|
„ALBA IULIA” -
destinul unui cargou
românesc
Nu ştiu câte localităţi
din România se pot mândri cu faptul de a fi avut pe întinsele ape ale
Mării Negre, cu ieşire spre lumea maritimă un vapor care să le poarte
numele.
Locuitorii Albei Iulia,
oraş cu străvechi rezonanţe istorice şi cu cinstea de a fi pecetluit la
1 Decembrie 1918, actul Marii Uniri de făurire a României mari, au
hotărât în anul 1933 ca, prin contribuţie voluntară şi cu sprijinul
statului român, să achiziţioneze din străinătate un vapor, căruia să-i
dea numele oraşului. Intenţia s-a transpus în faptă. Astfel, ziarul
„Ordinea” din 7 septembrie 1933 consfinţeşte evenimentul sub titlul
„Sfinţirea şi predarea vaporului Alba Iulia” . „Eri (7 sept.) a avut loc
la bordul vaporului Alba Iulia - se scria în articol - ceremonia
sfinţirii vasului şi predării pavilionului de onoare al oraşului Alba
Iulia în prezenţa autorităţilor locale şi a delegaţiei din oraşul şi
judeţul Alba în frunte cu dl. Ştefan Pop, prefectul judeţului, dl.
Bogdan Dumitru, primarul oraşului, senator David, întregul consiliu
comunal şi 200 de săteni. La festivitate au participat şi amiralul
Coandă”.
Serviciul religios a fost
oficiat de preotul ortodox Alexandru Baba de la biserica Buna vestire
din Alba Iulia şi preotul «greco» catolic Petre Gruia. Au urmat apoi un
banchet pe bordul vasului şi o excursie în largul mării”.1
La manifestări a fost
prezent şi căpitanul Florian Medrea, cel care a asigurat comanda
gărzilor naţionale din cetatea Albei Iulia la 1 Decembrie 1918, cu cele
două fiice ale sale, îmbrăcate în costume sălişteneşti. Au fost prezenţi
şi naşii mei, Constantin şi Maria Florea de la care am moştenit pozele
cu desfăşurarea sfinţirii vaporului.
Vasul „Alba Iulia”
La botezul oficial al
navei «Alba Iulia», desfăşurat la 7 septembrie 1933, a venit la
Constanţa şi primarul oraşului Alba Iulia, Bogdan Dumitru. În calitate
de naş, el a spus, printre altele:
«De azi înainte, unul
dintre cele mai importante bastimente ale ţării va purta în lume acest
nume, care constituie simbolul unităţii noastre naţionale… Urăm noului
vas să înfrunte furtunile mărilor şi vijeliile vremurilor întocmai ca
cetatea lui Mihai Viteazul, Alba Iulia, al cărei nume îl poartă. Am
venit să predăm în cadrul acestei solemnităţi două mari şi frumoase
drapele naţionale împodobite cu emblema oraşului nostru. Ele sunt
brodate în fir de mătase, semnul dragostei ce o păstrăm acestui vas şi
marinarilor lui…».
Apoi, comandantul navei,
locotenent-comandorul (r) Dimitrie Ştiubei a luat în primire
pavilionul de onoare, şi, în sunetele imnului naţional, s-a ridicat la
pupa pavilionul tricolor al marinei comerciale române, dăruit tot de
cetăţenii din Alba Iulia.
Câteva date despre navă:
Seviciul Maritim Român a achiziţionat, între cele două războaie
mondiale, printre altele, patru vase mixte (de călători şi mărfuri),
respectiv, „Alba Iulia”, „Suceava”, „Peleş” şi „Ardeal”, plătind 71
milioane lei.2
Cargoul „Alba Iulia” avea
2.850 C.P. cu un deplasament de 12.000 tone. Ducea 250 de călători cu o
viteză medie de 11,5 noduri/oră. Putea transporta 6.600 tone cereale,
425 vagoane cu lemne de construcţii sau 4.600 tone de mărfuri generale.
Împreună cu navele „Peleş” şi „Suceava”, acesta deservea linia a III-a
fluvială maritimă pe ruta: Galaţi - Sulina - Constanţa - Istambul -
Salonic - Pireu - Malta - Napoli (Geneva) - Marsilia - Pireu - Istambul
- Constanţa - Sulina - Galaţi.
