|
Stegarul Ioan Arion - martir al Marii Uniri
de la Alba Iulia
În anul Marii Uniri, 1918, ultimele zile ale lunii noiembrie îi găseau
pe românii de dincoace de Carpaţi într-o euforică stare sufletească. Ea
era determinată de ştirea convocării, la 1 Decembrie, a Marii Adunări
Naţionale de la Alba Iulia, care urma să proclame unirea lor şi a
teritoriilor locuite de ei din moşi-strămoşi cu Patria mamă. Erau zilele
în care paşii multora se îndreptau cu grabă, cu pietate şi nădejde spre
„Bălgradul lui Mihai Viteazul” pentru a-i desăvârşi opera, urmăriţi de
gândurile optimiste, dar şi temătoare, ale celor rămaşi acasă. În
condiţiile de atunci şi optimismul şi teama erau pe deplin justificate.
Din respect pentru adevărul istoric, trebuie să arătăm că entuziasmul
general al românilor din acele zile memorabile a fost frânt, ici-colo,
în mod brutal, prin forţă armată, de către cercurile guvernante maghiare,
care, deşi se autoproclamaseră revoluţionare şi democratice (se poate
bănui câtă democraţie putea să promoveze un guvern format din
aristocraţi), au întreprins tot ce se mai putea întreprinde, în
conjunctura de atunci, pentru menţinerea integrităţii teritoriale a
Ungariei.
În timp ce se declarau intenţiile de democratizare a ţării şi de
introducere a unor reforme radicale, se luau măsuri discrete de
contracarare a intenţiilor românilor de a se despărţi de Ungaria şi de a
se uni cu România. Astfel, este înfiinţată la Cluj Secţia Ardeleană a
Consiliului Naţional Maghiar, sub preşedenţia lui Apathy Istvan, un
vechi şi înrăit duşman al românilor, transformată mai apoi în
Primcomisariatul guvernamental din Ungaria răsăriteană.
Întrucât, în cea mai mare parte a Transilvaniei, revoluţia a dus la
îndepărtarea vechilor organe de stat şi la crearea condiţiilor pentru
înfiinţarea consiliilor şi a gărzilor naţionale române, care au preluat
puterea politică, administrativă şi militară din zonă, încă de la 8
noiembrie 1918, guvernul Karoly ordonă înfiinţarea unor gărzi naţionale
speciale pentru paza căilor ferate, sub pretextul că întreruperea
transportului feroviar ar duce la o adevărată catastrofă naţională.
Pentru a atrage militarii ce se reîntorceau de pe fronturi, din cazărmi
şi din prizonierat în aceste gărzi, se promitea o soldă zilnică de 25
coroane şi întreţinerea cu toate cele necesare, cei vrednici urmând să
fie mai târziu recompensaţi şi cu loturi de pământ sau cu diferite
slujbe la Stat.
Asemenea gărzi s-au format pe traseul liniei ferate Cluj-Apahida-Teiuş,
constituindu-se într-o adevărată lance, înfiptă adânc spre Sud, în
teritoriul transilvănean aflat sub controlul românilor. Ulterior, aceste
gărzi au fost întărite şi cu forţe militare regulate, întrucât, după cum
se ştie, prin armistiţiul din 13 noiembrie 1918, încheiat la Belgrad
între guvernul Karoly şi trupele Antantei de sub comanda lui Franchet d’
Esperay, i se lăsase Ungarei un efectiv militar de 6 divizii.
Din păcate, în garda naţională maghiară de cale ferată de la Teiuş au
fost atraşi şi câţiva români din Cugir, care, mai apoi, în conjunctura
care s-a creat, au fost nevoiţi să lupte la podul de peste Mureş de la
Mihalţ şi la Brănişca împotriva armatei române. Arestaţi în luna
decembrie 1918 de către C.N.R. din Cugir, împreună cu foştii lor
camarazi unguri din localitate, ei au fost predaţi Marelui Stat Major al
armatei române pentru a fi judecaţi.
În zilele în care trenurile au început să aducă mulţimile de români spre
Alba Iulia, pe traseul căii ferate Cluj-Teiuş au apărut şi trenuri
militare blindate.
