|
Scrisorile Papei Clement
al VIII-lea către Voievodul Valahiei Mihai Viteazul
Mihai Viteazul (n. 1558 –
d. 9/19 august 1601 la Turda) a fost domnitorul Ţării Româneşti în
perioada 1593-1601.
În acest timp, la
iniţiativa Papei Clement al VIII-lea şi a împăratului Rudolf al II-lea
al Imperiului Romano-German s-a constituit o alianţă creştină, Liga
Sfântă Antiotomană, formată din: Statul Papal, Spania, Veneţia, Mantua,
Toscana, Ferrera, Marele cnezat al Moscovei la care a aderat şi Mihai
Viteazul domnitorul Ţării Româneşti.
Lupta antiotomană a fost
declanşată de Mihai Viteazul, începând cu anul 1594 la Bucureşti,
împotriva garnizoanei turceşti şi a creditorilor turco-levantini. În
continuare, a acţionat în anul 1595 asupra garnizoanelor otomane, care
au ocupat cetăţile de la Dunăre. La data de 23 august 1595 la
Călugăreni, Mihai Viteazul a învins avangarda turcă, iar în octombrie
1595 în luptele victorioase de la Giurgiu, a cucerit cetatea. Cronicarii
turci au apreciat lupta de la Giurgiu ca „cea mai groaznică înfrângere a
otomanilor”.
Mihai Viteazul, domnitorul
Ţării Româneşti, a fost o personalitate recunoscută şi apreciată în
Europa perioadei respective. Edificatoare în acest sens, sunt relaţiile
cu Papa Clement al VIII-lea, iniţiatorul Ligii Sfinte, convingătoare
prin scrisorile trimise lui Mihai Viteazul.
Pentru cei interesaţi,
ţinând cont de importanţa acestora, avem posibilitatea de a le reda în
continuare (preluare din revista Art-Emis, Râmnicu Vâlcea, 15 februarie
2015, autor Adrian Iscru).
Redacţiatc
"Redacţia"
Pentru a înţelege mai bine situaţia extrem de
grea, cu care s-au confruntat valahii şi voievodul Mihai, redăm grupat
patru dintre cele cinci scrisori ale Papei Clement al VIII-lea către
Mihai, Voievodul Valahiei, prin care-i cere în mod expres, ori subtil,
să treacă la catolicism iar o a patra scrisoare ne prezintă refuzul
papei de a-l ajuta cu bani pe Mihai, în susţinerea luptei împotriva
Imperiului otoman, în schimb îndemnându-l la luptă având ca bază de
plecare doar rugăciunile papalităţii. Şi această politică (perfidă) a
papalităţii faţă de Răsăritul „schismatic”, faţă de Ţările Dacice în
principal, va continua şi în deceniile şi secolele următoare.
O menţiune se impune legată de aceste
scrisori şi anume, ele nu reprezintă o noutate, cum am mai spus, fiind
publicate, în lucrări de specialitate, după cum se va vedea şi în note,
în colecţii de documente. Publicarea lor în acest mod permite să se
înţeleagă mai bine „strategia” papală de „susţinere” financiară şi
politică a lui Mihai Viteazul în războiul antiotoman în care se
angrenase Voevodul Valah, dar cu condiţia trecerii lui şi a neamului său
la catolicism.
Refuzul lui Mihai, de fiecare dată, direct
sau diplomatic, dar cu precizarea că el luptă pentru creştinătate, a
făcut din papa de la Roma un adversar consecvent, autor moral, împreună
cu Rudolf al II-lea de Habsburg, al asasinării voevodului valah.