Până la izbucnirea celui
de al doilea război mondial, vaporul, mândria celor din Alba Iulia, dar
şi a statului român, a executat numeroase curse pe itinerarul anunţat,
aducând importante venituri, făcând cunoscut în bazinul mediteranean,
numele vasului «Alba Iulia» cu atâta rezonanţe istorice.
În timpul campaniei din
Est, vaporul a fost folosit pentru transportul trupelor româno-germane,
asigurarea cu muniţii şi provizii, cu materialele necesare ducerii
acţiunilor de luptă iar la înapoiere transporta răniţi pentru spitalele
din ţară.
Cu mult curaj, devotament
şi eroism echipajul vaporului „Alba Iulia” a participat la evacuarea
trupelor germano-române din Crimeea, din primăvara anului 1944. Iată ce
a relatat fostul elev plutonier Petre Bărbuneanu, aflat la bordul
canonierei „Ghiculescu” pentru stagiu:
«La 18 aprilie (1944
n.n.), dimineaţa, pe o mare calmă şi cer descoperit, am ieşit din
Sevastopol cu convoiul „Mărăşti”, „Ghiculescu”, „Alba Iulia” şi
„Danubius”, după care urma un K.T. şi două R. Booturi. Convoiul nu avea
protecţie aeriană. Către ora 12,20 patru bombardiere, apărute prin
surprindere, dinspre soare răsare, au acoperit cu jerbe de foc pe „Alba
Iulia”, dar nava a rămas intactă. La 12,37 alte cinci bombardire, venind
tot dinspre soare-răsare, atacând în picaj, şi-au lansat bombele asupra
cargoului. Primele două bombe au căzut în apă, în babord, în dreptul
navei, a treia a explodat chiar lângă bordaj, pricinuind o spărtură
importantă sub linia de plutire, în timp ce următoarea a lovit magazia
dinaintea comenzii. Toate avioanele au mitraliat şi puntea pe care se
aflau mulţi soldaţi. Păcura dintr-un tanc găurit a început să se
împrăştie în mare ca sângele unei hemoragii. Nava s-a înclinat cu vreo
zece grade în babord şi s-a afundat cu prova, elicea începând să iasă
afară din apă. Un jet de aburi a ţâşnit de la compartimentul căldărilor
şi printre cei mai mulţi oameni de la bord s-a răspândit panica. Ce-şi
puteau închipui nişte soldaţi care nu mai fuseseră pe mare, când
bombardaţi şi mitraliaţi, vedeau cum fuge „pământul” de sub picioare?.
Unii au început să se caţere pe gruituri, pe catarge, gândind că dacă
vaporul se va scufunda, vârfurile catargelor vor rămâne afară, deşi
marea avea acolo peste o mie de metri adâncime. Alţii au vrut să ajungă
mai repede în apă, au încercat să se lase, în lanţ, prin babord,
ţinându-se unul de altul, dar laţurile se rupeau de la mijloc şi
trupurile se prăbuşeau într-o vânzoleală de mantăi verzi.
Echipajul a încercat să
lase bărci la apă; ce puteau face însă câţiva marinari în vâltoarea ce
cuprindea câteva mii de soldaţi?. Două bărci au rămas agăţate cu pupa pe
când se lansau şi au căzut, vărsându-şi în apă conţinutul. În câteva
minute marea s-a umplut cu peste o mie de oameni, îmbrăcaţi sau goi, cu
centuri de salvare sau fără, teferi sau răniţi. Cum însă „Alba Iulia”
plutea în continuare, avioanele au mai venit încă o dată sau de două
ori, aruncând grenade şi mitraliind. La oarecare depărtare în jurul
vaporului avariat evolua crucişătorul „Mărăşeşti”. Nu era desigur
îndreptăţit să stopeze pentru a culege oamenii din mare sau pentru a
încerca să ia cargoul la remorcă. Ne-am apropiat de cargou până la circa
100 de metri. Priveliştea era nefirească. Împrejurul canonierei zeci de
oameni goi în apa rece, câteva sute de centuri de salvare greşit legate,
alunecaseră spre picioarele celor pe care-i susţineau încă înecaţi. Alţi
oameni se agăţau câte 2-3- de un colac de salvare care se afunda încet,
atunci se încleştau între ei şi aşa porneau spre fund, iar colacul
reapărea la suprafaţă... Era a treia zi de Paşte... În aceste
condiţiuni, după mai multe încercări de a remorca vaporul „Alba Iulia”,
a fost complet abandonat, dar a continuat să plutească în voia
valurilor. A doua zi, 19 aprilie, comandantul vasului „Regele
Ferdinand”, locotenent-comandor Titus Samson, a trimis la bordul navei
abandonate pe ofiţerul secund, căpitan Vasile Negrei şi pe ajutorul
şefului mecanic, locotenent Eugen Beleaev, aspiranţii Virgil Chirică şi
Doru Ionescu pentru a încerca cu echipe de marinari, să o salveze. După
aproape 10 ore de eforturi deosebite, echipele trimise de pe „Regele
Ferdinand”, reuşesc să repună în funcţiune maşinile navei „Alba Iulia”.
