România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Dogma  holocaustului şi delictul negării sale - un nou act de ostilitate al Parlamentului României împotriva poporului român

 

Dicţionarele definesc dogma ca fiind o teză, o teorie, o doctrină, un principiu, un punct de vedere care nu poate fi supus criticii şi nu admite obiecţii. Ea este imuabilă şi impusă ca adevăr absolut. Deşi, ţine mai mult de religie care a şi consacrat-o, totuşi, chiar dacă nu sub această denumire, ea este întâlnită şi în alte domenii, unde se încearcă impunerea unor teze, opinii sau puncte de vedere ca adevăruri absolute, respingându-se orice afirmaţie contrară sau insuficient aliniată la teza considerată imuabilă. Caracter dogmatic a dobândit, de exemplu, în România şi tragicul proces al exterminării evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial, dat fiind faptul că orice alt punct de vedere faţă de cel „oficial” este interzis sub sancţiunea legii.

În vara acestui an, în condiţii discutabile din punct de vedere al momentului ales, a fost adoptată Legea 217, care aduce mai multe modificări la OGU nr. 31/ 2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Deşi, chiar prin conţinutul ei iniţial, precum şi prin modificările ce i s-au mai adus până în prezent, ordonanţa restricţionează libertatea de exprimare, totuşi, mas media şi opinia publică n-au reacţionat cu atâta vehemenţă ca în urma recentelor amendamente aduse acestui act normativ.

Facem precizarea că legiferarea într-un stat democratic nu este un atribut arbitrar al puterii. Dacă ar fi aşa legea n-ar mai fi o expresie a voinţei poporului. Pornind de aici, calitatea actului legislativ, respectiv conformitatea lui cu mandatul încredinţat de popor, devine un etalon pentru a califica o guvernare ca fiind sau nu democrată. Greu s-ar putea confrunta cu acest criteriu guvernările României din ultimii 26 de ani. Activitatea lor legislativă nu numai că a ignorat voinţa poporului şi mandatul încredinţat dar, de multe ori, a sfidat chiar împotrivirile manifestate de popor faţă de iniţiative legislative care îi periclitau interesele. Unul dintre aceste exemple este chiar actul normativ la care am făcut referire mai sus. El nu-şi are izvorul în nici un document programatic al actualei guvernări pentru a fi legitim. Surprinzător este şi faptul că Legea 217/2015, mult mai restrictivă în privinţa libertăţii de exprimare, n-a primit nici un vot împotrivă în cele  două camere ale parlamentului. Cu excepţia a trei abţineri la cameră, legea a trecut cu o majoritate zdrobitoare. Cum de a ajuns parlamentul la un asemenea nivel de uniformitate opţională este o ciudăţenie care cred că se va lămuri cândva.

Din data de 30 iulie 2015 această lege a intrat în vigoare, devenind, prin modificările ce le aduce OUG 31/2002, un instrument juridic extrem de brutal împotriva libertăţii de exprimare, fiind vizate de această dată, într-o manieră şi mai clară, temele considerate tabu în spaţiul public. De la forma iniţială a ordonanţei şi până la cea dobândită prin legea 217 s-a parcurs un traseu de înăsprire, în mai multe etape, a conţinutului ei, de nuanţare a textelor incriminatoare, de extindere a domeniului de aplicare şi, ceea ce este foarte important, de accentuare a responsabilităţii statului român.

Toate aceste intervenţii legislative n-au avut nicio motivare din perspectiva vreunui pericol social. Doar existenţa lor ar fi trebuit să motiveze încriminarea faptelor generatoare. Inclusiv jurisprudenţa dovedeşte că motivele invocate de legiuitor au fost false. Din momentul intrării în vigoare a acestui act normativ şi până în prezent, deci în decurs de 13 ani, dispoziţiile sale n-au fost aplicate nici măcar unui singur caz. O altă dovadă o constituie aplicarea duplicitară a măsurilor administrative. Astfel, imediat după adoptarea ordonanţei, au fost înlăturate toate simbolurile legate de personalitatea mareşalului Antonescu, în timp ce altele, reprezentând adevăraţi criminali de război, cum este cazul lui Albert Vass, au rămas neatinse.

