|
1 Decembrie 1918, la Alba Iulia,
în cetatea de scaun a lui Mihai Viteazul
Era o zi de duminică, ziua de 1 Decembrie 1918, zi de sărbătoare pentru
creştini şi zi naţională, în acelaşi timp, pentru români. Mai era şi o
zi de iarnă cu viscol cumplit, ca adeseori însăşi istoria noastră,
bătută de vânturi străine. La porţile cetăţii străjuiau, pentru a ura
Bun venit tuturor, o gardă naţională formată din tineri ce
întruchipau, prin înfăţişarea lor, toate virtuţile de vitejie şi toată
frumuseţea neamului românesc. Un ziar intitulat „Alba Iulia”, pregătit
anume pentru acea zi de mare sărbătoare, prin condeie şi inimi blăjene
şi ale gazdelor, scria pe prima pagină: „Bine aţi venit în sfânta
cetate de durere şi de slavă a neamului românesc”1.
Era o tradiţională urare ce cuprindea în sine: o împlinire, o durere şi
o nădejde - de fapt, o istorie.
Generalul Mackensen - la cererea lui Ştefan Cico-Pop - s-a oprit cu
oştirea lui, aflată în retragere, acolo unde evenimentele i-au prins.
Resemnat şi resemnaţi, general, ofiţeri şi soldaţi ascultă şi salută, la
margine de drum, marşul triumfal al românilor spre Alba Iulia. Căile
ferate primesc şi ele ordin - şi nu se opună - să pună în mişcare
trenuri fără număr, de câte va fi nevoie2.
Şi trenurile au fost pornite, din toate părţile Ardealului, Banatului,
Crişanei şi Maramureşului, din locurile dorite şi la ceasurile potrivite
pentru a ajunge la timp în cetatea lui Mihai. N-a fost o cale uşoară,
scutită de greutăţi aşezate în faţă de vreme şi oameni. A fost, cu toate
acestea, un drum apoteotic. Parcă curgeau la vale toate râurile pornite
din toţi Carpaţii noştri ardeleni a se întâlni şi vărsa în Câmpul lui
Horea. Aşa au venit cei de departe. Trenurile lor au mers uneori încet,
au oprit la fiecare gară şi haltă. Coboară sau primesc noi drumeţi spre
Alba Iulia. Opresc şi între staţii, acolo unde sunt zărite pâlcuri de
oameni. La destinaţie sunt aşteptaţi de gazde şi împreună se prind în
Hora Unirii. E hora înfrăţirii şi a Unirii celei Mari.
La Alba Iulia s-a ajuns nu numai cu trenurile. Căruţele sau săniile au
fost puse şi ele în mişcare, iar cei de mai aproape au venit pe jos, mai
iute ca oricând. Toţi au fost călăuziţi spre cetate şi în cetate,
aşezaţi în rânduri pentru a forma oastea neînarmată, dar ordonată,
pregătită a da onorul cuvenit Măritei Adunări Naţionale şi Hotărârii ce
avea să o ia. Erau acolo - spun cronicarii acelei zile - peste o sută de
mii de suflete româneşti
Delegaţii aleşi au format Marea Adunare Naţională, unii sosind atunci,
alţii mai devreme. Începând de Joia - ce nu mai semnifica ziua patimilor
noastre, ci aceea a apropiatei reînvieri - au fost primiţi şi găzduiţi,
de fapt, toţi cei ce au venit la marea sărbătoare, prin grija unui
comitet de încartiruire ce funcţiona fără răgaz, la ceasuri de zi şi de
noapte, chiar la hotelul oraşului. Au fost primiţi acolo şi în casele
ospitaliere ale oamenilor din vechiul nostru Apulum. Gazdele au făcut
tuturor cea mai aleasă primire. Şi ei, şi casele lor, şi străzile lor au
îmbrăcat haine de mare sărbătoare - de primă sărbătoare naţională.