16 august 1597 -
Scrisoarea Papei Clement al VIII-lea către Mihai, Voievod al Valahiei
Mihaiu Viteazul, vestindu-l că nu poate să-i dee ajutor, şi
îmbărbătându-l la luptă.1
Papa Clement al VIII-lea
către fiul iubit şi bărbatul nobil,
„Iubitului şi nobilului
nostru fiu îi transmitem salutări şi binecuvântarea papală. Pentru că am
văzut din scrisoarea Nobilimii Tale curajul sufletului tău şi zelul în a
lupta pentru cauza puterii creştine, punem foarte mult credinţa noastră
întru Domnul de partea ta curajoasă împotriva duşmanului turc comun şi
foarte potrivnic şi este drept ca la fel să încerce să facă toţi
principii creştini, spre salvarea lor şi a altora. Este cunoscut de
toată lumea care au fost străduinţele noastre în privinţa acestora, că
au fost puse la dispoziţie de către noi ajutoarele soldaţilor şi tu poţi
să afli şi tu că nu ne-am cruţat nici propriul sânge, deoarece iubitul
nostru fiu şi nobil bărbat, Giovanni Francisco Aldobrandini, nepotul
nostru de sânge şi căpitan general s-a oprit cu armata noastră în
Ungaria în ciuda oricărei primejdii; chiar am suportat şi continuăm să
suportăm cu stăruinţă atâtea cheltuieli, câte puterile naturale ale
acestui scaun papal, în fruntea căruia stau cu voia Domnului, nu mai pot
susţine mult timp şi, de aceea suferim foarte mult că suntem împovăraţi
de atâtea lipsuri de bani, sub nicio formă, nu ne este îngăduit să punem
la dispoziţie ceea ce ne ceri, deşi altminteri simţim o afecţiune
binecunoscută faţă de tine. Tu însă trebuie să fi cu sufletul puternic
şi viguros, căci, dacă în această provincie s-ar porni legea războiului,
nu ne îndoim că ducii noştri îţi vor fi de ajutor atâta cât vor putea.
Dumnezeul armatelor să îi vegheze pe cei care luptă pentru bunătatea sa
şi să culce la pământ duşmanul cel trufaş. Scrisă la Roma, de Sf. Marcu,
sub pecetea lui Sf. Petru, în data de 16 august 1597, în al şaselea an
al Pontificatului Nostru”.
12 octombrie 1598 -
Scrisoarea Papei Clement al VIIIâlea către Mihaiu Viteazul, stăruind să
intre în biserica catolică.2
Către fiul iubit şi
bărbatul nobil, Mihai, Principe al Valahiei
Papa Clement al VIII-lea
„Iubitului şi nobilului
nostru fiu îi transmitem salutări şi lumina bogată a graţiei divine. Cu
mult mai târziu decât am fi vrut, l-am trimis înapoi la Nobilimea Ta pe
Hector Varsi, pe care l-ai trimis la noi, din cauză că, cu câteva zile
mai înainte, mai întâi am fost încercaţi de o sănătate potrivnică, apoi
am lipsit puţin timp necesar pentru refacerea forţelor. Însă scrisorile
tale le-am citit cu plăcere şi pe solul tău l-am ascultat cu bunăvoinţă,
iar stăruinţa ta, ardoarea şi perseverenţa cu care este vegheată puterea
creştină de către partea ta curajoasă în faţa duşmanului comun şi foarte
pornit împotriva numelui creştinătăţii, le încredinţăm cu totul întru
Domnul, însă această cauză care se referă la slava lui Dumnezeu şi
folosul întregului popor creştin, de care am fost întotdeauna ataşaţi,
nimănui nu-i este necunoscută, dar fiind slăbiţi de cheltuieli
neîntrerupte şi aproape secătuiţi, în acest an, care deja se apropie de
sfârşit, nu îţi putem fi de ajutor, însă în anul viitor, dacă lucrurile
noastre vor fi într-o situaţie mai favorabilă, îţi vom da ajutor, ca să
înţelegi cât de mult apreciem virtutea ta. În acest timp, te îndemnăm
stăruitor să te alături cu tot sufletul la Biserica Catolică Romană,
care reprezintă coloana şi baza adevărului; gândeşte-te cu atenţie, după
înţelepciunea ta, cât de multe rele grave au urmat după această schismă
periculoasă; în special de aici îşi iau duşmanii credinţei forţele; însă
la ce lucru fericit pot spera membrele care sunt separate de capul lor?
