Ecouri din Transfăgărăşan

Transfăgărăşanul există. Transfăgărăşanul este împlinirea dorinţelor de veacuri ale românilor.

Încă nu s-a stins ecoul zămislirii acestei construcţii monumentale şi încă reverberează  bucuria învingerii forţelor muntelui, vocile celor care au săvârşit prin sacrificiul suprem împlinirea unor visuri de milenii ale acestui popor. De fapt, natura a fost modelată spre bucuria omului de a avea o cale mai amplă, mai rapidă de comunicare între populaţiile acestui neam, de o parte şi de cealaltă a Carpaţilor Meridionali.

Denumirea de „Transfăgărăşan” se pare că are şi o trăsătură simbolică a transhumanţei, acea mişcare perpetuă a oierilor de a căuta mereu resurse suficiente pentru oile lor, care însemna de fapt resursa de bază pentru supravieţuirea populaţiilor  din aceste zone.

Trebuie să amintim că acest teritoriu a fost o ţintă de mii de ani pentru năvălitori şi prădători de tot felul. Şi totuşi, populaţiile de pe acest teritoriu nu au abandonat istoria şi s-au adaptat mereu condiţiilor vitrege de trai, acumulând o cultură a supravieţuirii, care avea la bază o organizare spirituală profundă.

În general oamenii munţilor au fost crescători de animale şi au jucat un rol fundamental în perpetuarea neamului românesc pe aceste meleaguri.

Ne purtăm paşii pe acest drum pentru a asculta şi a înţelege ecourile acestei construcţii monumentale.

Ecourile Transfăgărăşanului ne îndreaptă spre amintirea acelui simbol al strămoşilor noştri daci, funia şi şarpele.

Şarpele este un simbol extrem de răspândit şi cu o plurivalenţă de înţelesuri, atât pozitive (divine) cât şi negative. Una din principalele semnificaţii simbolice ale şarpelui se referă la curenţii cosmici care nu sunt altceva decât expresia acţiunilor şi reacţiunilor forţelor emanate din Cer şi, respectiv, de Pământ. Unirea dintre Cer şi Pământ se manifestă tocmai prin aceşti curenţi pentru că fără ei aceasta nu s-ar produce. Atunci când şarpele are această semnificaţie, este cel mai adesea asociat unor simboluri axiale, cum ar fi arborele vieţii sau bastonul.

Şi nu cred că greşim când, adiacent acestor simboluri, alăturăm spiralele celor doi versanţi ai Transfăgărăşanului, sub forme asemănătoare  celor doi şerpi.

Istoria acestor locuri ne ajută să mergem mai departe cu interpretarea simbolisticii strămoşilor noştri şi să translatăm semnificaţiile către zilele noastre.

Asemuirea celor doi versanţi ai Transfăgărăşanului cu cei doi şerpi ne arată că năzuinţa de veacuri a românilor de a croi această cale numai pe acest traseu a devenit realitate şi că simbolizează dorinţa şi credinţa nestrămutată de unitate a acestui popor.

Putem să spunem că cei doi şerpi formează acea spirală dublă care se regăseşte şi pe motivele ornamentale ale Columnei Cerului.

În cazul acestui drum găsim o asemănare între punctul de întâlnire a celor două tronsoane, la Bâlea Lac şi punctul de întâlnire a capetelor celor doi şerpi din simbolistica veche la români. Lanţul Carpaţilor poate fi asemuit cu acea funie sau axă din simbolul de mai sus, iar punctul de întâlnire al capetelor celor doi şerpi este situat pe altarul cel mai aproape de cer, platoul de la Bâlea Lac.

Putem compara de asemenea, că spiralele celor două tronsoane de drum, de nord şi de sud, evoluează după o axă imaginară care se constituie ca o coloană vertebrală a unităţii de neam şi de cultură ale poporului român. 

Momentul construcţiei acestui drum a fost de fapt unul din momentele istoriei când acest popor s-a exprimat prin talentul său de mare constructor al simbolurilor naţionale.

Drumeţind pe acest fir al prezentului, putem călători şi face popasuri la diferite momente istorice ale acestor meleaguri. Nu ca să ne îndepărtăm de prezent. Ci, ca        să-i aflăm rădăcinile, temelia şi mai puternic să-l preţuim, să-l înălţăm şi să ne pomenim constructorii eroi.