Aşa au fost primiţi şi membrii Consiliului Naţional Român, veniţi cu
două zile înainte. Era elita noastră politică de atunci, încărcată,
parcă, de mulţi ani şi toată de mari răspunderi, dar şi de o
impresionantă demnitate. Cei prezenţi veneau parcă din oastea lui Mihai,
veneau cu gândul lui şi fapta lui, căci Marea Unire este, fără îndoială,
ieşită dintr-o voinţă naţională, ai cărei purtători de cuvânt au fost,
până atunci, ei. Ei au deschis drumul spre Alba Iulia şi l-au pregătit
împreună cu elita clericală şi laică, asigurând participarea şi
desfăşurarea Marii Adunări Naţionale într-o formă şi ordine desăvârşite.
Preoţii şi învăţătorii satelor, profesori de toate gradele, elevi şi
studenţi, înaltul cler, vicarii şi episcopii celor două Biserici
româneşti, greco-catolici şi ortodocşi, într-o frăţească unitate s-au
întâlnit şi s-au găsit cu toţii alături de credincioşii lor, În Sala
Unirii sau pe Câmpul lui Horea. Unitatea tuturor a dat tărie şi puterea
Unirii celei Mari. A fost (şi mai trebuie să fie) această unitate -
manifestată mai întâi în Catedrala Blajului şi pe Câmpia Libertăţii de
aici (în 1848), repetată la Alba Iulia (în 1918) - un pilduitor exemplu
pentru spiritualitatea zilelor noastre şi a celei viitoare. Nimic nu se
poate clădi trainic decât pe adevăr şi dreptate, iubire şi înfrăţire.
Aceştia erau stâlpii de susţinere ai Unirii celei Mari. Poetul Lucian
Blaga, rememorând măreţia zilei de 1 Decembrie 1918, avea să spună mulţi
ani mai târziu: „...în ziua aceea am cunoscut ce înseamnă entuziasmul
naţional, sincer şi spontan, irezistibil, organic, masiv...”3.
Aşa era la Alba Iulia şi aşa era pretutindeni pe pământul Transilvaniei,
Banatului, Crişanei şi Maramureşului, pentru că, aşa cum ne relatează un
alt martor al acelor fermecătoare timpuri, I. Bordea, „ceva feeric se
petrecea în întreg Ardealul şi aveam impresia că pretutindeni se auzea
acel strigăt de slăvire a patriei unite”4.
„Privită prin perspectiva sfertului de veac ce se împlineşte acum
- spunea în 1943 profesorul Silviu Dragomir - Adunarea Naţională de
la 1 Decembrie 1918 apare măreaţă prin ideea pe care a înfăptuit-o şi
prin cadrul de majestuoasă solemnitate, pe care i-a dat-o solidaritatea
conducătorilor şi unanima însufleţire a maselor populare. Ideea de la
Alba Iulia cuprindea tot ce a frământat naţiunea în cursul veacurilor de
restrişte, povaţă adâncă a trecutului în aceeaşi măsură ca şi credinţa
neclintită în adevărurile luminoase ale lumii noi. O lecţie politică de
neasemuită valoare pentru toate timpurile, dar mai ales pentru
generaţiile cărora le revine o răspundere istorică în desfăşurarea prea
deseori dramatică a evenimentelor politice”5.
Participarea maselor la Marea Unire era - aşa cum o dovedesc toţi cei
care au fost la Alba Iulia în urmă cu peste trei pătrare de veac -
entuziastă şi cu o puternică şi temeinică motivaţie. În aceeaşi
atmosferă şi în acelaşi spirit a fost întocmit Actul Unirii. Textul său
fusese redactat, într-o primă formă, la Arad şi apoi, într-o zi
prelungită până noaptea târziu (30 noiembrie), discutat într-un cerc
foarte larg la Alba Iulia.
S-a cerut atunci, mai ales din partea socialiştilor, ca Hotărârea Unirii
să fie luată cu formularea unor condiţii. Părerile erau divizate, însă
Maniu este cel care intervine explicând rosturile Marii Adunări
Naţionale: „Noi suntem o corporaţie legislativă numai într-un singur
punct: al Unirii”6.
Tot ceea ce s-a invocat în acest sens nu putea constitui în condiţii ale
unirii, ci în probleme ce urmau să fie cuprinse sau însuşite în
viitoarele programe ale partidelor politice de guvernământ. Învinge
acest punct de vedere, iar unirea va fi hotărâtă fără condiţii.
