Dogma holocaustului
şi delictul negării sale - un nou act de ostilitate al Parlamentului
României împotriva poporului român
Dicţionarele definesc dogma ca fiind o teză,
o teorie, o doctrină, un principiu, un punct de vedere care nu poate fi
supus criticii şi nu admite obiecţii. Ea este imuabilă şi impusă ca
adevăr absolut. Deşi, ţine mai mult de religie care a şi consacrat-o,
totuşi, chiar dacă nu sub această denumire, ea este întâlnită şi în alte
domenii, unde se încearcă impunerea unor teze, opinii sau puncte de
vedere ca adevăruri absolute, respingându-se orice afirmaţie contrară
sau insuficient aliniată la teza considerată imuabilă. Caracter dogmatic
a dobândit, de exemplu, în România şi tragicul proces al exterminării
evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial, dat fiind faptul
că orice alt punct de vedere faţă de cel „oficial” este interzis sub
sancţiunea legii.
În vara acestui an, în condiţii discutabile
din punct de vedere al momentului ales, a fost adoptată Legea 217, care
aduce mai multe modificări la OGU nr. 31/ 2002 privind interzicerea
organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob
şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor
infracţiuni contra păcii şi omenirii. Deşi, chiar prin conţinutul ei
iniţial, precum şi prin modificările ce i s-au mai adus până în prezent,
ordonanţa restricţionează libertatea de exprimare, totuşi, mas media şi
opinia publică n-au reacţionat cu atâta vehemenţă ca în urma recentelor
amendamente aduse acestui act normativ.
Facem precizarea că legiferarea într-un stat
democratic nu este un atribut arbitrar al puterii. Dacă ar fi aşa legea
n-ar mai fi o expresie a voinţei poporului. Pornind de aici, calitatea
actului legislativ, respectiv conformitatea lui cu mandatul încredinţat
de popor, devine un etalon pentru a califica o guvernare ca fiind sau nu
democrată. Greu s-ar putea confrunta cu acest criteriu guvernările
României din ultimii 26 de ani. Activitatea lor legislativă nu numai că
a ignorat voinţa poporului şi mandatul încredinţat dar, de multe ori, a
sfidat chiar împotrivirile manifestate de popor faţă de iniţiative
legislative care îi periclitau interesele. Unul dintre aceste exemple
este chiar actul normativ la care am făcut referire mai sus. El nu-şi
are izvorul în nici un document programatic al actualei guvernări pentru
a fi legitim. Surprinzător este şi faptul că Legea 217/2015, mult mai
restrictivă în privinţa libertăţii de exprimare, n-a primit nici un vot
împotrivă în cele două camere ale parlamentului. Cu excepţia a trei
abţineri la cameră, legea a trecut cu o majoritate zdrobitoare. Cum de a
ajuns parlamentul la un asemenea nivel de uniformitate opţională este o
ciudăţenie care cred că se va lămuri cândva.
Din data de 30 iulie 2015 această lege a
intrat în vigoare, devenind, prin modificările ce le aduce OUG 31/2002,
un instrument juridic extrem de brutal împotriva libertăţii de
exprimare, fiind vizate de această dată, într-o manieră şi mai clară,
temele considerate tabu în spaţiul public. De la forma iniţială a
ordonanţei şi până la cea dobândită prin legea 217 s-a parcurs un traseu
de înăsprire, în mai multe etape, a conţinutului ei, de nuanţare a
textelor incriminatoare, de extindere a domeniului de aplicare şi, ceea
ce este foarte important, de accentuare a responsabilităţii statului
român.
Toate aceste intervenţii legislative n-au
avut nicio motivare din perspectiva vreunui pericol social. Doar
existenţa lor ar fi trebuit să motiveze încriminarea faptelor
generatoare. Inclusiv jurisprudenţa dovedeşte că motivele invocate de
legiuitor au fost false. Din momentul intrării în vigoare a acestui act
normativ şi până în prezent, deci în decurs de 13 ani, dispoziţiile sale
n-au fost aplicate nici măcar unui singur caz. O altă dovadă o
constituie aplicarea duplicitară a măsurilor administrative. Astfel,
imediat după adoptarea ordonanţei, au fost înlăturate toate simbolurile
legate de personalitatea mareşalului Antonescu, în timp ce altele,
reprezentând adevăraţi criminali de război, cum este cazul lui Albert
Vass, au rămas neatinse.