Orice călătorie pe Transfăgărăşan este o dorinţă, o râvnă, o ispită. A noastră va fi o drumeţie prin istorie, prin istoria aşa cum s-a scris pe pământul ţării, anume, spre a o conjuga cu prezentul şi a aspira spre viitor.

O drumeţie pe Transfăgărăşan înseamnă nu atât a ieşi în vacanţă din cotidian, din propriul tău timp prezent, ci înseamnă a te odihni trăind, încă odată, din izvoarele istoriei strămoşilor noştri, locul sfânt unde se adună duhurile strămoşilor să stea de vorbă cu strănepoţii.

Pentru călătoria aceasta, cu popasuri, amintiri şi cu evocări de fapte, de oameni şi întâmplări mai deosebite, cu răscoliri de documente şi cu descrieri de momente de azi şi din alte vremuri, cu slăviri de eroi vrednici de baladă, nu-i necesar a ne pregăti în chip deosebit.

E de ajuns să avem la noi în inimă, bunăvoinţa,   răbdarea, înţelegerea, interesul şi, mai ales, dragostea de ţară şi de popor. Căci e vorba doar de ţara noastră, de România, de pământul pe care ne-am născut şi trăim, de faptele  şi de viaţa strămoşilor, ca şi de propria noastră creaţie şi viaţă. Şi cine nu-şi are ţara în inimă, zadarnic o caută pe hartă. Cine nu are strămoşii în sânge, degeaba îi piguleşte din documente ori din tomuri de geografie.

Transfăgărăşanul este simbolul drumului prin istoria acestor locuri, este un cânt al faptelor strămoşilor noştri, al împlinirilor ori înfrângerilor, al umbrelor şi luminilor vremurilor trecute.

Dau dreptate marelui scriitor Lucian Blaga: „Există două realităţi a căror imensă, zdrobitoare greutate nu o simţim, dar fără de care nu putem trăi: aerul şi istoria”.

Aflăm că oamenii acestor locuri interacţionau mereu cu natura, îi căutau mereu condiţiile prielnice de adaptare pentru supravieţuire.

De ce au ales tocmai crestele munţilor pentru a trăi şi evolua ca societate umană, pentru a făuri un popor şi o ţară?

Este tocmai crezul dacilor care aveau o cultură spirituală dintre cele mai profunde şi complexe, care ştiau că marile altare ale zeilor se găseau în cele mai înalte creste ale Carpaţilor şi că acolo se realiza legătura între lumea pământeană şi Univers.

Şi mai ştim că dacii au creat o simbolistică vastă şi complexă, cu care au intrat în universalitate.

Dar să privim istoria şi geografia de sus, din Făgăraş, de pe vârful Negoiul, una dintre cele mai înalte coloane din centura montană a ţării. Unul dintre turnurile marilor perspective, în seninul şi-n liniştea nesfârşitului, a largurilor cu zări stinse în ceţurile subţiri ale nemărginirii.

Totul e mai jos decât noi: Transfăgărăşanul, Bâlea Lac, Bâlea Cascadă, ţinuturile Argeşului, ale Câmpulungului... Pe Negoiul te afli cu fruntea-n cer şi toate-s la picioarele tale.

Asculţi tăcerea cum povesteşte, cu mirificul ei glas, mii şi mii de fapte, întâmplări, victorii şi înfrângeri, legende şi balade. Povesteşte despre oameni şi despre poporul trăitor şi zămislitor de istorie pe aceste meleaguri.

În repedea lor depănare prefigurează marea epopee a pământului şi poporului nostru: Transfăgărăşanul.

În mileniile istoriei, mediul geografic a jucat un rol mai mare decât cel pe care-l are astăzi.

Carpaţii au constituit coloana vertebrală a geografiei şi istoriei româneşti. Aceştia au fost, sunt şi vor fi casa românilor.

De-a lungul mileniilor, piscul înalt şi podişul adăpostit, dealul înfrăţit cu şesul, codrul cu lunca, văile şi trecătorile, toate au făcut o unitate organică, o fiinţă cu poporul.

Putem spune că omul munţilor rezona mereu cu natura, cu puterea munţilor.

Şi, mai putem spune că această rezonanţă este ondulatorie, marcată din când în când de armonice în plan spiritual, material, social, cultural.