Programul Adunării era fixat din timp şi de toată lumea ştiut. La ora 7
dimineaţa, serviciul divin celebrat în cele două biserici - ortodoxă şi
catolică din localitate. La ora 10,30 deschiderea Marii Adunări
Naţionale în sala de festivităţi a Cazinoului din Cetate; citirea
proiectului de hotărâre şi votarea lui.
Oamenii satelor, ducând cu ei steaguri şi pancarte ce indicau numele
comunei, grupaţi în rânduri de câte patru, urmau să străbată piaţa
oraşului, intrând apoi în cetate pe sub poarta Împăratului Carol pentru
a ajunge până aproape pe Câmpul lui Horea. Aici, de pe patru tribune, se
va vorbi poporului despre însemnătatea istorică a zilei, iar de pe
tribuna prezidenţială, din centru, se va citi Rezoluţia Marelui Sfat al
Naţiunii Române. Totul era bine gândit şi temeinic pregătit, ca şi
alegerile de delegaţi, de către Ioan Suciu.
„Organizatorul Adunării - spune Silviu Dragomir - a fost Ioan
Suciu, al cărui merit este că circumscripţiile electorale s-au
constituit la timp, alegându-şi delegaţii, iar corpurile reprezentative,
bisericile, instituţiile culturale, asociaţiile de toate categoriile
s-au executat de asemenea, pentru a-şi desemna fiecare câte un delegat.
Acest vajnic luptător, neclintit în crezul său naţionalist şi cu
intuiţia clară a realităţii politice, făcând parte din marea trinitate a
Aradului, a înţeles covârşitoarea importanţă a adunării, ca expresie
liberă şi autentică a voinţei poporului românesc din Transilvania. De
aceea a căutat să îndeplinească toate formele pentru ca delegaţii aleşi
să reprezinte într-adevăr voinţa mandatarilor”7.
Aşadar, toţi cei veniţi la Alba Iulia îşi aveau locul lor bine gândit şi
bine ales. Delegaţii urmau să intre în sala ce de atunci se va numi a
Unirii. Erau deputaţi români transilvăneni, crişeni şi maramureşeni, şi
formau toţi la un loc Marea Adunare Naţională, o instituţie cu atribuţii
parlamentare restrânse la dreptul de a vota, în numele alegătorilor,
calea ce va fi aleasă de urmaşii vechilor voievozi români din Ţara de
dincoace de Munţi.
Mulţimea venită în număr mare se afla în imediata lor apropiere. Ea s-a
alăturat şi gândurilor, şi faptelor săvârşite înăuntru. Le-a dorit şi
le-a sancţionat ca o putere suverană. A format din Marele Sfat mult mai
mult decât o Adunare reprezentativă. Prezenţa sa acolo a întărit
caracterul popular al actului Unirii.
Reproducem gândurile mulţimii de la Alba Iulia şi nu numai de acolo,
exprimate la 1 Decembrie 1918, în legătură cu unirea necondiţionată,
sintetizate într-un articol publicat în ziarul „Unirea” din Blaj: „Unire
necondiţionată au cerut cei 1228 delegaţi ai tuturor instituţiilor
româneşti. Unirea fără nici o restricţie, a strigat uriaşa mulţime de pe
Câmpul lui Horea. Şi mulţimea are azi pumni de fier! A arătat îndeajuns
de ce e capabilă când vrea. Iar azi vrea Unirea, dar Unirea curată,
lipsită de rezervaţii şi dictată de interesul curat al populaţiei
româneşti de pretutindeni. Aceasta i s-a dat. E treaba ei mai departe să
grijească ca unirea numai astfel să se facă după cum a cerut. Cu privire
de oţel va veghea ca Unirea să fie a tuturor românilor... sub un
Căpitan, cu o corporaţie legiuitoare, cu drepturi şi dorinţe egale şi
mai ales cu sprijin egal, împrumutat. Toţi pentru unul şi unul pentru
toţi e lozinca zilei de azi. O comandă, un guvern, un control, reclamă
toată suflarea românească, în uriaşele prefaceri ale zilelor noastre...