O altă acţiune de contracarare a tendinţelor unioniste româneşti a fost
cea de propagandă. Din documentele scrise pe care le-a avut asupra sa
echipa de agitatori arestată la Săvârşin în ziua de 30 noiembrie, pe
trenul care ducea delegaţii, precum şi o parte din membrii Consiliului
Naţional Român Central din Arad la Alba Iulia, s-a constatat că acţiunea
era dirijată de către Comitetul central de Propagandă din Budapesta,
având sprijinul ministerelor de război şi de comerţ. Agitatorii au
declarat poliţiei din Alba Iulia că aveau misiunea să împartă manifeste
şi să facă agitaţie împotriva unirii cu România, îndeosebi în gări.
Toate aceste acţiuni nu mai puteau însă schimba mersul obiectiv al
istoriei, căci furtuna conştiinţei naţionale, primenită de entuziasmul
patriotic al realizării mult doritei Uniri, a cuprins toată suflarea
românească. Nimeni şi nimic nu mai putea înăbuşi acest entuziasm,
această voinţă hotărâtă să învingă orice obstacole pentru proclamarea
Unirii. Erau vremuri revoluţionare. Românii, mai hotărâţi ca oricând, se
îndreptau cu miile, de pe toate plaiurile strămoşeşti, spre „cetatea
Unirii”. În această atmosferă clocotitoare, ce a cuprins toată
Transilvania, feciorii şi fetele din Agriş (comuna Iara, judeţul Cluj)
se adunau seară de seară la casa dascălului Ştefan Arion pentru a învăţa
cântece naţionale şi a pregăti steagul pentru Alba Iulia: „steag mândru,
căci Agrişul e sat de frunte şi agrişenii fruntaşi vor să fie şi la
acest măreţ act”.
Ioan Arion cioplise cea mai frumoasă furcă din sat (folosită drept lance
pentru steagul tricolor) şi ajuta, cu dibăcie, fetelor, alături de alţi
feciori, să termine ţesutul tricolorului. Vineri seara, în 29 noiembrie,
acesta era gata, fermecându-i pe toţi privitorii cu frumuseţea lui.
Preotul local Gheorghe Purdea, cu ochii strălucitori de bucurie, grăi
tinerilor:
- „Dragii mei, vrednic lucru am făcut. După atâta prigoană şi înjosire,
voi dat-aţi steagului nostru cuvenita cinstire şi strălucire”. El a
propus ca a doua zi dimineaţa să se sfinţească steagul şi apoi delegaţia
satului să pornească spre Alba Iulia. La sunetul clopotelor, în
dimineaţa zilei de 30 noiembrie, s-a adunat la biserică tot satul. Era o
sâmbătă cu nori şi ceaţă, dar în sufletele oamenilor era numai soare,
numai avânt şi curaj. Părintele Gheorghe a slujit Sfânta Liturghie cu o
evlavie rară, pomenind pentru prima oară în viaţa lui pe Ferdinand I,
regele tuturor românilor. După binecuvântarea şi sfinţirea steagului, el
îl înalţă ca pe un brad în faţa sătenilor şi le spuse:
- „Sâmbăta e ziua morţilor, dar pentru toţi românii din Transilvania şi
deci şi pentru Dumneavoastră, această sâmbătă este Ziua învierii! De
acum toţi românii transilvăneni sunt liberi în ţară liberă! şi semnul
libertăţii noastre este steagul acesta”. La întrebarea preotului: „cine
este acel bărbat care să ducă steagul acesta la marele praznic al
neamului de la Alba Iulia?”, în biserică s-a făcut linişte. Oamenii se
uitau de jur împrejur, măsurau cu privirea şi pe un fecior şi pe altul,
când deodată, din mulţime, se auzi un glas hotărât: eu părinte! Era Ioan
Arion, un flăcău de 24 de ani (născut la data de 3 iunie 1894 în satul
Agriş, fiul lui Gheorghe şi Irina - agricultori), „voinic ca un brad,
chipeş şi frumos, având o forţă herculiană”, care făcuse peste trei ani
de război şi se întorsese acasă cu gradul de caporal. Mulţimea a
încuviinţat:
- „Ioanu Irinii să-l ducă, părinte!”