Aceste armonice reprezentau de fapt materializarea acumulărilor  în timp a unor idei, proiecte, dorinţe de veacuri, prin simboluri şi opere . Ca armonice recente putem aminti: realizarea Marii Uniri a românilor de la 1 Decembrie 1918, realizarea drumului Transfăgărăşan, ş.a. Putem să le definim şi ca fiind orele astrale ale românilor.

O bună bucată de vreme, încă din timpul geto-dacilor străbuni, până în epoca modernă, o ocupaţie străveche a oamenilor din Carpaţi a fost păstoritul transhumant, acea pendulare dintre munte şi şes, ca o respiraţie biologică a geografiei carpatine. O respiraţie sezonieră, în acele epoci, a ţinut locul drumurilor moderne, al căilor ferate, al aviaţiei, al radioului şi televiziunii.

Din preistorie, cultura s-a mişcat în tot spaţiul        românesc după pasul turmelor de oi. S-a perindat din primă-vară până-n toamnă şi din toamnă-n primăvară, purtând aceeaşi povară a vieţii, întreţinând aceeaşi structură etnică, acelaşi grai şi aceeaşi cultură; cultura spaţiului mioritic, caracteristicile gândirii şi simţirii româneşti.

Balada „Mioriţei” este exprimarea poetică a dragostei poporului pentru natura carpatică cu brazi şi paltini, pentru plaiuri asemenea raiului. Este exprimarea profundă şi metaforică a sentimentului şi filozofiei perfectei comuniuni cu natura, a totalei încadrări şi topiri în spaţiul carpatin.

Şi, aceasta a fost posibil pentru că poporul român stă aici de peste două milenii. Aici s-a zămislit, a trăit şi s-a înveşnicit, s-a adăpostit în „ţările”, în poienile şi codrii Carpaţilor.

Dacă Burebista şi Decebal au reuşit să menţină unitatea statală a dacilor, dacă Traian a impus în ţara dacilor pecetea Romei, dacă acei voievozi care au descălecat în Ţara Românească, Moldova şi s-au ambiţionat să stăpânească Transilvania, ori Mihai Viteazul, care a unit cele trei ţări săltând Carpaţii, aceştia ne apar azi ca geniali deschizători de drumuri. Descălecători şi dătători de legi şi datini, ei n-au făcut totuşi, decât să păşescă pe căile străbătute de păstori, de caravanele de neguţători, de alaiuri de nuntă cu cadenţă de baladă, care au făcut din Carpaţi casa de nădejde a românilor.

Carpaţii au, deoparte şi de alta o structură alveolară, de depresiuni intramontane, găvane, adăposturi interioare, în care s-au zămislit acele „ţări” ale Făgăraşului, ale Câmpulungurilor ...., ţări sau vetre de adăpost în vremuri de primejdie, care comunicau între ele pe cărări numai de români ştiute.

La porţile înguste ale acestor adăposturi naturale s-au apărat Rubobostes, Burebista ori Decebal. În Evul Mediu aceste adăposturi au devenit „românii populare”, aşa cum le denumeşte Nicolae Iorga şi în care se adăposteau românii de năvălitori (huni, avari sau de pecinegi, de cumani sau de tătari).

Carpaţii, dealurile şi câmpiile acestor locuri au condiţionat astfel activ şi pe toată întinderea lor, constituirea unei unităţi etnoculturale, predominant autohtone şi de factură carpatică. Acest edificiu şi-a pus amprenta asupra desfăşurării vieţii sociale, a stimulat activitatea umană din antichitate şi până astăzi.

Coloana vertebrală a pământului românesc, Carpaţii au fost locuiţi de una şi aceeaşi populaţie, care a creat, de o parte şi de alta a versanţilor lor, fonduri culturale autohtone identice, s-a practicat o continuă circulaţie de valori. Pajiştile de munte au stat la baza creşterii animalelor, au stimulat păstoritul local şi transhumant, legat de ogorul stabil, generator de forme şi structuri rurale, factor de omogenizare şi continuitate etno-culturală.

Totodată, acestea au constituit elemente esenţiale de progres în orânduirea medievală.