Numai uniţi, total, radical uniţi cu toţi românii teritoriului românesc,
putem privi cu încredere în viitorul acestui neam... Deci vegheaţi ca
Unirea noastră să fie deplină, necondiţionată şi neturburată de
veleităţi, care în marile prefaceri trebuie să dispară ca negura în faţa
razelor de soare”8.
Sunt toate cuvinte ce dovedesc înţelepciune, viziune şi maturitate
politică.
Cazinoul este în solemnă aşteptare. La intrarea membrilor Consiliului
Naţional Român şi a celorlalţi ai vieţii politice, ei sunt primiţi cu
puternice şi sincere ovaţii. La fel sunt primiţi şi ardelenii reîntorşi
din pribegie, arhiereii Bisericilor noastre, Oaspeţii veniţi de dincolo
de munţi. Întreaga presă e prezentată şi ea. „Sosirea membrilor
Marelui Sfat este primită cu puternice ovaţii - scria ziarul
„Unirea” de la Blaj. Primul intră V. Goldiş în uralele sălii întregi.
Apoi rând pe rând N. Ivan, A. Cosma, Saftu, Giurgiu, Ciser, Flueraş,
Jumanca, T. Albani, Mihuţ etc. tineri şi mici de statură sunt toţi.
Lumea îi primeşte cu simpatie şi aclamări. Când intră în sală Imbroane,
Ghiţă Pop, Geni Goga, Şchiopul, refugiaţii noştri, în sală izbucnesc din
nou aclamările. Apar apoi arhiereii, Radu, Papp, Frenţiu, Cristea, Hossu
în ovaţiile furtunoase ale tuturor. După ei, aclamat cu căldură Şt. C.
Pop, apoi T. Mihali, maiorul Vlad şi ofiţerii din România: Băgulescu,
Jeleriu, Mărculescu, înalţă chipiile româneşti şi salută adunarea
extaziată”9.
Printre ultimii care intră e Ştefan Cicio-Pop. Era unul dintre fruntaşii
politici ai românilor din deceniile de început ale veacului nostru.
Venea la Alba Iulia pentru ziua de 1 Decembrie 1918 ca cel dintâi
reprezentant al naţiunii române din Transilvania. Fusese până atunci
preşedintele Consiliului Naţional Român Central şi al marelui Sfat al
Naţiunii Române din Ungaria şi Transilvania, supreme foruri politice ale
românilor de aici. „Sufletul acestui vast mecanism improvizat peste
noapte este - ne spune Silviu Dragomir - deputatul Ştefan
Cicio-Pop. Imaginea lui rămâne nedespărţită de serbarea plină de freamăt
al poporului românesc în cele zile ale libertăţii noastre. El face să se
cutremure pământul sub picioarea duşmanilor, tună şi fulgeră ca un
vulcan aprins, ştie să îndemne cu povaţă înţeleaptă ca un părinte bun,
să stăruie, să convingă, să predice, să poruncească, să se zbuciume fără
odihnă, nu de dragul revoluţiei, ci al ideii care i s-a dat în grijă şi
pe care o va duce astfel în siguranţă la izbândă... era ... de o
intransigenţă în chestiunile naţionale, mai tare ca religia unui sfânt.
A fost predestinat să conducă în cele patruzeci de zile, în care se tot
căuta încă, peste o mare înroşită de sânge, drumul spre ţinta adevărată.
Căsuţa sa din Arad a devenit astfel, în curând, o reşedinţă de
guvernator, în care delegaţiile consiliilor naţionale din toate
unghiurile Ardealului românesc cereau sfat, luau ordine şi juruiau
Credinţa. Preşedintele le primea cu solemnitate, înconjurat de un sobor
de ofiţeri, bătrâni şi tineri şi prin hotărârea sa le investea
autoritatea cuvenită”10.