Dumnezeul nostru este un singur Dumnezeu, care a orânduit o singură
credinţă, o singură biserică, întemeiată pe preafericitul Petru,
căpetenia apostolilor, al cărui loc şi autoritate ne este îngăduit să o
deţinem noi, nevrednici şi inferiori. Aşadar, trebuie căutată şi
păstrată acea unitate, pe care strămoşii noştri din cele mai vechi
timpuri au ţinut-o cu toată tăria, ei, care au recunoscut Sfânta
Biserică Romană drept mamă şi învăţătoare şi au venerat-o cu o deosebită
pietate. Astfel, odată respinse schisma şi greşelile, atunci abia se va
putea spera la milostivirea cea mare a lui Dumnezeu, ca duşmanul cel mai
îngrozit şi mai năprasnic, turcul, să nu prevaleze, ci să fie culcat la
pământ. Aşadar tu, fiule, stabileşte acest lucru şi săvârşeşte-l cu
binecuvântarea lui Dumnezeu, ca să te alături cu totul Sfintei Biserici
Catolice în unitatea credinţei şi iubirii dumnezeieşti, iar în situaţii
dificile, pe care le aduce vitregia acestor vremuri, Dumnezeu îţi va fi
de fapt ajutorul tău, ca să-ţi păstrezi tăria sufletului tău curajos şi,
între primejdiile care te înconjoară, te va păstra sănătos şi nevătămat.
Scrisă în Ferrara, în data de 12 octombrie 1598, în al şaptelea an al
Pontificatului Nostru.”.
29 aprilie 1600 - Papa
Clement al VIII-lea
Iubitului fiu, nobilului bărbat Mihai, principele Valahiei3.
„Iubite fiu (şi) nobil
bărbat, mântuire şi binecuvântare apostolică. Scrisoarea pe care Domnia
ta ne-ai trimis-o în trecuta lună februarie şi în care arăţi osebita
râvnă întru ajutorarea creştinătăţii împotriva turcilor, vrăjmaşi comuni
şi atât de cruzi, ne-a fost foarte plăcută şi îţi lăudăm foarte mult
acea nobleţe sufletească pe care tu o arăţi, precum şi statornicia (ta);
dar scrisoarea ta ne-ar fi fost, desigur, cu mult mai plăcută dacă ne-ar
fi vestit despre tine acel lucru pe care, din voinţă proteguitoare către
tine, îl aşteptam cu nerăbdare încă de multă vreme şi, fără îndoială,
dorim să fi ascultat de sfatul cel bun, ca lepădând orice schismă şi
orice greşeli, să primeşti cu toată inima unirea cu biserica catolică şi
apostolică pe care Dumnezeu, tatăl îndurării, a voit să o păstorim noi,
nevrednicul, care, deşi nu-i stăm alături prin merite, avem locul şi
puterea preafericitului Petru, întâiul între apostoli, pe care domnul
Hristos l-a rânduit mai-marele întregii sale biserici şi păstor al
tuturor oilor sale şi cel mai mare propovăduitor (al său). Iar nouă ne
este de ajutor şi ne face plăcere să nădăjduim că se va întâmpla
aceasta: că, cu voia Domnului , te vei alătura nouă în legătura
credinţei unite şi a iubirii (de aproape şi) că, întru nădejdea chemării
noastre, vei fi vlăstar al bisericii propovăduitoare şi parte din trupul
nostru, şi cu adevărat fiu al nostru iubit întru Hristos, aşa cum sunt
şi ceilalţi principi catolici care recunosc şi cinstesc biserica romană
drept maică şi povăţuitoare a tuturor bisericilor. Nu se poate spune că
este ceva mai de trebuinţă pentru mântuirea sufletului tău, ceva mai de
seamă pentru o glorie trainică, ceva mai presus pentru folosul deplin,
decât această singură hotărâre; de fapt, tu ne ceri să-ţi fim de ajutor
şi printr-un sprijin bănesc; întotdeauna ne-am zorit să ajutăm
creştinătatea (şi) n-am nesocotit pe nimeni, dar totuşi trecătoarele
putinţe ale sfântului Scaun nu sânt atât de mari ca singure să facă faţă
unei asemenea poveri şi, împărţite în mai multe locuri, să poată fi
îndestulătoare; de aceea încă de multă vreme ne străduim şi ne ocupăm de
acestea pe care, dacă Dumnezeu, cu binecuvântarea sa, ne va îngădui,
după cum nădăjduim, să le împlinim, atunci, unindu-se forţele mai
multora şi rânduindu-se şi împărţindu-ne poverile, nu va fi greu să le
sprijinim pe celelalte şi să purcedem (la alte fapte) strălucite, iar
ţie, care, după cum speri, pui la cale (lucruri) mari, să-ţi venim la
vreme într-ajutor. Între timp, tu, aşa cum stă bine unui viteaz,
păstrează-ţi tăria statorniciei sufleteşti împotriva înverşunaţilor
vrăjmaşi şi, mai ales, respectă cu toată râvna tratatul de sinceră
prietenie prin care te-ai legat de fiul nostru preaiubit, Rudolf,
împărat ales, să nu cumva să îngădui ca prin vreo (altă) înţelegere să
fii abătut de la acea prietenie, căci acest lucru este vrednic de tine
şi te umple de slavă, şi, după cum înţelegi tu, în marea ta
înţelepciune, este cel mai potrivit pentru mai trainicele temeiuri ale
folosului (comun). Iar Dumnezeu să-ţi lumineze din plin gândul tău cu
strălucirea întregii milostiviri şi a luminării dumnezeieşti, aşa încât
să nu-şi rămână nici o umbră în cuget, iar noi şi toţi principii
catolici să ne bucurăm pe deplin de adevărata unire a (bisericii) tale
cu biserica (romană), fără de care nu există mântuire. Dată la Roma, la
Sfântul Petru, (întărită) cu inelul Pescarului4,
în ziua de 29 aprilie anul 1600, în al nouălea an al pontificatului
nostru.