Documentele arpadiene, de la sfârşitul secolului al IX-lea şi începutul secolului al X-lea, vorbesc de acele „terrae valahice” pline cu vlahi, care se închegaseră în zonele alpine ale Făgăraşului. Numeroase argumente demonstrează că pământenii erau oameni legaţi de avuţia munţilor, nedeile (târguri şi bâlciuri) fiind semnalate pe aceste locuri de sute de ani.

În condiţiile sociale create în Transilvania, ca urmare a accentuării aservirii feudale a unei părţi însemnate din populaţia ei, procesul de migrare a locuitorilor spre Muntenia capătă proporţii însemnate, mărginenii oieri şi agricultori trec cu sutele şi miile Carpaţii, ale căror poteci ascunse nimeni nu le cunoşteau mai bine ca ei şi se aşezară în sud, unde viaţa era mult mai liberă, înfiinţând sate de „ungureni”. Aceste deplasări de populaţie spre sud au avut loc neîntrerupt, intensitatea acestora variind în funcţie de cauzele economice, sociale, politice, religioase.

De altfel, grupările acestor sate de mocani subcarpatici din sud, s-au format prin filiaţie, cu locuitorii veniţi de peste munte şi aşezaţi definitiv acolo, întemeind sate cu acelaşi nume cu cele de unde au plecat, ceea ce explică mulţimea denumirilor „dublete” de localităţi, dintr-o parte în alta a Munţilor Făgăraş. Cei veniţi de peste munte au fost numiţi de localnici „ungureni”, adică oameni din ţara ocupată de unguri - Ardealul. Multă vreme aceştia s-au ţinut diferenţiaţi de localnicii „pământeni”.

Migrări de mai mare amploare, prin treceri peste Munţii Făgăraşului, sunt menţionate în documentele vremii de la începutul secolului al XIII-lea.

De pe vârful Negoiul, întorcând privirea spre sud, ne continuăm călătoria pe Valea Argeşului. Cu încrengătura lui de afluenţi, Argeşul îşi trage puterea din inima de granit a Făgăraşilor. Valea lui este o străveche vatră de milenii, locuită de daci, de daco-romani, de români. Aici s-a dezvoltat cu milenii în urmă aşa-zisa „cultură de prund”, cu primele unelte rudimentare din piatră.

Şi epoca dacică a semănat, pe Valea Argeşului, semne deosebit de valoroase. Tribul dacic al ordenssensilor (argessensilor), care a şi dat numele râului Argeş. Soldaţii romani au construit, în această rodnică şi frumoasă vale, castrul Argias, puternic centru de romanizare a spaţiului de la sud de Carpaţi, conjugat desigur cu numeroasele aşezări geto-dacice şi romane din Transilvania.

Aşa se face că valea Argeşului a fost „ţară”, vatră de adăpost în vremea migraţiilor şi, apoi, unul din locurile cele mai prielnice pentru organizarea primelor cnezate şi voievodate româneşti.

Aici, pe această vale, cnezii s-au unit între ei, ca să înfrunte răvăşirile migratorilor şi vicisitudinile istoriei.

Aici, la Curtea de Argeş, şi-a clădit cetatea şi şi-a statornicit centrul apărării Basarab I întemeietorul.

De la poala maiestuoasă a munţilor cu frunte împărătească, de la stâncile abrupte cu chip statuar, se înşiră, la vale, culmi tot mai joase, mai coborâtoare, ca nişte trepte de templu uriaş, sculptate de apele Argeşului şi ale afluenţilor săi, azi toţi îmbuchetaţi în lacul de la Vidraru.

Peisajul a impus, din străvechi timpuri până astăzi, ceva din calmul lui în gustul pentru linişte, pentru măsură, pentru frumos: frumosul în mersul oamenilor, în vorbă, în cântec, în costumele tradiţionale, în construcţiile artistice şi utilitare. Pluteşte la Curtea de Argeş un stăruitor şi odihnitor aer de nobleţă, în înţelesul cel mai bun al cuvântului. Poate pentru că aici, ca şi la Câmpulung, la Târgovişte, la Alba Iulia, la Făgăraş, au funcţionat, încă din începuturi de istorie, scaune domneşti.