Cei tineri şi bătrâni din jurul lui Ştefan Cicio-Pop, din întreg
pământul Transilvaniei, au venit la Alba Iulia la îndemnul lui, al
tuturor celorlalţi ce formau elita noastră religioasă şi politică, la
propriul îndemn. S-au adunat într-un sobor, într-un Mare Sfat al
Naţiunii Române. S-au strâns la un loc într-o zi de iarnă, între
zidurile Cazinoului şi în jurul acestuia, pentru a hotărî şi a se
pregăti un anotimp de primăvară unei întregi naţiuni de veacuri asuprită
şi nedreptăţită. Alba Iulia le spunea tuturor: „Bine aţi venit în
sfânta cetate de durere şi de slavă a neamului românesc”.
„La orele 10,30 se ridică Şt. Cicio-Pop în liniştea solemnă a sălii
întregi şi ia cuvântul în calitate de preşedinte al Marelui Sfat al
Naţiunii”11 -
scrie un reporter aflat la masa presei la acel mare ceas al istoriei
noastre.
Discursul său este o puternică evocare a evenimentelor şi a stărilor de
spirit din anii războiului, o rememorare a lor într-o succesiune şi cu
evidenţieri ce se cer reliefate. Are aspectul unui adevărat
rechizitoriu. Parcurge etapele prin care a trecut lupta românilor din
anii 1914-1918. Se opreşte asupra unui grup de probleme de o mare
importanţă. A stăruit, mai întâi, asupra condiţiilor de viaţă ale
românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş în anii primului
război mondial. A condamnat întreaga politică promovată de guvernul
maghiar în timpul războiului sau de mai înainte, o politică de
deznaţionalizare şi de îngrădiri socio-economice şi politice, a cărei
prăbuşire o considera inevitabilă şi firească.
Românii, tineri şi bătrâni, au fost luaţi de acasă şi încorporaţi într-o
oaste străină şi duşi să lupte la hotare străine. Le sunt luate şi
bunurile: „... Dacă a mai rămas cineva (acasă)- Spune Cicio-Pop -
şi a mai avut o păreche de boi, ori o păreche de cai, a fost luat să
fie trimis la hotarele Galiţiei, ori în Polonia rusească, să facă
serviciu cu vitele sale, şi cine n-a avut nici boi, nici cai, în sfârşit
şi acela a trebuit să plece, să se ducă”12.
Ce a însemnat războiul „o ştim şi cei plecaţi de acasă şi cei rămaşi
aici” - spunea Ştefan Cicio-Pop. „O ştiţi voi, preoţi, dascăli care
aţi fost printre suliţi. Este Golgota neamului românesc, este Clujul
blăstămat unde mii şi mii de suflete (o voce în adunare: cinci mii)
au suferit suferinţe de martiri. Dar nici voi, mărginenilor, cărora vi
s-a răpit averea n-aţi fost mai prejos. Nu s-au mulţumit numai cu viaţa
voastră. Cheltuielile cele mari ale unui război nebun au voit să le
acopere din avutul nostru. Nici voi, mamelor şi văduvelor, care şiroaie
de lacrimi aţi vărsat după fiii şi bărbaţii voştri, n-aţi fost cruţate.
O ştie un neam întreg”13.
De nimic rău n-a fost cruţată naţiunea română, întreaga naţiune română
de aici, în anii războiului. Dar oare numai atunci? „Poate -
spunea tot Ştefan Cicio-Pop - că istoria veacurilor viitoare o să ne
descrie gemetele durerilor, ce azi nu încap în mintea omenească”.
Şi, în orice caz, nimeni şi niciodată nu-i va putea cere naţiunii române
să îngăduie cuiva ca românul să fie trimis să lupte împotriva fratelui
său. „Cine pe faţa pământului, ce sociolog, ce economist - naţional,
ce filosof, ce bărbat de stat, care om cuminte mai poate pretinde de la
acest neam să mai sufere încă o dată repetarea acestei suferinţe”.
Nimeni şi niciodată pentru că „Nu mai suntem acel popor care a stat
aici în robie şi a fost împestriţat artificial cu asupritori” -
spunea Ştefan Cicio-Pop. Nimeni şi niciodată, pentru că imperiul
habsburgilor şi puterea statului ungar au căzut - şi nu putea să nu
cadă. „Nici nu se putea altcum - afirmă cu tărie tot Ştefan
Cicio-Pop - într-o monarhie unde 80 Î de rugau lui Dumnezeu aşa:
bate-i, Doamne, pe stăpânii noştri. Nici nu se putea altcum, pentru că
ar fi fost o imposibilitate, ar fi contrar cu civilizaţiunea, contrar
dezvoltării omeneşti: să învingă crima şi mişelia asupra virtuţilor”14.