Preotul i-a luat apoi alesului jurământul:
„Jur că acest drapel nu-l voi lăsa din mâini decât odată cu viaţa mea şi
voi ajunge cu el la Alba Iulia”.
După ieşirea din biserică, în acelaşi sunet al clopotelor şi-n dulceaţa
cântecelor naţionale, cei douăzeci şi cinci de reprezentanţi ai
Agrişului, îmbrăcaţi sărbătoreşte, se porniră la drum, însoţiţi de
întregul sat, până la hotarul localităţii Plaiuri, străbătându-se pe jos,
în cap de iarnă, peste 20 de km, până la Turda. În frunte păşea hotărât
stegarul Ioan Arion, apoi preotul Gheorghe Purdea, învăţătorul Ioan
Metan, Ilie Berar, Teodor Luca, Anton Arion, Anton Berar şi alţii.
- „Vom avea o ţară mare şi frumoasă ca o minune:
- Vom avea belşug de toate şi pace:
- Vom avea armata noastră şi dregători de limba şi legea noastră”.
Cu astfel de discuţii, învioraţi de cântece, dar cu o ţinută demnă,
chibzuită, pe tot parcursul, pătrunşi de semnificaţia istorică a
momentului, agrişenii au sosit la Turda, traversând centrul oraşului
până la gară. Aici au fost primiţi cu bucurie de grupurile ce
reprezentau alte localităţi, pe peron întinzându-se o horă în care s-au
prins călătorii şi localnicii.
O spontană şi însufleţită manifestare a avut loc şi în gara Ghiriş
(Câmpia Turzii) la sosirea trenului dinspre Cluj, mai ales că în el se
afla şi Badea George Pop de Băseşti, cunoscut în tot Ardealul. La acest
tren a fost ataşată şi garnitura sosită de la Turda, precum şi alte
vagoane, deschise, de marfă, căci lumea se revărsa din toate părţile
într-un entuziasm general, ca un adevărat şuvoi. Aceeaşi atmosferă, de
mare sărbătoare, era şi în gara Ghiriş.
Podoaba cea mai de preţ era pădurea de steaguri tricolore ce fâlfâiau la
ferestrele trenului şi în vagoanele deschise. Impresiona, în mod
deosebit, atât stegarul, „un munte de om”, cât şi steagul agrişenilor.
Deşi guvernul Karoly promisese C.N.R. Central că va evita vărsările de
sânge, dând ordine organelor de circulaţie şi celor de siguranţă să nu
saboteze în nici un fel călătoria românilor spre Alba Iulia, pe traseul
căii ferate Războieni-Teiuş s-au întâmplat provocări regretabile ale
forţelor militare guvernamentale.
În ziua de 30 noiembrie 1918 o mulţime de trenuri, obişnuite şi
speciale, pline de călători români, civili şi militari, se îndreptau
spre locul Adunării Naţionale. În gara Războieni se aflau cantonate
însemnate forţe militare maghiare, alcătuite din gardişti, militari din
unităţile de siguranţă a căilor ferate, precum şi dintr-un tren special
cu husari, care transporta echipament militar de la Coşlar la Dej.
Imediat după masa de prânz, la ora 14, în staţie a intrat un tren de
persoane, venind de la Târgu Mureş, plin cu români. Aceştia au coborât
pe peron şi, manifestându-şi bucuria, au aclamat cu pasiune România
Mare, fapt ce a iritat mult pe militarii maghiari.