În acest peisaj unde cireaşa rumenă şi mărul de aur al dealurilor cu livezi bogate se întâlnesc cu bobul de grâu şi floarea soarelui de pe câmpie, oamenii au muncit întotdeauna, sârguincios, cu spor, cu dragoste. Muncind şi creând, cu o măsurată mândrie, argeşenii au învăţat de la strămoşi, păstrând semnele vieţii lor şi, în acelaşi timp, au înţeles tot ce-i nou şi necesar, construind lacul şi hidrocentrala de la Vidraru.

Azi, ca şi altădată, pe-aici, pe Argeş în jos, parcă fiecare deal şi fiecare arbore, fiecare piatră şi fiecare floare – scandează balada Meşterului Manole.

Se spune în documentele vremii că pe aceste meleaguri a stăpânit „Seneslau, voievodul românilor”, cum este numit în Diploma Cavalerilor Ioaniţi, din 1247.

Mai târziu, aici a stăpânit Basarab I, unul dintre cei mai străvechi „dătători de legi şi datini”, unul dintre cei mai de seamă voievozi ai evului mediu românesc. El a avut talentul, măiestria de a uni voievodatele şi cnezatele de la sud de Carpaţi. El a avut puterea, ajutat de popor, să înfrunte şi să înfrângă la Posada pe Carol Robert, să facă ţara slobodă şi să se intituleze domn de sine stătător.

Românii nu erau doar nişte simpli ciobani şi ţărani, apărători ai ţării cu măciuca, arcul şi stâncile prăvălite din munte, ci un popor vrednic a construi capodopere, ca Biserica domnească, precum şi străluciţi voievozi de talia cavalerilor şi crailor vestiţi din apus.

De aici, din Curtea de Argeş a ocârmuit şi Mircea cel Bătrân, voievodul viteaz şi înţelept care a dobândit victoria de la Rovine şi a ctitorit mânăstirea Cozia.

Şi tot aici a strălucit mai cu seamă, Neagoe Basarab , un domn ales, învăţat, blând, temător de Dumnezeu şi iubitor de pace.

Dar sacrificiul pentru triumful Binelui şi Frumosului nu se curmă aici. Au urmat alţi şi alţi voievozi care au continuat organizarea şi progresul neamului românesc pe aceste meleaguri: Vlad Ţepeş, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu. De necontestat sunt şi dovezile precum că au asigurat cu tenacitate sincronizarea vieţii românilor aşezaţi la sud şi la nord de Munţii Făgăraş. În vremea furtunilor şi viscolelor istoriei, românii se adăposteau în cetăţile Făgăraşului şi Câmpulungului.

Voievodul Negru Vodă a ctitorit mânăstirea care-i poartă  numele, iar Brâncoveanu ridică mânăstirile de la Sâmbăta de Sus şi Făgăraş. Cetatea Făgăraşului este cetatea de baştină a lui Negru Vodă, descălecătorul legendar al Ţării Româneşti.

Secole la rând făgărăşenii s-au confruntat cu lăcomia invadatorilor străini, fie tătari , austro-ungari sau otomani. Dar au fost întotdeauna dârji, neînfricaţi luptători, ţineau, aşa cum le dicta originea, ocupaţiile, graiul, tradiţiile obice-iurile, credinţa, geografia să trăiască independenţi şi uniţi.

Mersul istoriei îi va găsi şi mai organizaţi în lupta pentru unirea tuturor românilor într-o aceeaşi ţară.

Dintre făgărăşeni s-a ridicat dârzul şi neînfricatul Gheorghe Şincai, pe care Nicolae Iorga îl numea ultim mare cronicar şi prim temeinic istoric român modern, care a cuprins în opera sa, întreaga istorie a poporului nostru, de pretutindeni. A unit pe români în sfânta carte a istoriei lor, o Hronică, veritabil prolog la Unirea lor statală.

Din ţara făgărăşană, de la Avrig, a pornit şi Gheorghe Lazăr, înţeleptul, dascălul şi românul neînfricat, neobositul luminator al unei generaţii şi al unei revoluţii. Lazăr a salvat prin opera sa limba română de la grecizare şi a făcut ştiinţa şi cultura pe graiul acestui popor.

La o jumătate de mileniu de la descălecatul politic, tot din acele locuri urca şi cobora munţii şi „cel dintâi învăţător de ideal românesc” al istoriei noastre moderne.

Descălecători au fost şi voluntarii din 1877, care au luptat contra turcilor pentru independenţa României, alături de fraţii români de dincolo de Carpaţi.