Aşadar, tot în concepţia lui Ştefan Cicio-Pop, destrămarea monarhiei era
un act de dreptate al istoriei şi tot aşa era şi despărţirea românilor
de ceea ce niciodată n-au socotit că sunt legaţi. A salutat intrarea
României în războiul pentru dezrobirea noastră şi a evocat apoi momente
din lupta românilor la sfârşitul acestuia.
Ştefan Cicio-Pop a reamintit deputaţilor din Marea Adunare Naţională
două din principalele acţiuni ale mişcării naţionale: conţinutul
Declaraţiei din 12-18 octombrie 1918, dată în numele Comitetului politic
executiv al Partidului Naţional Român, şi Manifestul Către Popoarele
lumii ale marelui Sfat al Naţiunii române, din 18 noiembrie 1918: „Comitetul
Partidului Naţional Român la timpul potrivit - spunea Ştefan
Cicio-Pop - în Parlament şi-a spus cuvântul său. Prin rostul d-lui
deputat Dr. Alexandru Vaida a adus la cunoştinţa lumii întregi şi mai
ales la cea a vecinilor noştri, că noi, în dreptul firesc al popoarelor
de a-şi determina singure soarta, pentru totdeauna ne desfacem de
naţiunea ungurilor. Am declarat că nu mai recunoaştem parlamentul
maghiar şi guvernul maghiar în cauzele noastre, că voim singuri,
neinfluenţate de nimeni, a putea să ne hotărâm şi noi vom statornici
condiţiile şi raporturile cum ne aşezăm între satele libere, ca stat
liber. Acest început, domnilor, a fost în 18 octombrie st.n. După
aceasta evenimentele au urmat cu o iuţeală zguduitoare”15.
Aceeaşi Declaraţie arăta Ştefan Cicio-Pop, a stat la baza acţiunii
Consiliului Naţional Român Central din 10 noiembrie 1918, când s-a cerut
pe seama acestuia „imperiul” peste toate ţinuturile locuite de românii
din Transilvania, Ungaria şi Banat, ca redactarea Manifestului din 18
noiembrie 1918, prin care popoarele lumii au cunoscut din nou hotărârea
românilor din Ungaria şi Transilvania de a se uni cu fraţii lor de peste
munţi
Ştefan Cico-Pop a mai vorbit în sala Marii Uniri, aşa cum au făcut, la
rândul lor, Gheorghe Pop de Băseşti şi Vasile Goldiş, despre principiile
dreptului la auto-determinare formulate de preşedintele american Wilson.
Era, în fapt, în cele spuse de Ştefan Cicio-Pop, reluarea unor idei
foarte mult vehiculate, în presă, mai ales, legate de cele 14 puncte ale
lui Wilson, cuprinse în mesajul adresat Congresului american la 8
ianuarie 1918 şi care sintetiza concepţia preşedintelui Statelor Unite
ale Americii în cele două mari probleme ale vremii, a păcii şi a
autodeterminării naţiunilor oprimate. Era, în acelaşi timp, ecoul unor
manifestări ce au avut loc în cadrul multor consilii naţionale
româneşti, în tomna anului 1918.
Numele Wilson e rostit cu mare bucurie şi cu mare încrede pretutindeni,
la sate şi la oraşe. Părinţii îşi botează noii născuţi cu numele
preşedintelui american. Ştefan Cicio-Pop salută „Solia lui Wilson în
care se spune că marele prezident cunoaşte jertfele cele mari care le-a
adus pentru civilizaţiune şi pentru omenire mica Românie, îi recunoaşte
revendicările şi înainte de toate îl recunoaşte dreptul la o unitate
naţională”. E scrisoarea „care cred că va făcut să tremuraţi de
bucurie”, spunea Ştefan Cicio-Pop16.