Credem că aceste dovezi ne permit să afirmăm
că nu temerea reactivării unor organizaţii extremiste, xenofobe,
fasciste etc. a stat la baza adoptării acestui act normativ şi nici
grija unei protecţii sociale faţă de aşa-zisele pericole ce le-ar putea
genera promovarea cultului unor persoane condamnate pentru genocid,
contra umanităţii şi de război. Este chiar neştiinţific să consideri că
asemenea pericole ar mai exista astăzi în România, desigur, din
perspectiva înţelesului clasic al faptelor de genocid, contra
umanităţii şi de război. Avem, în schimb, de a face cu un alt tip de
genocid, practicat, de această dată, de statul român împotriva
românilor, un asemenea scop servindu-l şi cadrul normativ ce-l analizăm.
Este vorba de deposedarea poporului român de avuţia pe care a creat-o
sau moştenit-o de la strămoşi, dislocarea din vatra strămoşească a
tinerilor, proces cu efecte dramatice pentru vitalitatea naţiei române,
demolarea, suspect de programată, a sistemului medical, accentuarea
degradării învăţământului, înstrăinarea sa de valorile naţionale şi de
imperativele pe care le reclamă progresul ţării şi, poate nu în ultimul
rând sau la fel de grav, contaminarea domeniilor educative şi culturale
cu practici decadente, străine de tradiţiile şi valorile noastre
naţionale. Acest genocid, după cum se constată, nu este reclamat de
nicio autoritate a statului român, lucru firesc, de altfel, având în
vedere că tocmai el, adică statul, este fermentul acestui proces
distructiv. După cum se constată, „antiromânismul” n-a devenit un
concept juridic, aşa cum este antisemitismul, naţionalismul, rasismul
etc. pentru ca faptele de mai sus să poată fi combătute prin instrumente
juridice.
Pentru a înţelege conţinutul juridic al
acestor acte normative facem precizarea că suportul lor ideologic îl
reprezintă Raportul „Elie Wiesel” elaborat de Comisia Internaţională
pentru Studierea Holocaustului în România1,
înfiinţată în 2004 şi metamorfozată, după un an, în Institutul Naional
pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”2.
Acest fapt îl subliniază chiar iniţiatorii Legii 217/2015 în expunerea
de motive, unde se face precizarea că din partea institutului respectiv
s-a primit un „sprijin specializat”.
Atragem atenţia, pentru început, că
înfiinţarea institutului ca organism guvernamental este de natură să dea
mai multă greutate şi eficienţă aşa-ziselor acţiuni de combatere a
antisemitismului, xenofobiei, fascismului (mai nou a legionarismului) şi
a faptelor de negare a holocaustului. Pentru aceasta, institutul
beneficiază de logistică, finanţare bugetară, destul de generoasă după
cum rezultă din transparenţa mediatică a documentelor sale şi, nu în
ultimul rând, de statutul de consultant, inclusiv pentru instanţe, în
problemele ce i s-au dat în competenţă. Având în vedere acest rol, vom
putea considera raportul comisiei, pe care institutul şi l-a însuşit
oficial, ca „izvor de drept” pentru legislaţia din acest domeniu. Dacă
ne uităm şi la componenţa comisiei, în care predomină străinii, iar cei
câţiva români „istorici” nerecunoscând vreo contribuţie la elaborarea
raportului, comisia fiind, deci, internaţională, nu numai cu numele,
avem motive să considerăm acest fapt, nu numai nedemocratic, pentru că,
repetăm, sursa legii într-un stat democratic se află în voinţa
poporului, dar şi un atentat la suveranitatea şi independenţa statului
român.
Ordonanţa se ocupă în mod special de
holocaust, fapt pe deplin explicabil având în vedere că Raportul „Elie
Wiesel” este izvor de drept pentru acest act normativ. În forma sa
iniţială ordonanţa definea holocaustul ca fiind „persecuţia sistematică
sprijinită de stat şi anihilarea evreilor europeni de către Germania
nazistă, precum şi de aliaţii şi colaboratorii săi din perioada
1933-1945”, în finalul textului fiind nominalizată, ca victimă a
deportării şi anihilării, şi populaţia rromă. Textul, amendat prin Legea
217/2015, suferă modificări de substanţă, fiind lesne de constatat că
asupra lui şi-a pus amprenta datele şi concluziile din raport. Astfel,
potrivit noului text „ prin holocaust pe teritoriul României se înţelege
persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor şi a rromilor, sprijinită
de autorităţile şi instituţiile statului român în teritoriile
administrate de acestea în perioada 1940-1944”. Dacă în prima definiie
este indicată Germania nazistă ca suverană pe acest fenomen, iar statul
(român) doar complice, în calitate de aliat şi colaborator, în cea de a
doua răspunderea se transferă şi asupra României, persecuţia şi
anihilarea evreilor şi rromilor nemaifiind un proces generat exclusiv de
Germania nazistă.