O parte din echipajul care fusese salvat chiar de pe „Regele Ferdinand”,
este readus la bord împreună cu comandantul civil Cociaşu; sunt aduse şi
două remorchere de la Constanţa şi nava „Alba Iulia” este salvată”.3
Botezul vaporului „Alba Iulia”. Invitații pe
puntea vasului.
În mijloc dl. amiral Coandă și dl. primar Bogdan
În timpul atacurilor au
decedat:
Alexandru V. Brătianu, 34 ani, din Constanţa – ofiţer radiotelegrafist,
Teodor Tudorache, 31 ani, din Galaţi – ajutor mecanic, Johans M. Petres,
43 ani, din Mediaş – ajutor mecanic, Iacob A. Croitoru, 43 ani, din Vadu
lui Vodă, jud. Lăpuşna – timonier, Gheorghe Nicodinescu, 38 ani, din
Bucureşti – fochist, Dumitru I. Paşa, 34 ani, din Ştefăneşti, jud. Bălţi
– fochist, Ştefan C. Vasilescu, 19 ani, din Constanţa – fochist, Ioan A.
Georgescu, 32 ani, din Călăraşi – fochist şi Ion I. Şerbănoiu, 23 ani,
din Tonea, jud. Ialomiţa – fochist.
Botezul
vaporului „Alba Iulia”.
Delegația orașului Alba Iulia
Între timp, în locul
distrugătorului „Mărăşti“ a sosit în zonă distrugătorul
„Mărăşeşti“, ex-„Nubbio“, avându-l la bord pe comandorul N.
Cristescu, comandantul escadrilei, astfel că, la un moment dat, în jurul
cargoului „Alba Iulia“ se aflau trei distrugătoare („Regina Maria“ se
afla deja în zonă), trei unităţi K.T., trei remorchere, patru R-boot-uri
şi 12 avioane în aer.
Revenirea în port a
diferitelor nave care au participat la operaţiunile de salvare a navei
mixte „Alba Iulia“ s-a efectuat în condiţii de ceaţă, în dimineaţa zilei
de 20 aprilie. Navele au ancorat în faţa Constanţei, la circa 800 de
metri de farul „Carol I“, intrând ulterior în port.
Nava „Alba Iulia“ a ajuns
în faţa Constanţei în jurul orei 07:30, trasă de două remorchere
germane, şi a aşteptat până la ora 07:45, când a intrat în port, aprovat
şi tras de pupa ca o epavă, cu ajutorul unui pilot.
La data de 21 aprilie
1944, ora 09:30, nava a fost acostată la dana 16 din bazinul Gării
Maritime.
Despre acest eveniment
relatează şi Romeo Hagiac, pe atunci aspirant, ofiţer cu navigaţia pe
distrugătorul „Regina Maria”: „19 aprilie. Convoiul „Alba Iulia” este
bombardat de sovietici. La 19,30 sosim la locul naufragiului. Nava este
complet părăsită. Tragedia a fost teribilă. În panica creată, mulţimea
şi-a pierdut capul. Oamenii s-au repezit la bărci, îmbrâncindu-se,
distrugând totul. În jurul navei erau mii de oameni în apă. Majoritatea
au fost salvaţi de navele din jur.”