Credem că aceste dovezi ne permit să afirmăm că nu temerea reactivării unor organizaţii extremiste, xenofobe, fasciste etc. a stat la baza adoptării acestui act normativ şi nici grija unei protecţii sociale faţă de aşa-zisele pericole ce le-ar putea genera promovarea cultului unor persoane condamnate pentru genocid, contra umanităţii şi de război. Este chiar neştiinţific să consideri că asemenea pericole ar mai exista astăzi în România, desigur, din perspectiva  înţelesului clasic al faptelor de genocid, contra umanităţii şi de război. Avem, în schimb, de a face cu un alt tip de genocid, practicat, de această dată, de statul român împotriva românilor, un asemenea scop servindu-l şi cadrul normativ ce-l analizăm. Este vorba de deposedarea poporului român de avuţia pe care a creat-o sau moştenit-o de la strămoşi, dislocarea din vatra strămoşească a tinerilor, proces cu efecte dramatice pentru vitalitatea naţiei române, demolarea, suspect de programată, a sistemului medical, accentuarea degradării învăţământului, înstrăinarea sa de valorile naţionale şi de imperativele pe care le reclamă progresul ţării şi, poate nu în ultimul rând sau la fel de grav, contaminarea domeniilor educative şi culturale cu practici decadente, străine de tradiţiile şi valorile noastre naţionale. Acest genocid, după cum se constată, nu este reclamat de nicio autoritate a statului român, lucru firesc, de altfel, având în vedere că tocmai el, adică statul, este fermentul acestui proces distructiv. După cum se constată, „antiromânismul” n-a devenit un concept juridic, aşa cum este antisemitismul, naţionalismul, rasismul etc. pentru ca faptele de mai sus să poată fi combătute prin instrumente juridice.

Pentru a înţelege conţinutul juridic al acestor acte normative facem precizarea că suportul lor ideologic îl reprezintă Raportul „Elie Wiesel”  elaborat de Comisia Internaţională pentru Studierea Holocaustului în România1, înfiinţată în 2004 şi metamorfozată, după un an, în Institutul Naional pentru Studierea Holocaustului din România “Elie Wiesel”2. Acest fapt îl subliniază chiar iniţiatorii Legii 217/2015 în expunerea de motive, unde se face precizarea că din partea institutului respectiv s-a primit un „sprijin specializat”.

Atragem atenţia, pentru început, că înfiinţarea institutului ca organism guvernamental este de natură să dea mai multă greutate şi eficienţă aşa-ziselor acţiuni de combatere a antisemitismului, xenofobiei, fascismului (mai nou a legionarismului) şi a faptelor de negare a holocaustului. Pentru aceasta, institutul beneficiază de logistică, finanţare bugetară, destul de generoasă după cum rezultă din transparenţa mediatică a documentelor sale şi, nu în ultimul rând, de statutul de consultant, inclusiv pentru instanţe, în problemele ce i s-au dat în competenţă. Având în vedere acest rol, vom putea considera raportul comisiei, pe care institutul şi l-a însuşit oficial, ca „izvor de drept” pentru legislaţia din acest domeniu. Dacă ne uităm şi la componenţa comisiei, în care predomină străinii, iar cei câţiva români „istorici” nerecunoscând vreo contribuţie la elaborarea raportului, comisia fiind, deci, internaţională, nu numai cu numele, avem motive să considerăm acest fapt, nu numai nedemocratic, pentru că, repetăm, sursa legii într-un stat democratic se află în voinţa poporului, dar şi un atentat la suveranitatea şi independenţa statului român.

Ordonanţa se ocupă în mod special de holocaust, fapt pe deplin explicabil având în vedere că Raportul „Elie Wiesel” este izvor de drept pentru acest act normativ. În forma sa iniţială ordonanţa definea holocaustul ca fiind „persecuţia sistematică sprijinită de stat şi anihilarea evreilor europeni de către Germania nazistă, precum şi de aliaţii şi colaboratorii săi din perioada 1933-1945”, în finalul textului fiind nominalizată, ca victimă a deportării şi anihilării, şi populaţia rromă. Textul, amendat prin Legea 217/2015, suferă modificări de substanţă, fiind lesne de constatat că asupra lui şi-a pus amprenta datele şi concluziile din raport. Astfel, potrivit noului text „ prin holocaust pe teritoriul României se înţelege persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor şi a rromilor, sprijinită de autorităţile şi instituţiile statului român în teritoriile administrate de acestea în perioada 1940-1944”. Dacă în prima definiie este indicată Germania nazistă ca suverană pe acest fenomen, iar statul (român) doar complice, în calitate de aliat şi colaborator, în cea de a doua răspunderea se transferă şi asupra României, persecuţia şi anihilarea evreilor şi rromilor nemaifiind un proces generat exclusiv de Germania nazistă.