După ce Raportul Comisiei „Elie Wiesel” acuză
de atitudini antisemite pe cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii şi
literaturii române (B. P. Haşdeu, V. Alecsandri, V. Conta, M. Eminescu,
I. Slavici, N. Iorga, O. Goga etc.) şi chiar partidele istorice din
România, concluzionează că „Holocaustul nu a apărut în România ca un
meteorit venit din spaţiu. Şi nu a sosit nici din Germania nazistă…..
Holocaustul a avut rădăcini româneşti profunde şi el trebuie tratat ca
parte integrantă a istoriei politice şi culturale a României”.3 Concluziile
raportului nu mai lasă loc de nici un fel de interpretări iar calitatea
lui de „izvor de drept” pentru legea 217/215 este prea evidentă pentru a
mai fi pusă la îndoială.
În optica „legiuitorului român”, victime ale
holocaustului sunt, exclusiv, evreii şi rromii, aceştia din urmă fiind
nominalizaţi mai mult din considerente de tactică propagandistică.
Opinia publică asociază însă noţiunea de holocaust cu etnia evreiască,
percepţie provocată de atitudinea agasantă şi exclusivistă a liderilor
acesteia în acţiunile de propagandă. Mai nou, organizaţiile lor
internaţionale desemnează prin holocaust orice agresiune, indiferent de
tipul sau intensitatea sa, îndreptată împotriva evreilor.4 Avem,
deci, de a face cu un monopol pus pe acest concept, alterându-i-se
conţinutul original, fapt care ridică serioase semne de întrebare asupra
scopului urmărit. Enciclopedia Wordsworth5 defineşte
holocaustul ca fiind „anihilarea a mai mult de 16 milioane de oameni de
către regimul hitlerist, între 1933 şi 1945, în numeroasele lagăre de
concentrare şi exterminare; cele mai cunoscute la Auschwitz, Sobibor,
Treblinka şi Maidanek în Polonia şi Belsen, Buchenwald şi Dachau în
Germania. Dintre victime: mai mult de 6 milioane erau evrei ( peste 67Î
din evreimea europeană); 10 milioane ucraineni, polonezi şi ruşi –
civili şi prizonieri de război - ţigani, socialişti, homosexuali şi
alţii”. Etimologic, cuvântul provine din grecescul holos („întreg”,
„tot”) asociat cu kaeiein („a arde”), desemnând, la origine, jertfa
adusă zeilor sau divinităţii, care consta în arderea în întregime, pe
altar, a animalelor sacrificate.6
Termenul de holocaust semnifică, deci, nu
numai tragedia evreilor, ci a tuturor celor 16 milioane de oameni,
victime ale nazismului. Cifrele sunt, desigur, importante pentru a
reliefa, şi prin amploare, dramatismul fenomenului, însă această
aritmetică exagerată, prin caracterul ei abstract, ar putea atenua
compasiunea, emoţia şi starea de îngrijorare a umanităţii, ceea ce cred
că nu este de dorit dintr-o perspectivă etică. Ştiu oare adepţii
cifrelor în examinarea dramelor umane că se situează pe linia de gândire
a lui Stalin, căruia i se atribuie celebrul citat: „Moartea unui om este
o tragedie. Moartea a milioane este statistică” (răspuns dat lui
Churchill în timpul Conferinei de la Ialta în 1945)?.7
De asemenea, polarizarea atenţiei doar asupra
holocaustului evreiesc, face ca asupra altor tragedii umane de
dimensiuni apocaliptice să se aştearnă colbul uitării. Regimul sovietic
a produs peste 30 de milioane de victime şi, cu toate acestea, opinia
publică nu percepe această dramă ca pe un holocaust. De ce numai
„persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor şi a rromilor” să
însemne, potrivit legii române, holocaust, iar de aici să decurgă
serioase consecinţe juridice, în timp ce genocidul la care au fost
supuşi, de exemplu, românii din teritoriile ocupate de Rusia sovietică
în 1940, să fie doar un fapt istoric supus diverselor controverse şi
reconsiderări, pentru că, nu-i aşa, asupra evenimentelor istorice nu se
pot emite verdicte definitive? Subliniem că legea care trece sub tăcere
drama românilor este produsul „legiuitorului român”. Oficial, el are
paternitatea asupra întregului cadru legislativ cu privire la holocaust.