Vorbind de toate acestea, Ştefan Cicio-Pop reconstituie realităţi din
vremea războiului, explică împrejurările interne şi externe din acea
vreme, prezintă câteva principale acţiuni duse în cadrul luptei
naţionale în toamna anului 1918, esenţiale şi hotărâtoare, recunoaşte
contribuţia tuturor factorilor interni şi externi până la acea vreme,
formulează judecăţi şi sentinţe, le face şi în calitatea de preşedinte
al Consiliului Naţional Român Central pe care l-a condus şi de care e
sigur că „şi-a împlinit chemarea şi faţă de naţiunea română”. În
faţa Măritei Adunări depune mandatul încredinţat lui şi Consiliului, cu
conştiinţa deplin împăcată: „Credem că ce am făcut, bine am făcut”;
iar prin cele arătate, Comitetul Naţional consideră că ”şi-a împlinit
dorinţa faţă de naţiunea sa ... (şi) a spune mai mult, voi
reprezentanţii poporului sunteţi chemaţi... eu mi-am împlinit misiunea.
Dumnezeu să ne dea înţelepciune, ca să aducem hotărâri bune”17.
Din sală s-a scandat puternic „Trăiască România Mare”. De afară
se auzea acelaşi strigăt. Ecoul lui a străbătut văzduhul în toate cele
patru puncte cardinale.
În această ambianţă, Ştefan Cicio-Pop aduce mulţumiri oaspeţilor de
peste munţi, din vechiul Regat, din Basarabia - lui Pantelimon Halippa,
din Bucovina - profesorului Alecu Procopovici, ardelenilor constituiţi
în corpul voluntarilor din Transilvania şi Ungaria, din Iaşi - dr.
Victor Deleu, Vasile Osvadă, Toma Vasinca şi apoi îl invită pe Ioan
Suciu să prezinte raportul comisiei de verificare a credenţionalelor şi
împuternicirilor tuturor delegaţiilor.
Totul decurge cu respectarea normelor vieţii parlamentare. Adunarea este
informată că au sosit credinţionalele din 25 de judeţe, aproape din
toate circumscripţiile electorale (din 130), din care s-au prezentat
peste 680 de delegaţi. Multe cercuri au trimis şi supleanţi. Erau apoi
episcopii, delegaţii consistoriilor, ai tuturor asociaţiilor şi şcolilor
medii şi ai instituţiilor teologice, ai reuniunilor, ai
social-democraţiei române, ai gărzilor naţionale şi „aceaia cari
reprezintă viitorul naţiunii noastre: tinerimea universitară română”18.
Erau în sala Unirii tineri şi mai puţin tineri, oameni politici,
slujitori ai Bisericilor româneşti, profesori şi învăţători, avocaţi,
ţărani şi muncitori, bărbaţi şi femei. O Adunare Naţională, cu adevărat
democratică prin toată structura sa, şi un Parlament într-o componenţă
numerică neobişnuit de mare: 1228 de deputaţi.
O comisie propune ca preşedinţi ai Marii Adunări Naţionale pe Gheorghe
Pop de Băseşti, preşedintele Partidului Naţional Român, Ioan I. Papp şi
Demetriu Radu - episcopi, ca vicepreşedinţi pe Ştefan Cicio-Pop, Teodor
Mihali şi Ioan Flueraş, ca notari pe Alexandru Fodor, Sever Miclea,
Caius Brediceanu, Silviu Dragomir, Victor Deleu, Iosif Ciser, Ionel Pop
şi George Crişan. „Adunarea i-a aclamat prelung primind propunerea
unanim”19.