28 aprilie 1601 -
Principelui Ţării Româneşti5
„Iubite fiu şi nobil
bărbat - salutul şi binecuvântarea (noastră) apostolică. Am primit
scrisoarea Domniei Tale, pe care ne-ai dat-o din Praga la calendele
lunii aprilie, şi în care era scris amănunţit despre acele lucruri care
în zilele anterioare, prin schimbările sorţii, ţi se întâmplaseră.
Sufletul nostru este plin de bunăvoinţă faţă de tine şi vrerea (noastră)
este cu tine, din care pricină chiar, cu mare stăruinţă te îndemnăm ca,
în truda prea împovărătoare pentru credinţa comună şi în acele treburi
care ţin de credinţa catolică cea singură adevărată, să te porţi cu
suflet curat, cum este potrivit, şi să te arăţi în chip neprefăcut de
orice parte, cu inima neprihănită şi cugetul drept, în ce priveşte
mântuirea sufletului tău şi întreaga (lui) norocire; atunci, întru
aceste lucruri îndestul vom avea chezăşuire despre tine, vom putea fi cu
sufletul întreg şi fără teamă şi abia atunci te vom sprijini cu întreagă
vrerea şi dragostea şi ţie, orice prilej s-ar ivi, îţi vom fi, cu voia
Domnului, într-ajutor, în cele solicitate de tine cu întâietate şi în
cele ce le socoteşti potrivite pentru a acţiona cel mai bine; de vei
face aceasta şi vei chema mai statornic bunăvoinţa noastră faţă de tine,
toate ţi se vor rândui cu folos şi noroc, cu milostivirea lui Dumnezeu.
Dată la Roma, în Sfântul Petru (întărită) cu inelul pescarului, în ziua
de 28 aprilie 1601, în anul al zecelea al pontificatului nostru”.