Prin art. 6, în varianta stabilită de Legea
217, ordonanţa încriminează fapta de negare, contestare, aprobare,
justificare sau minimalizare în mod evident, prin orice mijloace, în
public a holocaustului ori a efectelor acestuia, sub sancţiunea
închisorii de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
Facem precizarea că în lumea civilizată nici
nu se pune problema ca atitudinea pe care oamenii o adoptă faţă de
holocaust să fie legiferată. Crimele petrecute în lagărele de
exterminare naziste sunt repudiate şi condamnate de opinia publică în
mod natural, firesc, fără a fi nevoie de ameninţarea legii. Tragismul
lor este suficient pentru a trezi reacţii de groază, repulsie şi
aversiune. În acelaşi timp, tema holocaustului este una dintre cele mai
intens cercetate şi studiate, având încă multe necunoscute asupra cărora
trebuie să se facă lumină. Pe de altă parte, sunt şi mulţi impostori
care, urmărind să tragă foloase de pe urma acestei tragedii, impietează
memoria atâtor victime, alterând, totodată, şi starea firească de
compasiune pe care o simte umanitatea.
Cadrul normativ la care ne referim interzice,
practic, cercetările cu privire la holocaust. Cercetarea implică
controverse, polemici, reconsiderări şi revizuiri istorice ori,
procedându-se astfel, există riscul de a se intra sub incidenţa legii
care, după cum am precizat, condamnă orice poziţie contrară celei
hotărâte în Raportul final „Elie Wiesel”. Dar, acest personaj este
acuzat, în presa occidentală, de impostură, pentru faptul că n-ar fi
supravieţuitor al lagărelor naziste, aşa cum afirmă, falsificându-şi
biografia şi că ar fi transformat holocaustul într-o afacere personală.
Ca dovezi ar fi mărturia evreului supravieţuitor din lagărul de la
Buchenwald, Samuel Jakubowits, care afirmă că cel care i-a fost coleg de
cameră nu este Elie Wiesel, ci Lazar Wiesel, precum şi faptul că lui
Elie Wiesel îi lipseşte tatuajul de pe mâna stângă ce se aplica tuturor
deţinuţilor din lagăre.8 Nu
ne pronunţăm asupra acestui subiect, îl va lămuri, dacă va considera
necesar, chiar personajul în cauză, noi vrem doar să demonstrăm, şi cu
acest exemplu, că tema holocaustului va provoca încă multe polemici,
reconsiderări şi revizuiri, motiv pentru care, în numele adevărului, ele
nu trebuie cenzurate cu ameninţarea legii.
Revenind la textul de încriminare atragem
atenţia, înainte de toate, că el este imprecis şi nu se încadrează în
rigorile ce trebuie să caracterizeze un act normativ, mai ales unul de
natură penală. Această imprecizie obligă organele de aplicare să apeleze
la serviciile de consultanţă ale Institutului „Elie Wiesel”, condiţii în
care acest organism dobândeşte, aproape direct, atribuţii judiciare.
Odată ce autoritatea acestuia se întăreşte, există chiar riscul ca
instanţele să devină instrumente la dispoziţia sa. Practica judiciară de
până la adoptarea legii 217 s-a confruntat, după cum se subliniază în
expunerea de motive, cu diverse plângeri, sesizări şi reclamaţii depuse
la Parchet, fiind, însă, finalizate cu închiderea dosarului încă din
faza de cercetare, motivul fiind tocmai imprecizia actului normativ care
dădea naştere la confuzie în cea ce priveşte încadrarea juridică a
faptelor reclamate. Prin urmare, iniţiatorii legii şi-au propus să dea
textelor ordonanţei un conţinut mai clar, pentru ca „negaţioniştii de
astăzi să nu mai găsească scăpări”9.
După cum vom demonstra, noul conţinut al ordonanţei este chiar mai
confuz decât cel iniţial, fapt explicabil, având în vedere că proiectul
de amendare n-a fost gândit să creeze armonie socială şi un climat
sănătos de convieţuire, care este de fapt rostul oricărui act normativ,
ci să realizeze un instrument juridic la dispoziţia Institutului „Elie
Wiesel”, cu care acesta să anihileze orice atitudine sau acţiune care
i-ar periclita interesele.