După o oră şi un sfert a intrat în staţie trenul ce venea de la Oradea,
prin Cluj. Pe acest tren s-a urcat la Ciucea şi delegaţia din Sân
Georgiul de Mureş, condusă de protopopul Vasiliu Pop. Pe locomotiva
trenului, în staţia Ghiriş (Câmpia Turzii) au fost arborate două drapele
româneşti. Veselia şi manifestările românilor, arborarea steagurilor
naţionale şi, după cum avea să afirme procurorul militar care a anchetat
cazul, cuvintele jignitoare care le-au fost adresate, i-au determinat pe
husarii de pe trenul special, între care protopopul Vasiliu Pop a
recunoscut pe câţiva gardişti maghiari din Zalău, în frunte cu fostul
stegar Kerekes, să atace înarmaţi trenul românilor, de pe care au zmuls
drapelele şi le-au călcat în picioare. Văzând aceasta, un fecior din
Buciumi (Sălaj), Sachie a lui Holdoş, a sărit din tren în mijlocul
husarilor şi smulgându-le unul din drapele l-a aşezat la locul lui pe
locomotivă. Pentru a nu se agrava conflictul, mecanicul a pornit trenul
în direcţia Teiuş. La scurt timp după aceea, s-a dat drumul din gară şi
trenului cu husari, in direcţia Cluj-Dej. Nu după mult timp, a sosit în
gara Războieni trenul cu delegaţi de la Ocna Mureş, aceştia
manifestându-şi entuziasmul cu muzici şi fanfare. Întrucât garda
maghiară a luat poziţie în faţa staţiei, în replică, ofiţerii români din
tren şi-au aliniat şi ei soldaţii în lungul acestuia, silind astfel pe
gardiştii maghiari să se retragă şi să se lase doar câteva santinele.
Între timp, a intrat în gară şi trenul special din direcţia Cluj, la
care, în staţia Apahida, au fost ataşate şi vagoanele delegaţilor
dinspre Dej, într-unul dintre acestea călătorind şi protopopul Ioan
Sonea din Reteag, însoţit de fiii săi. La Ghiriş (Câmpia Turzii) la
acest tren au fost ataşate şi alte vagoane, inclusiv garnitura venită de
la Turda (vagoane deschise) în care se afla delegaţia agrişenilor, în
frunte cu stegarul Ioan Arion.
Fiind informaţi despre întâmplarea cu drapelul românesc călcat în
picioare, militarii români din cele două trenuri au năvălit asupra
gărzii maghiare şi au dezarmat-o, luându-i 30 de puşti. Şeful staţiei a
reuşit să aplaneze şi acest conflict, dând drumul trenurilor spre Teiuş.
După informările furnizate de către protopopul Ioan Sonea şi de pe
trenul cu care călătorea el, la Războieni, câţiva husari, profitând de
întunericul care s-a lăsat, au rupt drapelele româneşti arborale pe
ultimul vagon, dispărând apoi în întuneric când românii au prins de
veste.
La Teiuş, garda naţională maghiară comandată de căpitanul Francisc Varga
a fost întărită cu trupe de husari venite de la Aiud, sub comanda
căpitanului Iuliu Tookos şi cu un tren blindat, postat pe linia I-a. La
ferestrele de la etaj ale gării au fost postate mitraliere şi puşti
mitraliere.
Parcă anume pentru a complica situaţia, pe linia a 5-a se afla staţionat
un tren plin cu militari germani înarmaţi, aflaţi în retragere din
România. Trenurile cu români au fost oprite pe liniile dintre trenul
blindat şi trenul cu nemţi. Aceasta nu i-a deranjat însă pe delegaţi,
care, deşi era deja seară, au coborât pe peron, au arborat un drapel
românesc pe frontispiciul gării şi, în sunetele fanfarei din Ocna Mureş,
care cânta „Hora Unirii”, au încins o horă impresionantă. Jocurile şi
cântecele româneşti au continuat cu marşul revoluţionar „Deşteaptă-te
române” şi cu imnul de slavă şi nădejde „Pe-al nostru steag e scris
Unire!”
Conform raportului procurorului militar maghiar, aceste manifestări
zgomotoase i-a iritat peste măsură pe militarii şi lucrătorii de cale
ferată maghiari din staţie, aceştia considerându-le „defăimătoare la
adresa naţiunii maghiare”. Între timp, comandamentul militar maghiar din
Cluj a dat ordin forţelor sale din Teiuş să nu permită plecarea trenului
special al românilor, până ce aceştia nu vor preda cele 30 de puşti
sechestrate la Războieni.
După dispute dure, de peste o oră, timp în care ambele părţi au luat
legătura telefonică cu Comandamentul militar din Cluj, în faţa iminenţei
unor ciocniri sângeroase, s-a ajuns la compromisul că românii să lase o
chitanţă pentru cele 30 de arme, urmând să le restituie ulterior.
