială, unde
locuia Simion Balint poposeşte în anul 1863 marele cărturar bucovinian
Bogdan Petriceicu Haşdeu, unde a cunoscut-o pe frumoasa roşiancă Iulia
Faliciu, nepoata preotesei Carolina Balint, cu care se va căsători la 10
iunie 1865.
La împlinirea a douăzeci
de ani de la moartea prefectului Ion Buteanu, în anul 1869, la
Iosăşel-Gurahonţ se inagurează un modest monument al fruntaşului român,
spânzurat de o salcie de fugarul Hatvany, bătut la Aburd. Au luat parte
la eveniment Avram Iancu, Simion Balint şi Axente Sever. S-au deshumat
osemintele lui Ion Buteanu şi au fost aşezate într-un coşciug nou.
Protopopul Simion Balint şi alţi zece preoţi ortodocşi şi
greco-catolici, au săvârşit slujba înmormântării. Au vorbit în faţa
celor prezenţi, Simion Balint, avocatul arădean Mircea Stănescu, preotul
Butariu din satul Bodeşti şi publicistul Ioniţă Bădescu, fiind ascultaţi
cu mare atenţie.
În zi de mare durere
pentru toţi românii, la 13 septembrie 1872, Simion Balint, oficiază, în
fruntea unui sobor de 36 preoţi, la Ţebea, slujba de înmormântare a lui
Avram Iancu – Crăişorul Munţilor, prieten şi tovarăş de arme, pentru
apărarea poporului şi a pământului românesc.
Simion Balint a fost un
mare patriot, mărinimos şi darnic. A contribuit el şi familia, împreună
cu roşienii, cu sume importante de bani pentru fraţii de peste Carpaţi
în Războiul de Independenţă din 1877, prin colectanta Iudita Măcelariu.
Ca protopop s-a îngrijit neîncetat de situaţia religioasă, culturală şi
materială a bisericilor şi a şcolilor din protopopiatul său. În fiecare
an la 3/15 mai oficia slujba parastasului pentru odihna sufletului
românilor căzuţi în revoluţie. Această cinstire ar trebui reluată în
fiecare parohie din Munţii Apuseni.
Ca statură era înalt,
robust, cu faţa bătută de vânt, barbă
albă, ochi pe jumătate închişi şi visători. Vocea puternică, caldă şi
poruncitoare. Nu era fire petrecăreaţă. Melodia preferată cântată de
lăutarii Abrudului suna: “Nu te teme Albăcene/ Că-i muri-tu fără
vreme”, la care au adăugat “Balint bea, Balint plăteşte/Bani în
pungă tot găseşte”. În familie a dus o viaţă cumpătată. Beutura, apa
rece. În fiecare seară, mămăliga pripită cu lapte, nu lipsea, de ea s-a
bucurat chiar şi Ion Maiorescu în 1849. Îi plăcea şi munca fizică. Avea
păduri, livezi, grădini, “băi “-galerii, “şteampuri”- mori de minereu,
vite şi cai frumoşi. Era gospodar.
Călătoriile mai lungi le
făcea cu trăsura. Avea vizitiu un secui ungur, Mihai, care vorbea
binişor româneşte. Uneori plesnea caii cu biciul mai mult decât era
necesar. Lui Balint nu-i plăcea şi zicea: “Măi Mihai, fii cuminte:
zbiciul e al tău, drumul al împăratului, dar caii sunt ai mei. Altă dată
îi zicea: ştii tu, Mihai, româneşte? Ştiu io! Cum nu! Apoi dacă şti, ian
strigă: Să trăiască împăratul! Secuiul Mihai răspundea îndată: Să
trăiască Popa Balint!”
Monument funerar
Om sănătos, fără să simtă
greutăţile bătrâneţii şi să fi zăcut de o boală, va fi doborât de o
pneumonie vineri, 16 aprilie 1880. A fost înmormântat în cimitirul
bisericii greco-catolice din Roşia Montană, nu departe de casa
parohială.
“La 205 ani de la naştere şi 135 ani de
la moarte” aducem un omagiu acestui mare bărbat al neamului românesc,
luptător neînfricat cu crucea şi sabia, important om politic şi mecenat
al culturii naţionale. Faptele lui ne obligă să-l pomenim an de an şi
să-i înălţăm un monument pe măsura personalităţii sale. La Alba Iulia,
Avram Iancu, ar putea fi încadrat cu bustul lui Simion Balint şi Ion
Buteanu.
 Ing.
Aurel SÎNTIMBREAN
Fundaţia culturală Roşia
Montană
Bibliografie:
1. Nerva Hodoş, “Simion
Balint. Viaţa şi luptele lui în Munţii Apuseni ai Ardealului la
1848-1849”, Bucureşti, 1913
2. Eugen Hulea, “Simion
Balint”, Apulum, X, 1972,p.421-431
3.
Ion Rus, “Câteva date privind viaţa şi activitatea lui Simion Balint”,
Apulum, XVI,1978, p.391-395.
|
|