În această chestiune se evită, de fapt,
esenţialul şi anume că faptele la care se referă ordonanţa, logic, nu
pot fi încriminate. Pentru ca fapta de negare, contestare, aprobare, sau
minimalizare să aibă sens, prima condiţie care se cere este aceea ca
aspectul, procesul, fenomenul etc. la care se referă să aibă valoare de
adevăr absolut. Dacă ar fi aşa, atunci Institutul Naţional de Studiere a
Holocaustului din România ar rămâne fără obiect. Ce-ar mai avea el de
studiat, de cercetat, de investigat dacă holocaustul ar fi un subiect
fără necunoscute. Dar nefiind aşa, pentru că în privinţa unor evenimente
istorice permanent apar date care reclamă anumite revizuiri, institutul
are, cu alte cuvinte, de lucru. În aceste condiţii nu riscă oare să
încalce şi el interdicţiile impuse de lege? Dacă, să zicem, în urma
studiilor pe care le întreprinde, institutul se va convinge şi va face
public că numărul victimelor holocaustului din România nu este de 400
000, după cum se afirmă acum, ci de 100 000 sau chiar mai puţin, acest
fapt, fiind o „minimalizare”, va întruni elementele constitutive ale
infracţiunii prevăzute la art. 6 din OUG 31/2002, ceea ce angajează
răspunderea penală a institutului. Sintagma „minimalizarea în mod
evident” este atât de evazivă, încât ea poate fi aplicată oricărei
afirmaţii, pentru că ce să însemne altceva „în mod evident” dacă nu după
bunul plac.
De fapt, toate modalităţile în care poate fi
înfăptuită această infracţiune comportă o diversitate de interpretări.
Aceasta face ca o atitudine, un gest, o afirmaţie etc. să dobândească
semnificaţie juridică chiar şi atunci când n-ar avea legătură cu
holocaustul, creându-se, astfel, pentru autorităţi un spaţiu
discreţionar de acţiune mult prea larg. În aceste condiţii libertatea,
în general, şi cea de exprimare, în special, sunt dependente de voinţa
arbitrară a puterii. Aceasta este o dovadă concludentă că libertatea de
conştiinţă, revendicată încă din zorii renaşterii şi consacrată astăzi
în constituţii şi instrumente juridice internaţionale, devine o iluzie
când puterea ajunge să devină captivă unor cercuri de interese oculte.
Raportat la textul incriminator ne punem
întrebarea dacă nu cumva şi preşedintele Israelului, Shimon Peres, ar
putea fi acuzat de negare sau minimalizare a holocaustului pentru faptul
că, în august 2010, în timpul vizitei oficiale efectuată la Bucureşti a
declarat că „…românii au salvat vieţile multor evrei de aici, 400 000 de
evrei…”10, înaltul
oficial contrazicând, astfel, Raportului „Elie Wiesel”, care pune pe
seama României tot 400 000 de evrei, care şi-ar fi găsit sfârşitul sub
regimul Antonescu. Această declaraţie ar fi trebuit să polarizeze
atenţia mass mediei, să provoace dezbateri în spaţiul public care să
detalieze şi să explice conţinutul ei. Nu s-a întâmplat însă nimic din
toate acestea, fapt ce ne întăreşte convingerea că holocaustul este
tratat ca o dogmă şi, pe diverse căi, dezbaterile asupra lui sunt
descurajate.
Sub incidenţa legii ar putea intra chiar şi
citarea unor mărturii, dacă sunt contrare verdictului dat de Institut,
indiferent cât sunt ele de credibile, cel puţin prin statutul şi poziţia
socială a autorilor. De exemplu, istoricul evreu Nicolae Minei
Grünberg, a afirmat că „În România holocaustul nu a avut loc…”11,
fostul rabin şef al Clujului, Moshe Carmilly Weinberger, a mărturisit şi
el că „…atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii
evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiaţii evrei
şi a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale”12,
preşedintele Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România în timpul
războiului, Wilhelm Filderman, într-o declaraţie din 1955, spune, fără
rezerve, că „…populaţia română nu este antisemită, iar vexaţiile de care
au suferit evreii au fost opera naziştilor germani şi a Gărzii de Fier”13.