După ce Raportul Comisiei „Elie Wiesel” acuză de atitudini antisemite pe cei mai de seamă reprezentanţi ai culturii şi literaturii române (B. P. Haşdeu, V. Alecsandri, V. Conta, M. Eminescu, I. Slavici, N. Iorga, O. Goga etc.) şi chiar partidele istorice din România, concluzionează că „Holocaustul nu a apărut în România ca un meteorit venit din spaţiu. Şi nu a sosit nici din Germania nazistă….. Holocaustul a avut rădăcini româneşti profunde şi el trebuie tratat ca parte integrantă a istoriei politice şi culturale a României”.3 Concluziile raportului nu mai lasă loc de nici un fel de interpretări iar calitatea lui de „izvor de drept” pentru legea 217/215 este prea evidentă pentru a mai fi pusă la îndoială. 

În optica „legiuitorului român”, victime ale holocaustului sunt, exclusiv, evreii şi rromii, aceştia din urmă fiind nominalizaţi mai mult din considerente de tactică propagandistică. Opinia publică asociază însă noţiunea de holocaust cu etnia evreiască, percepţie provocată de atitudinea agasantă şi exclusivistă  a liderilor acesteia în  acţiunile de propagandă. Mai nou, organizaţiile lor internaţionale desemnează prin holocaust orice agresiune, indiferent de tipul sau intensitatea sa, îndreptată împotriva evreilor.4 Avem, deci, de a face cu un monopol pus pe acest concept, alterându-i-se conţinutul original, fapt care ridică serioase semne de întrebare asupra scopului urmărit. Enciclopedia Wordsworth5 defineşte holocaustul ca fiind „anihilarea a mai mult de 16 milioane de oameni de către regimul hitlerist, între 1933 şi 1945, în numeroasele lagăre de concentrare şi exterminare; cele mai cunoscute la Auschwitz, Sobibor, Treblinka şi Maidanek în Polonia şi Belsen, Buchenwald şi Dachau în Germania. Dintre victime: mai mult de 6 milioane erau evrei ( peste 67Î din evreimea europeană); 10 milioane ucraineni, polonezi şi ruşi – civili şi prizonieri de război -  ţigani, socialişti, homosexuali şi alţii”. Etimologic, cuvântul provine din grecescul holos („întreg”, „tot”) asociat cu kaeiein („a arde”), desemnând, la origine, jertfa adusă zeilor sau divinităţii, care consta în arderea în întregime, pe altar, a animalelor sacrificate.6 

Termenul de holocaust semnifică, deci, nu numai tragedia evreilor, ci a tuturor celor 16 milioane de oameni, victime ale nazismului. Cifrele sunt, desigur, importante pentru a reliefa, şi prin amploare, dramatismul fenomenului, însă această aritmetică exagerată, prin caracterul ei abstract, ar putea atenua compasiunea, emoţia şi starea de îngrijorare a umanităţii, ceea ce cred că nu este de dorit dintr-o perspectivă etică. Ştiu oare adepţii cifrelor în examinarea dramelor umane că se situează pe linia de gândire a lui Stalin, căruia i se atribuie celebrul citat: „Moartea unui om este o tragedie. Moartea a milioane este statistică” (răspuns dat lui Churchill în timpul Conferinei de la Ialta în 1945)?.7 

De asemenea, polarizarea atenţiei doar asupra holocaustului evreiesc, face ca asupra altor tragedii umane de dimensiuni apocaliptice să se aştearnă colbul uitării. Regimul sovietic a produs peste 30 de milioane de victime şi, cu toate acestea, opinia publică nu percepe această dramă ca pe un holocaust. De ce numai „persecuţia sistematică şi anihilarea evreilor şi a rromilor” să însemne, potrivit legii române, holocaust, iar de aici să decurgă serioase consecinţe juridice, în timp ce genocidul la care au fost supuşi, de exemplu, românii din teritoriile ocupate de Rusia sovietică în 1940, să fie doar un fapt istoric supus diverselor controverse şi reconsiderări, pentru că, nu-i aşa, asupra evenimentelor istorice nu se pot emite verdicte definitive? Subliniem că legea care trece sub tăcere drama românilor este produsul „legiuitorului român”. Oficial, el are paternitatea asupra întregului cadru legislativ cu privire la holocaust.