În aceste condiţii, în jurul orei 20, s-a dat drumul trenului în
direcţia Alba Iulia. Dar, abia pornit din staţie, trenul a fost supus
unui tir încrucişat de arme de foc. Procurorul militar maghiar, trimis
pentru anchetarea cazului, recunoaşte că s-a tras din toate părţile,
inclusiv cu mitralierele amplasate la etajul gării.
Unul dintre lucrătorii de cale ferată prezent în staţie a mărturisit mai
târziu procurorului român de anchetă că sa tras din clădirea gării, din
trenul blindat şi din trenul cu militari germani. După declaraţia
protopopului Ioan Sonea, tirul a însoţit trenul până la 2 km distanţă de
gara Teiuş.
Ploaia de gloanţe trase asupra ultimului vagon au lovit drept în inimă
pe stegarul Ioan Arion, care, cu steagul ciuruit în mâini, s-a prăbuşit
în braţele consătenilor săi. Tricolorul a fost preluat de către
învăţătorul Ioan Metan.
Se pare că gloanţele trase asupra trenului în care a fost ucis Ioan
Arion au făcut şi alte victime, întrucât, ca martori oculari, protopopii
Vasiliu Pop şi Ioan Sonea au arătat în declaraţiile lor că un alt
călător a fost grav rănit, murind mai târziu, iar un altul a fost rănit
mai uşor, iar în situaţia cu mormintele eroilor din Alba Iulia,
întocmită în anul 1940 de către primăria oraşului, este amintit, pe
lângă Ioan Arion şi Sava Alois, ca fiind ucis în anul 1918. Date mai
precise despre acesta din urmă nu s-au putut însă afla până în prezent.
După cum rezultă din documentele timpului, moartea lui Ioan Arion a fost
fulgerătoare. Cei din preajma lui au fost auziţi exclamând imediat:
„avem un mort”. La oprirea trenului în gara Coşlar, delegaţii au aflat
evenimentul. S-a hotărât transportarea celui ucis la Alba
Iulia. Constatarea oficială a decesului s-a făcut prin garda naţională
română din oraş, care a găsit urmele a două gloanţe.
Anunţaţi de cele întâmplate, fruntaşii şi conducătorii românilor sosiţi
la Alba Iulia l-au declarat pe Ioan Arion ca „mort al naţiunii române”.
Trupul său a fost aşezat pe catafalc în biserica ortodoxă din Maieri,
aflată sub administrarea preotului Florian Rusan, care era, în acelasi
timp, şi duhovnicul gărzii şi a legiunii române din localitate.
Din fotografia pe care o realizează, probabil în ziua de 1 sau de 2
decembrie 1918, fotograful Unirii, Emanoil Mârza, (cea de a 7-a
fotografie a sa din seria realizată atunci) se observă că decedatul era
îmbrăcat în haine militare. Decesul a fost înregistrat atât la oficiul
de stare civilă al oraşului, cât şi la Parohia ortodoxă unde s-a oficiat
înmormântarea, deşi cu unele erori.
Pe lângă cei doi martori oculari - protopopii greco-catolici Vasiliu Pop
din Sân Georgiul de Mereş (Sălaj) şi Ioan Sonea din Reteag (Bistriţa
Năsăud), evenimentele petrecute pe porţiunea de cale ferată
Războieni-Teiuş au fost relatate şi de către procurorul militar maghiar
din Cluj, care la 1 Decembrie 1918 a fost trimis să ancheteze cazul,
precum şi de către presa românească şi maghiară a timpului. În perioada
27 aprilie 1919 - 8 martie 1921 cazul a fost recercetat de către
procuratura de stat din cadrul Tribunalului Alba Iulia.
Dacă rapoartele celor doi protopopi, adresate Mitropoliei greco-catolice
din Blaj, par sincere, ei relatând ceea ce au văzul şi au auzit în
timpul călătoriei spre Alba Iulia, cel al procurorului militar maghiar
din Cluj dezamăgeşte, nu numai prin faptul că este părtinitor, punând
totul pe seama românilor, dar şi pentru faptul că nu reflectă
profesionalismul riguros cerut de o asemenea anchetă.