„21 aprilie. „Alba
Iulia” acostează lângă noi la Constanţa. Pe punte se văd urmele
dezastrului. Trei magazii inundate şi pline de cadavrele celor care nu
au mai putut să iasă. S-au prăpădit cca 1.000 oameni, militari şi
civili.”4
Din documentele aflate în
Arhiva M. Ap. N. (fond 381, Ds. 33) rezultă că în perioada 14-27 aprilie
1944 s-au evacuat pe calea mării români valizi: 18.483, răniţi: 2,296;
germani valizi: 24.499, răniţi 4.995; slovaci valizi: 723; voluntari
ruşi valizi: 15.055; prizonieri: 2.559; civili: 3.748; în total 72.358
persoane.
Transporturile s-au
efectuat în 25 convoaie escortate, care au fost supuse la 14 atacuri de
aviaţie, 12 atacuri de submarine, un atac de motocanoniere şi unul de
vedete torpiloare, care au provocat pierderi în oameni în jur de 500
militari. Au fost avariate în acelaşi timp navele româneşti „Ardeal”,
„Alba Iulia”, „Oituz”, „Danubius”, „Mărăşti”, „Regele Ferdinand”,
„P.T.A. 404” şi „P.T.A. 406”.
Dacă nava „Alba Iulia” a
scăpat ca prin minune şi nu s-a scufundat în apele Mării Negre, după 23
august 1944, soarta acesteia a fost pecetluită de noul ocupant, cel
sovietic.
În ziua de 19 august orele
7, printr-o vedetă sovietică sosită la Capul Midia, s-a transmis un
mesaj al amiralului Octiabriski, comandantul Flotei Sovietice din Marea
Neagră, aflat la Sulina. Un mesaj care conţinea un ultimatum ca navele
române să lupte contra germanilor sub comandă sovietică şi în acest scop
şi pentru primirea ordinelor întreaga flotă română să se deplaseze la
Sulina. Deşi contraamiralul Horia Măcelariu s-a opus, flota română a
fost sechestrată şi dusă la Odessa.5 De
altfel, Convenţia de armistiţiu, semnată la Moscova de România, la 12
septembrie 1944, prevedea ca în perioada 12 septembrie 1944 - 12
septembrie 1950 U.R.S.S. să primească de la noi: 187 bucăţi nave din
existent şi alte 168 bucăţi nave noi în totalul sumei de 19.656.823
dolari. De reţinut că la acea dată flota maritimă română cu un
deplasament de 22.548 tdw era alcătuită din două motonave care se aflau
în Bosfor - „Transilvania” şi „Basarabia” de 3.354 tdw fiecare - şi două
cargouri „Alba Iulia” şi „Ardealul” de 7.920 tdw fiecare, al treilea
cargou „Oituz”, fiind scufundat”.6
La 12 august 1951,
U.R.S.S-ul a înapoiat României opt nave (distrugătoarele „Regele
Ferdinand” şi „Regia Maria”, submarinul „Rechinul” şi cinci monitoare).
Au rămas la sovietici şi nu ne-au mai fost niciodată înapoiate, nava
bază „Constanţa”, puitorul de mine „Murgescu”, canoniera „Dumitrescu”,
crucişătorul auxiliar „Dacia”, vedeta torpiloare „Viscolul” şi navele de
transport civile, între care pasagerul „Basarabia” şi cargoul „Alba
Iulia”. Ultimul a mai străbătut multă vreme, apele Mării Negre, a fost
chiar şi în portul Constanţa, fiind cunoscut de docheri, dar, plutind
sub pavilion străin. Şi-a făcut datoria până la adânci bătrâneţi.
 Constantin
C. GOMBOŞ
NOTE
1. Ordinea - unicul ziar
ilustrat de informaţii, Anul II, nr. 244, din 7 sept. 1933, Bucureşti,
pag. 1.
2. Enciclopedia României,
vol. IV, Economia Naţională, Circulaţie, Distribuţie şi Consum,
Bucureşti, 1938, pag. 101. Vezi şi Anuarul Statistic al României 1937
şi 1938, Bucureşti, Splaiul Unirii, 28, pag. 524.
3. Asociaţia Naţională a
Veteranilor de Război: Veteranii - pe drumul onoarei şi jertfei -
1941-1945; Editura „Vasile Cârlova” - Bucureşti, 1998, pag. 620.
4. Romeo Hagiac: Din
infernul de la Chersones în „Magazin istoric”, serie nouă, nr. 4/1998,
pag. 38-39.
5. Revista de istorie
militară (2(48) 1998), pag. 49.
6. Ion Alexandrescu:
Economia României în primi ani postbelici (1945-1947), Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986, pag. 59.
|
|