Prin art. 6, în varianta stabilită de Legea 217, ordonanţa încriminează fapta de negare, contestare, aprobare, justificare sau minimalizare în mod evident, prin orice mijloace, în public a holocaustului ori a efectelor acestuia, sub sancţiunea închisorii de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

Facem precizarea că în lumea civilizată nici nu se pune problema ca atitudinea pe care oamenii o adoptă faţă de holocaust să fie legiferată. Crimele petrecute în lagărele de exterminare naziste sunt repudiate şi condamnate de opinia publică în mod natural, firesc, fără a fi nevoie de ameninţarea legii. Tragismul lor este suficient pentru a trezi reacţii de groază, repulsie şi aversiune. În acelaşi timp, tema holocaustului este una dintre cele mai intens cercetate şi studiate, având încă multe necunoscute asupra cărora trebuie să se facă lumină. Pe de altă parte, sunt şi mulţi impostori care, urmărind să tragă foloase de pe urma acestei tragedii, impietează memoria atâtor victime, alterând, totodată, şi starea firească de compasiune pe care o simte umanitatea.

Cadrul normativ la care ne referim interzice, practic, cercetările cu privire la holocaust. Cercetarea implică controverse, polemici, reconsiderări şi revizuiri istorice ori, procedându-se astfel, există riscul de a se intra sub incidenţa legii care, după cum am precizat, condamnă orice poziţie contrară celei hotărâte în Raportul final „Elie Wiesel”. Dar, acest personaj este acuzat, în presa occidentală, de impostură, pentru faptul că n-ar fi supravieţuitor al lagărelor naziste, aşa cum afirmă, falsificându-şi  biografia şi că ar fi transformat holocaustul într-o afacere personală. Ca dovezi ar fi mărturia evreului supravieţuitor din lagărul de la Buchenwald, Samuel Jakubowits, care afirmă că cel care i-a fost coleg de cameră nu este Elie Wiesel, ci Lazar Wiesel, precum şi faptul că lui Elie Wiesel îi lipseşte tatuajul de pe mâna stângă ce se aplica tuturor deţinuţilor din lagăre.8 Nu ne pronunţăm asupra acestui subiect, îl va lămuri, dacă va considera necesar, chiar personajul în cauză, noi vrem doar să demonstrăm, şi cu acest exemplu, că tema holocaustului va provoca încă multe polemici, reconsiderări şi revizuiri, motiv pentru care, în numele adevărului, ele nu trebuie cenzurate cu ameninţarea legii. 

Revenind la textul de încriminare atragem atenţia, înainte de toate, că el este imprecis şi nu se încadrează în rigorile ce trebuie să caracterizeze un act normativ, mai ales unul de natură penală. Această imprecizie obligă organele de aplicare să apeleze la serviciile de consultanţă ale Institutului „Elie Wiesel”, condiţii în care acest organism dobândeşte, aproape direct, atribuţii judiciare. Odată ce autoritatea acestuia se întăreşte, există chiar riscul ca instanţele să devină instrumente la dispoziţia sa. Practica judiciară de până la adoptarea legii 217 s-a confruntat, după cum se subliniază în expunerea de motive,  cu diverse plângeri, sesizări şi reclamaţii depuse la Parchet, fiind, însă, finalizate cu închiderea dosarului încă din faza de cercetare, motivul fiind tocmai imprecizia actului normativ care dădea naştere la confuzie în cea ce priveşte încadrarea juridică a faptelor reclamate. Prin urmare, iniţiatorii legii şi-au propus să dea textelor ordonanţei un conţinut mai clar, pentru ca „negaţioniştii de astăzi să nu mai găsească scăpări”9. După cum vom demonstra, noul conţinut al ordonanţei este chiar mai confuz decât cel iniţial, fapt explicabil, având în vedere că proiectul de amendare n-a fost gândit să creeze armonie socială şi un climat sănătos de convieţuire, care este de fapt rostul oricărui act normativ, ci să realizeze un instrument juridic la dispoziţia Institutului „Elie Wiesel”, cu care acesta să anihileze orice atitudine sau acţiune care i-ar periclita interesele.