Astfel, ucigaşul sau ucigaşii lui Ioan Arion au rămas necunoscuţi
opiniei publice. În raportul său procurorul militar maghiar din Cluj
propunea clasarea cauzei, ca fiind cu autori necunoscuţi. Acest raport,
o mostră clasică de cum nu trebuie să arate un act de anchetă în cauză
de asasinat, după opinia noastră, se putea foarte bine redacta stând
comod într-un birou şi utilizând datele din presa timpului.
Procedându-se astfel, la relatarea faptelor mai trebuia adăugată doar
părerea personală. Or, întrucât ancheta s-a făcut imediat după asasinat,
în ziua de 1 Decembrie , ne-am aşteptat să fie consemnate
interogatoriile, rezultatele autopsiei, rezultatele studiului balistic
şi alte elemente de pură specialitate, care să fi dus la elucidarea
cauzei. Nimic însă din toate acestea nu apar în raport. Deşi părtinitor,
subliniind mereu provocările zgomotoase ale românilor şi, în antiteză,
eforturile permanente ale comandanţilor militari maghiari de a evita
ciocnirile, el a devenit, cu trecerea timpului, un preţios document
istoric (după părerea noastră) pentru faptul că redă starea euforică a
românilor ce se îndreptau spre Alba Iulia, numărul lor impresionant,
precum şi structura socială şi profesională a participanţilor. În
acelaşi timp, el nu poate evita sublinierea resentimentelor militarilor
şi ale autorităţilor guvernamentale maghiare faţă de aspiraţiile
unioniste şi de independenţă ale românilor.
În anul 1919, pe baza unor zvonuri, conform cărora pe Ioan Arion l-ar fi
împuşcat un tânăr maghiar de 19 ani, Iuliu Andrasi, frânar de trenuri
din gara Teiuş, Procuratura Tribunalului Alba Iulia redeschide dosarul
cauzei. Afirmativ, acest tânăr, în seara zilei de 30 noiembrie 1918,
profitând de întuneric şi stând lângă vagonul de poştă al trenului cu
care românii se îndreptau spre Alba Iulia, în momentul punerii acestuia
în mişcare a început să strige în batjocură „Traiască România Mare”, în
timp ce, din puşca ce o ţinea în mâini, slobozea gloanţe asupra celor
din vagoane.
Cel care a lansat zvonul, pretinzând că a fost martor ocular la această
scenă, afirmă că aproape imediat s-au auzit strigăte din tren şi
expresia „Avem un mort!”. Ancheta şi dezbaterea cazului Ioan Arion a
durat doi ani, atât la Tribunalul Alba Iulia cât şi la Curtea de Apel
din Cluj, sfârşindu-se prin clasarea cazului din lipsă de probe
împotriva inculpatului Iuliu Andrasi. La dosar a fost conexat şi raport
din luna decembrie 1918 al procurorului militar maghiar din Cluj.
Reexaminând întregul dosar, am remarcat că unul dintre cei care au tras
cu puşca mitralieră asupra trenului cu români de la etajul gării Teiuş a
fost locotenentul de husari Gaspar Varadi, care, mai apoi, a fost ucis,
în luptele cu armata română de la podul Mureşului dinspre Mihalţ. Poate
că astfel Dumnezeu a făcut dreptate acolo unde oamenii s-au dovedit
neputincioşi.
Referitor la cele întâmplate în gara Teiuş în seara zilei de 30
noiembrie 1918, Vasile Goldiş va preciza mai târziu: „În opinia publică
românească s-a împământenit credinţa că Adunarea Naţională de la Alba
Iulia s-a desfăşurat fără nici o jertfă de sânge. Inexact. Adunarea
Naţională de la Alba Iulia şi-a avut martirul său. În preziua învierii
naţionale, din toate părţile Ardealului grăbeau trenurile ticsite de
români spre Alba Iulia. Sosise un tren lung dinspre Cluj la Teiuş, în
uşa unui vagon flăcăul Ioan Arion, înalt şi voinic, ca Făt-Frumos din
poveşti, fâlfâia cu mândrie tricolorul românesc al Ardealului. Trenul se
opri. În acel moment ploaia de gloanţe izbi în vagoane. O ceată de
unguri înarmaţi se furişase pe acoperişul şi în podul clădirilor din
staţiune.