De aici, dintre ciobanii Făgăraşului, a pornit badea Gheorghe Cârţan, peregrinul pământului românesc, eroul unei adevărate odisei europene, călătorind împovărat, totdeauna, cu desaga de cărţi şi sprijinit de toiag, a umblat, fără odihnă, în căutarea şi adeverirea, pentru cei mulţi, a originii poporului nostru. A fost numit de Nicolae Iorga „un fanatic ţăran al romantismului naţional”, expresie vie a voinţei poporului din Transilvania de a se elibera şi de a se uni cu „Ţara”.

Trăind într-o vreme în care românii din Transilvania aparţineau Imperiului Austro-Ungar şi nu se bucurau de drepturi, Badea Cârţan a folosit cea mai eficientă armă: cartea. Cel mai mare serviciu pe care l-a adus neamului său, a fost acela că timp de peste 30 de ani a răspândit în Ardeal, cărţi scrise în limba română. Peste munţi, cu mari greutăţi, pe cărări numai de el ştiute, a cărat în desagii săi peste 250 000 exemplare, în greutate totală de peste 20 tone. Această muncă de ridicare culturală a românilor transilvăneni nu era pe placul autorităţilor maghiare, din care cauză toată viaţa sa a fost urmărit, arestat, iar cărţile confiscate şi distruse.

Printre localnici mai circulă încă întâmplarea care i-a deşteptat tânărului fiu de cioban iubirea faţă de neamul românesc: „ Aflat împreună cu părintele său şi cu turma de oi pe crestele munţilor, într-o zi senină de vară, în care panorama Făgăraşilor se distingea până departe în zare, acesta a avut curiozitatea de a-şi întreba tatăl ce se află dincolo de crestele semeţe ale munţilor. Răspunsul cum că acolo sunt români, l-a nedumerit pe puşti care i-a replicat: „- Dar noi ce suntem? Nu suntem tot români? De ce aici nu-i tot România?“ De atunci a simţit nevoia să treacă dincolo, în vechiul regat”.

A ajuns de trei ori la Roma, mergând pe jos.       

Prima călătorie a făcut-o în ianuarie - februarie 1896. După 43 de zile a ajuns la Roma. Badea Cârţan s-a dus mai întâi la Columna lui Traian. S-a învârtit în jurul coloanei măreţe până când a citit toată istoria de pe ea, apoi a vărsat la picioarele Columnei săculeţul cu pământ şi grăunţe aduse în traista sa, din curtea părintească.

Rupt de oboseală, s-a învelit în cojoc şi a adormit. Dimineaţă a fost găsit dormind de către un sergent de stradă, care a exclamat plin de mirare: “A căzut un dac de pe columnă!”, întrucât îmbrăcămintea sa era exact ca a dacilor sculptaţi pe columnă.

Ziarele de a doua zi titrau mare: „Un dac a coborât de pe Columnă: cu plete,  cu cămaşă şi cuşmă, cu iţari şi cu opinci”.

 I s-a publicat fotografia, i s-au luat interviuri. Badea Cârţan a făcut senzaţie la Roma, fiind primit  cu simpatie şi prietenie peste tot.

La căile cele vechi, istorice, de legendă, între Făgăraş şi Câmpulung, epoca noastră a adăugat una pe măsura puterii creatoare uriaşe a poporului român, a civilizaţiei în care trăim: Transfăgărăşanul. Cum vor suna oare, legendele care se vor izvodi peste veacuri, despre această îndrăzneaţă şi monumentală operă?

Neamul românesc a născut pentru vremurile noastre şi mai pricepuţi meşteri care au zidit întru pomenire, alte ctitorii pe acele locuri unde s-au zămislit legende, obiective  pe măsura posibilităţilor actuale. Aceştia, împrumutând suflul din legendă şi istorie  au barat Argeşul la Vidraru şi au creat la umbra cetăţii lui Vlad Ţepeş din Poienari, hidrocentrala subterană.

În aval, pe râul de legendă, meşterii au înşirat salba de microhidrocentrale, în amonte s-au avântat în construcţia Transfăgărăşanului.