În această chestiune se evită, de fapt, esenţialul şi anume că faptele la care se referă ordonanţa, logic, nu pot fi încriminate. Pentru ca fapta de negare, contestare, aprobare, sau minimalizare  să aibă sens, prima condiţie care se cere este aceea ca aspectul, procesul, fenomenul etc. la care se referă să aibă valoare de adevăr absolut. Dacă ar fi aşa, atunci Institutul Naţional de Studiere a Holocaustului din România ar rămâne fără obiect. Ce-ar mai avea el de studiat, de cercetat, de investigat dacă holocaustul ar fi un subiect fără necunoscute. Dar nefiind aşa, pentru că în privinţa unor evenimente istorice permanent apar date care reclamă anumite revizuiri, institutul are, cu alte cuvinte, de lucru. În aceste condiţii nu riscă oare să încalce şi el interdicţiile impuse de lege? Dacă, să zicem, în urma studiilor pe care le întreprinde, institutul se va convinge şi va face public că numărul victimelor holocaustului din România nu este de 400 000, după cum se afirmă acum, ci de 100 000 sau chiar mai puţin, acest fapt, fiind o „minimalizare”, va întruni elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 6 din OUG 31/2002, ceea ce angajează răspunderea penală a institutului. Sintagma „minimalizarea în mod evident” este atât de evazivă, încât ea poate fi aplicată oricărei afirmaţii, pentru că ce să însemne altceva „în mod evident” dacă nu după bunul plac.

De fapt, toate modalităţile în care poate fi înfăptuită această infracţiune comportă o diversitate de interpretări. Aceasta face ca o atitudine, un gest, o afirmaţie etc. să dobândească semnificaţie juridică chiar şi atunci când n-ar avea legătură cu holocaustul, creându-se, astfel, pentru autorităţi un spaţiu discreţionar de acţiune mult prea larg. În aceste condiţii libertatea, în general, şi cea de exprimare, în special, sunt dependente de voinţa arbitrară a puterii. Aceasta este o dovadă concludentă că libertatea de conştiinţă, revendicată încă din zorii renaşterii şi consacrată astăzi în constituţii şi instrumente juridice internaţionale, devine o iluzie când puterea ajunge să devină captivă unor cercuri de interese oculte.

Raportat la textul incriminator ne punem întrebarea dacă nu cumva şi preşedintele Israelului, Shimon Peres, ar putea fi acuzat de negare sau minimalizare a holocaustului pentru faptul că, în august 2010, în timpul vizitei oficiale efectuată la Bucureşti a declarat că „…românii au salvat vieţile multor evrei de aici, 400 000 de evrei…”10, înaltul oficial contrazicând, astfel, Raportului „Elie Wiesel”, care pune pe seama României tot 400 000 de evrei, care şi-ar fi găsit sfârşitul sub regimul Antonescu. Această declaraţie ar fi trebuit să polarizeze atenţia mass mediei, să provoace dezbateri în spaţiul public care să detalieze şi să explice conţinutul ei. Nu s-a întâmplat însă nimic din toate acestea, fapt ce ne întăreşte convingerea că holocaustul este tratat ca o dogmă şi, pe diverse căi, dezbaterile asupra lui sunt descurajate.

Sub incidenţa legii ar putea intra chiar şi citarea unor mărturii, dacă sunt contrare verdictului dat de Institut, indiferent cât sunt ele de credibile, cel puţin prin statutul şi poziţia socială a autorilor.  De exemplu, istoricul evreu Nicolae Minei Grünberg, a afirmat că „În România holocaustul nu a avut loc…”11, fostul rabin şef al Clujului, Moshe Carmilly Weinberger, a mărturisit şi el că „…atunci când lumea a privit insensibilă spectacolul nimicirii evreilor europeni, România a fost dispusă să primească refugiaţii evrei şi a fost gata să deschidă pentru ei porturile sale”12, preşedintele Uniunii Comunităţilor Evreieşti din România în timpul războiului, Wilhelm Filderman, într-o declaraţie din 1955, spune, fără rezerve, că „…populaţia română nu este antisemită, iar vexaţiile de care au suferit evreii au fost opera naziştilor germani şi a Gărzii de Fier”13. Şi evreul Nicolae Steinhardt a contestat holocaustul românesc afirmând că „…mareşalul Antonescu a refuzat să execute programul de exterminare a populaţiei evreieşti, prescris cu străşnicie de stăpânul de atunci al Europei. Mareşalului Antonescu nu i-a lipsit curajul de a spune nu – şi îndoială nu încape că nu-i va fi fost uşor şi că refuzul acesta a însemnat şi asumarea unor riscuri imense”.14

Din păcate, pentru Guvernul României, devenit prizonierul unor grupuri de interese care se folosesc de holocaust în planurile lor oculte, astfel de mărturii sunt, cu bună ştiinţă, ignorate.