În legătură cu domnia
marelui Voevod Mihai Viteazul, cu unirea realizată de el a celor trei
ţări Dacice/cele trei Valahii, „Pohta ce-a Puhtit-o” Voievodul
întregitor de ţară, în legătură cu dorinţa acestuia, atât de des
afirmată, de eliberare a Constantinopolului şi a Ierusalimului, dar
legat şi de asasinarea sa, profesorul I. Lupaş concluzionează într-un
mod firesc într-unul din studiile sale: „Ce înfăţişare ar fi putut
lua istoria neamului nostru, dacă Mihai n’ar fi căzut pradă asasinilor
simbriaşi ai lui Basta, duşmanilor săi şi ai poporului nostru! Ideea de
patrie, ideea de neam şi ideea creştină ar fi putut să aibă încă timp de
2-3 decenii un aprig luptător şi un stegar neîntrecut în persoana lui
Mihai Viteazul, care după necontenitele răsboaie şi sbuciumări, - dacă
s’ar fi putut învrednici de câţiva ani de cârmuire pacinică, - nu ar fi
lipsit să se aşeze de pe atunci, temeinic şi durabil, piatra cea din
capul unghiului pentru măreaţa clădire a unităţii noastre
naţionale-politice. Oamenii l-au pierdut pe Mihai, dar iată - după
neclintita lui credinţă creştinească - l-a răsplătit Dumnezeu!”6 Şi
concluzia profesorului se poate raporta şi la alţi mari voevozi ori
conducători pe care naţiunea română i-a avut, dar care au fost
înlăturaţi de la putere ori asasinaţi, la rândul lor, din aceleaşi
interese politice ostile naţiunii noastre: Vlad Ţepeş, Ioan Vodă cel
Cumplit, Horea, Cloşca şi Crişan, Sfinţii Martiri Brâncoveanu Basaraba,
Tudor Vladimirescu, Alexandru Ioan Cuza, Mareşalul Ion Antonescu şi
mulţi, mulţi alţii. Nu poate fi omis, din această enumerare sumară,
Mihai Eminescu, geniul nostru naţional, dacologul de excepţie, cel mai
mare naţionalist român, asasinat şi el, la rându-i7 Sperăm
că, într-o zi, cât mai curând posibil, ne vom închina, în mod oficial,
la icoana marelui Voievod valah8,
spaima lumii otomane, inclusiv după moartea sa, speranţa creştinilor şi
a creştinătăţii, a lumii ortodoxe în primul rând, din motivele mai sus
arătate, simbolul unităţii noastre naţionale.
Adrian ISCRU
Note:
1. Documente privitoare la
Istoria Românilor culese de Eudoxiu Hurmuzaki, publicate sub
auspiciile Ministeriului Cultelor şi Instrucţiunii publice şi ale
Academiei Române, vol. VIII, 1376-1650, p. 199, Bucuresci, 1894, Donaţia
Preot Profesor Niculae M. Popescu. Biblioteca Sfântului Sinod-Mânăstirea
Antim, Bucureşti, cota III 1427. De menţionat că documentele sunt
publicate în latină. Traducerea a fost efectuată de către Movilă Iulia
Mădălina, traducător autorizat, pentru limbile spaniolă – latină, al
Ministerului de Justiţie cu nr. 15273.
2. Idem.
3. Direcţia Generală a
Arhivelor Statului. Mihai Viteazul în Conştiinţa Europeană, 5, Mărturii,
Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1990, p. 263-264. Documentele sunt
redate în limba latină şi alăturat este redată traducerea în limba
română. S-a păstrat ortografia şi punctuaţia existentă în text. Această
scrisoare a fost publicată şi în lucrarea prof. dr. Marin Al. Cristian,
Mihai Viteazul Restauratorul Daciei şi al Bisericii Strămoşeşti, Ed.
Casa de Editură şi Librărie „Nicolae Bălcescu”, p. 323, 324, Bucureşti,
2011.
4. Este vorba de sigilul
papal explicaţia aparţine editorului.
5. Direcţia Generală a
Arhivelor Statului-Biblioteca Centrală de Stat, Mihai Viteazul în
Conştiinţa Europeană, 1, Documente Externe, p. 650. Ed. Academiei
Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1982. Documentele sunt redate
în limba latină şi alăturat este redată traducerea în limba română. S-a
păstrat ortografia şi punctuaţia existentă în text.
6. I. Lupaş, Studii,
Conferinţe şi comunicări, vol. I, p. 135, Ed. Casei Şcoalelor,
Bucureşti, 1928, Biblioteca Sfântului Sinod-Mânăstirea Antim-Bucureşti,
cota II 17245, s.a. S-au păstrat ortografia şi punctuaţia existente în
lucrarea tipărită.
7. Aurel V. David, Eminescu
– Prima jertfă politică pe altarul Daciei Mari, în revista „Studii
Slătinene”, anul VII, vol. XII, nr. 1/2013, p. 178-193.
8. Legat de acest aspect al
canonizării marelui Voievod Mihai Viteazul, meritele incontestabile îi
aparţin vrednicului de pomenire, Nestor Vornicescu, Mitropolitul
Olteniei, cel care s-a ocupat în mod concret de canonizarea lui Mihai
Viteazul. După trecerea acestui înalt ierarh în lumea drepţilor, dosarul
de canonizare nu a mai fost unul de importanţă majoră. La prima
conferinţă susţinută de Mitropolitul Nestor al Olteniei, pe această
temă, am participat în mod direct, la Casa Poporului, în Bucureşti.
|
|