Şi evreul Nicolae Steinhardt a contestat holocaustul românesc afirmând
că „…mareşalul Antonescu a refuzat să execute programul de exterminare a
populaţiei evreieşti, prescris cu străşnicie de stăpânul de atunci al
Europei. Mareşalului Antonescu nu i-a lipsit curajul de a spune nu – şi
îndoială nu încape că nu-i va fi fost uşor şi că refuzul acesta a
însemnat şi asumarea unor riscuri imense”.14
Din păcate, pentru Guvernul României, devenit
prizonierul unor grupuri de interese care se folosesc de holocaust în
planurile lor oculte, astfel de mărturii sunt, cu bună ştiinţă,
ignorate.
Nici obiectul acestei infracţiuni nu poate fi
definit cu claritate, pentru ca încriminarea să aibă, intr-adevăr, rol
protector, ca în cazul celorlalte valori apărate prin măsuri penale.
Prin incriminarea omorului este apărată viaţa, prin incriminarea
furtului este apărată proprietatea, prin incriminarea faptelor de
corupţie este asigurată buna funcţionare a instituţiilor statului etc.
Prin incriminarea faptei de negare a holocaustului ce valori sunt
protejate? Un punct de vedere exclusivist cu privire la un eveniment
istoric, dramatic, într-adevăr, dar aflat încă în studiu? Dacă obiectul
acestei infracţiuni este unul de substrat şi scopul urmărit se confirmă
a fi unul mercantil înseamnă că în conflict cu legea şi cu morala nu
sunt cei care au un alt punct de vedere cu privire la holocaust decât
cel „oficial” ci cei care-l exploatează pentru nişte câştiguri extrem de
maculate. Încă din 1993 la Ministerul Afacerilor Externe s-a depus o
cerere de către unele organizaţii evreieşti, pretinzându-se plata unei
despăgubiri de 1,5 miliarde de dolari pentru Holocaust.15 Nu
se ştie dacă i s-a dat sau nu vreo rezolvare. Ceea ce se ştie este că
s-au intensificat continuu presiunile asupra Guvernului, ajungându-se ca
astăzi culpa României pentru holocaust să fie legiferată iar orice alt
punct de vedere să devină un delict. În acest timp activele ţării au
ajuns în mâna străinilor.
Conf. univ. dr. Alexandru AMITITELOAIE
Note:
1 Înfiinţată prin
Hotărârea Guvernului României nr. 672/5 mai 2004, publicată în Monitorul
Oficial nr. 436 din 17 mai 2004, hotărâre prin care ziua de 9 octombrie
este declarată „Ziua Holocaustului”.
2 Înfiinţat prin
Hotărârea de Guvern nr. 902 din 4 august 2005, publicată în Monitorul
Oficial nr. 758 din 19 august 2005.
3 Raportul
Comisiei Internaţionale pentru Studierea holocaustului în România,
Editura Polirom, Iaşi, p. 54
4 Alex Mihai
Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii, Editura RAO, Bucureşti,
2010, p. 188
5Citată în Alex
Mihai Stoenescu, op. cit., p. 186.
6 Dicţionar
explicativ ilustrat al limbii române, Editura ARC&GUVINITAS,
Bucureşti 2007, p. 866, col. a doua.
7 https://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_Vissarionovici_
Stalin
8 Ion Spânu,
Iată de ce Legea 217/2015, antilegionară, nu condamnă comunismul:
Directorul Institutului “Elie Wiesel” este fiul odiosului ideolog
stalinist Radu Florian, sursă http://www.cotidianul.ro/ (material
publicat la data de 12 august 2015).
9 Expunerea de
motive la proiectul de lege pentru modificarea OUG 31/2002, semnat
de iniţiatori (Crin Antonescu - senator PNL, Andrei Gerea - deputat PNL,
George Scutaru - deputat PNL), sursă:
http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.lista? cam=2&anl=2015,
consultată la data de 27.10 2015
10 Preşedinţia
României, Comunicat de presă, 12 august 2010, sursă
http://www.presidency.ro/ (consultată la 06 noiembrie 2015).
11 In Coja,
Holocaust în România?, Editura Kogaion, Bucureşti, 2002, p. 8.
12 Ibidem, p. 14.
13 Ibidem, p. 15.
14 Nicolae
Steinhardt, Primejdia mărturisirii, Convorbiri cu Ioan Pintea,
ediţia a III-a, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1993.
15 Alex
Mihai Stoenescu, op. cit. p. 722
|
|