Nici obiectul acestei infracţiuni nu poate fi definit cu claritate, pentru ca încriminarea să aibă, intr-adevăr, rol protector, ca în cazul celorlalte valori apărate prin măsuri penale. Prin incriminarea omorului este apărată viaţa, prin incriminarea furtului este apărată proprietatea, prin incriminarea faptelor de corupţie este asigurată buna funcţionare a instituţiilor statului etc. Prin incriminarea faptei de negare a holocaustului ce valori sunt protejate? Un punct de vedere exclusivist cu privire la un eveniment istoric, dramatic, într-adevăr, dar aflat încă în studiu? Dacă obiectul acestei infracţiuni este unul de substrat şi scopul urmărit se confirmă a fi unul mercantil înseamnă că în conflict cu legea şi cu morala nu sunt cei care au un alt punct de vedere cu privire la holocaust decât cel „oficial” ci cei care-l exploatează pentru nişte câştiguri extrem de maculate. Încă din 1993 la Ministerul Afacerilor Externe s-a depus o cerere de către unele organizaţii evreieşti, pretinzându-se plata unei despăgubiri de 1,5 miliarde de dolari pentru Holocaust.15 Nu se ştie dacă i s-a dat sau nu vreo rezolvare. Ceea ce se ştie este că s-au intensificat continuu presiunile asupra Guvernului, ajungându-se ca astăzi culpa României pentru holocaust să fie legiferată iar orice alt punct de vedere să devină un delict. În acest timp activele ţării au ajuns în mâna străinilor.

Conf. univ. dr. Alexandru AMITITELOAIE 

Note:

 

1 Înfiinţată prin Hotărârea Guvernului României nr. 672/5 mai 2004, publicată în Monitorul Oficial nr. 436 din 17 mai 2004, hotărâre prin care  ziua de 9 octombrie este declarată „Ziua Holocaustului”.

2 Înfiinţat prin Hotărârea de Guvern nr. 902 din 4 august 2005, publicată în Monitorul Oficial nr. 758 din 19 august 2005.

3 Raportul Comisiei Internaţionale pentru Studierea holocaustului în România,  Editura Polirom, Iaşi, p. 54

4 Alex Mihai Stoenescu, Armata, mareşalul şi evreii, Editura RAO, Bucureşti, 2010, p. 188

5Citată în Alex Mihai Stoenescu, op. cit., p. 186.

6 Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Editura ARC&GUVINITAS, Bucureşti 2007, p. 866, col. a doua.

7 https://ro.wikipedia.org/wiki/Iosif_Vissarionovici_ Stalin

8 Ion Spânu, Iată de ce Legea 217/2015, antilegionară, nu condamnă comunismul: Directorul Institutului “Elie Wiesel” este fiul odiosului ideolog stalinist Radu Florian, sursă http://www.cotidianul.ro/ (material publicat la data de 12 august 2015).

9 Expunerea de motive la proiectul de lege pentru modificarea OUG 31/2002, semnat de iniţiatori (Crin Antonescu - senator PNL, Andrei Gerea - deputat PNL, George Scutaru - deputat PNL), sursă: http://www.cdep.ro/pls/proiecte/upl_pck.lista? cam=2&anl=2015,  consultată la data de 27.10 2015

10 Preşedinţia României, Comunicat de presă, 12 august 2010, sursă http://www.presidency.ro/ (consultată la 06 noiembrie 2015).

11 In Coja, Holocaust în România?, Editura Kogaion, Bucureşti, 2002, p. 8.

12 Ibidem, p. 14.

13 Ibidem, p. 15. 

14 Nicolae Steinhardt, Primejdia mărturisirii,  Convorbiri cu Ioan Pintea, ediţia a III-a, Ed. Dacia, Cluj- Napoca, 1993.

15 Alex Mihai Stoenescu, op. cit. p. 722