Gh. Pop de Băseşti, octogenar, preşedinte de multă vreme al P.N.R.
membru de seamă al acestui partid de multe decenii, se adresează
Măritei Adunări Naţionale, încărcat de anii mulţi puşi în slujba
naţiunii române şi plin de emoţii, în acelaşi timp. Martor al istoriei
românilor transilvăneni, Gh. Pop de Băseşti evocă, în cuvântul său,
istoria lor, pornind de la una din marile confruntări, de la 1848, când
Adunarea Naţională de la Câmpia Libertăţii de la Blaj - spunea el - a
luat hotărârea cu care avea să înfrunte iobăgia în care gemea sărmana
naţiune română”. Vorbind apoi de dubla asuprire, naţională şi
socială, numindu-le semnificativ: „iobăgia sufletelor noastre” şi
„iobăgia de clasă”, caracteristice amândouă deceniilor ce au
urmat revoluţiei, subliniază dreptul Marii Adunări Naţionale de la Alba
Iulia de a aduce - aşa cum au făcut-o în alte împrejurări adunările
naţionale - hotărâri pe seama naţiunii române. „La locul acesta
sfinţit de sângele marilor noştri martiri - spunea Gh. Pop de
Băseşti - v-aţi adunat şi D-voastră ca să sfărmaţi şi cătuşele robiei
noastre spirituale, ale robiei nostre seculare şi să decidem ca un popor
liber asupra sorţii noastre”. Salută apoi de toţi cei prezenţi,
salută „Adunarea liberă a tuturor românilor din Transilvania, Ungaria
şi Banat”20.
Desăvârşirea statului unitar realizată la 1 Decembrie 1918 a constituit,
evident, încoronarea unei evoluţii, fiind expresia politică a
complexelor procese istorice care au străbătut societatea modernă
românească.
Explicaţia trebuie căutată în trecutul naţiunii, fiind consecinţa
istoriei româneşti care, evoluând în sensul formării statului naţional
în 1859, a creat un nou cadru de afirmare a naţiunii. Formarea statului
român modern şi cucerirea independenţei au imprimat un nou sens luptei
de afirmare a românilor aflaţi sub stăpânire străină. Cuvântul
preşedintelui Marii Adunări Naţionale ne dezvăluie viziunea
participanţilor, a marilor lideri, determinaţiile şi semnificaţiile
Marii Uniri. Discursul lui şi al celorlalţi vorbitori rămân
reprezentative pentru înţelegerea momentului istoric, dar şi pentru
însemnătatea atribuită naţiunii în realizarea acestui proces de devenire.
Importanţa acestor texte îngăduie apropierea de gândirea şi acţiunea
politică care au prezidat, prin apelul la forţele colective, la geneza
actului săvârşit. El trebuie căutat în istorie, în toată istoria noastră,
împlinit într-un oraş istoric, ales nu întâmplător la 1 Decembrie 1918.
Alba Iulia a fost şi aşa trebuie să rămână - oraşul simbol al unităţii
noastre politice şi geografice, aşezat în mijlocul ţării, nu departe de
Blaj, întâiul oraş simbol al redeşteptării noastre naţionale.
Prof. univ. Dr. Marcel ŞTIRBAN
Bibliografie
1. Alba Iulia, 1918, 1 Decembrie, p. 1.
2. Consiliul Naţional Român din Blaj, vol. II, p. 216.
3. De vorbă cu Lucian Blaga despre 1 Decembrie 1918, în „Tribuna Nouă”,
1945, nr. 35, p. 2.
4. I. Bordea, Din măreţele zile ale neamului. „Unirea în Ardeal”,
Bucureşti, 1919, p. 16-17.
5. Silviu Dragomir, Un sfert de veac de la Unirea Transilvaniei, Sibiu,
1943, Ed. Astra, p. 25.
6. Ibidem, p. 26.
7. Ibidem, p. 24.
8. Dr. Octavian Prie, Unirea (Blaj), nr. de propagandă din 4 decembrie
1918.
9. Consiliul Naţional Român din Blaj..., vol. II, p. 221.
10. Silviu Dragomir, Un sfert de veac de la Unirea Transilvaniei, Sibiu,
1943, Ed. Astra, p. 18-19. Cf. Bibliografie V Bibliografii, b.
Personalităţi.
11. Consiliul Naţional din Blaj..., vol. II, p. 221.
12. Marea Adunare Naţională întrunită la Alba Iulia în ziua de 1
Decembrie 1918. Acte şi documente, p. 3.
13. Ibidem, p. 4.
14. Ibidem, p. 4-5.
15. Ibidem, p. 5.
16. Ibidem.
17. Ibidem, p. 6.
18. Ibidem.
|
|