Transfăgărășan - versantul sudic                       Transfăgărășan - versantul nordic

Dacă poposeşti pentru odihnă la fântâna Meşterului Manole, vei simţi în apa mereu proaspătă, rece şi în nesecată scurgere, limpezimea marii treceri a generaţiilor de români, a vieţii, de la începuturile istoriei, până la noi, cei de azi şi de mâine.

De pe vârful Negoiul asistăm la apusul soarelui, învăpăind zarea de dincolo de Parâng şi Retezat. Apar stelele, stihiile nopţii prind să urce din văi şi să cuprindă o lume fantastică.

De la o vreme, când stihiile se potolesc şi adorm, se trezesc toate umbrele trecutului, se aud ecourile, care pe fir cronologic, deşiră istoria acestui pământ românesc.

Această lucrare o dedic eroilor constructori militari ai armatei române, care cu preţul sacrificiului suprem au reuşit să croiască această cale, de care ne bucurăm şi ne impresionează, acum la aniversarea a 42 de ani de la darea în folosinţă.

Fără contribuţia hotărâtoare a ostaşilor armatei României, Transfăgărăşanul nu exista astăzi.

Dar să facem o scurtă incursiune în trecutul măreţei lucrări pentru a înţelege încă de la început de ce au fost necesare mari sacrificii umane şi resurse tehnice pe măsură, multă disciplină în muncă şi organizare.

Dacă parcurgem Transfăgărăşanul de la un capăt la altul, nu se poate să nu găsim amprente ale deselor momente de tensiune şi încordare maxime, episoade de muncă şi viaţă ale militarilor români.

Planul general al proiectului prevedea ,,atacarea" lucrării din ambele sensuri, astfel încât în luna martie 1970, două detaşamente de genişti militari au început acţiunea, unul în sectorul de nord, sub comanda căpitanului Vasile Ionescu şi altul în sectorul de sud, în frunte cu maiorii Nicolae Poştaru şi Ilie Zavate. Aceste detaşamente şi-au instalat taberele de lucru la Glăjărie şi respectiv, Căpăţâneni.

Cei care au pornit asaltul muntelui, dând primele ,,lovituri" de buldozer au fost soldaţii Gheorghe Epure, în sectorul sudic şi Viorel Dabu, în sectorul de nord.

Încet, încet, pe măsură ce lucrările înaintau se acumulaseră mari cantităţi de tehnică de şantier şi materiale specifice, fapt care a impus lărgirea fronturilor de lucru şi restructurarea dispozitivului operativ, repartizarea efectivelor pe zone de responsabilitate, numirea de comandanţi la detaşamentele nou înfiinţate. S-au conturat, astfel, trei fronturi de lucru: Glăjărie-Cabana Bâlea Cascadă, Cabana Bâlea Cascadă-Cascada Bâlea şi Cascada Bâlea-Lacul Bâlea în sectorul din nord, şi Lacul Vidraru-Cumpăna, Cumpăna-Piscul Negru şi Piscul Negru-Piscul Capra(tunel) - în sectorul sudic.

La comanda Detaşamentului Nord a fost numit colonelul Nicolae Mazilu iar la comanda Detaşamentului Sud , colonelul Ştefan Bediu.

Deşi cele două detaşamente şi-au modificat structura şi numărul efectivelor, ele şi-au păstrat rangul de unităţi pilot până la terminarea lucrărilor pe Transfăgărăşan; Regimentul 52 Geniu-Alba Iulia şi Regimentul 1 Geniu ,,Alexandru Ioan Cuza"- Râmnicu Vâlcea.

După câţiva ani de ,,lupte crâncene" cu stihiile naturii şi cu duritatea muntelui, la 24 septembrie 1974 s-a inaugurat Transfăgărăşanul, care cuprinde cel mai lung tunel rutier din România (887m), situat la cea mai mare altitudine din ţară: 2045m.

Construcţia acestui drum a fost plătită cu viaţa atât a militarilor cât şi a civililor. În memoria lor s-au construit două monumente: Poarta Geniştilor la cota 1200 şi Poarta Întâlnirii la cota 1600.

Dintre cei care au lucrat la construcţia Transfăgărăşanului, pensionari în acest moment, răspândiţi prin multe locuri din ţară, unii mai povestesc cu câte sacrificii s-a făcut şoseaua care urcă la cer.

Col.(rz)dr.ing.Constantin AVĂDANEI