Ioan Arion fu lovit drept în inimă. Căzu mort în braţele camarazilor.
Trupul lui neînsufleţit a fost adus la Alba Iulia şi aşezat în biserica
ortodoxă, de unde i s-a făcut înmormântarea Luni, în 2 Decembrie. În
sicriul deschis rana era descoperită şi se vedea încă sângele închegat
deasupra inimii. Adânc emoţionat, ca niciodată în viaţa mea, dinaintea
de vremi cernitului iconostas al bisericuţei, i-am mulţumit pentru
jertfa sângelui său vărsat pe altarul libertăţii.
Acum odihneşte în cimitirul de sub cetatea lui Mihaiu: un modest
monument <îi> veghează la căpătâi. Se spunea că are o mamă văduvă şi doi
fraţi. (informaţie corectă n.n.). Cu adâncă pietate îi pomenesc aci
numele şi aş fi mângâiat, dacă cineva ar afla pe maică-sa şi pe fraţii
săi şi le-ar aduce lor, în oarecare chip, prinosul de recunoştinţa de la
neamul lui românesc, de dragul căruia el a trebuit să moară în floarea
tinereţei de gloanţele duşmanului”.
Înmormântarea lui Ioan Arion, declarat martir al neamului, a avut loc,
deci, în ziua de 2 decembrie 1918, cu o solemnitate deosebită. La
mormânt a luat cuvântul generalul Leonte, delegatul armatei române din
Regat la Marea Adunare Naţională, care, în final, l-a sărutat pe frunte,
dându-i astfel sărutarea întregii ţări. Au vorbit apoi Vasile Goldiş,
protopopul Vasile Urzică şi preotul Florian Rusan. Mulţimea imensă de
români, care l-a condus pe martir pe ultimul său drum, şi-a dat obolul,
colectându-se pentru familia acestuia, prin teologul Enea
Patachi-Văleanu, suma de 3564 coroane. Optimismul robust, dorinţa de-a
vedea cu ochii lui împlinirea idealului unităţii naţionale, speranţa
într-o viaţă mai bună pentru omul de rând ale martirului Ioan Arion au
fost surprinse în versurile funebre compuse atunci de către poetul
Ovidiu Hulea, pe care fetele şi flăcăii din Agriş le-au cântat, nu numai
cu prilejul înmormântării sale, acolo la Alba Iulia, ci şi după ce s-au
întors acasă. Iată câteva fragmente din aceste versuri:
„Nu mai plânge mamă dragă
Că mă plânge Ţară-ntreagă...
...Numai eu zâmbesc acum
Cum tot merg pe albul drum...
...Că vedeam o ţară mare
Parcă mai n-avea hotare.
Şi-n ea numai fraţi români
Dar nu robi, ci toţi stăpâni.
...Nu erau case sărace
Iar în inimi numai pace.”
Agrişenii s-au întors de la Alba Iulia, pe de-o parte trişti că au
pierdut pe stegarul şi organizatorul acţiunilor lor, dar şi mândri de
el, pe de altă parte, bucuroşi că au fost martori oculari ai epocalului
eveniment de la 1 Decembrie 1918, când s-a aprins marea flacără a
dreptăţii poporului român.
În ziua de 11 ianuarie 1919, la mormântul lui Ioan Arion s-a oficiat
parastasul de şase săptămâni, în prezenţa unei companii de onoare
comandată de col. Nicolau şi a unei mari mulţimi de cetăţeni. În timpul
slujbei, preotul Rusan a pomenit pe toţi martirii neamului românesc.
În decembrie 1919, pe mormântul lui Ioan Arion au fost aşezate coroane
făcute prin contribuţia unor cetăţeni ai oraşului.
La 23 februarie 1920, primăria oraşului se adresează prefecturii
judeţului, arătând că de mai bine de un an la mormântul martirului nu
s-a aşezat nici un semn de pietate. Se cerea intervenţia la forurile
superioare pentru punerea la dispoziţie a unei sume destinate acestui
scop. La 10 martie 1920, prefectura înaintează raportul Consiliului
Dirigent - Resortul Internelor din Cluj, care aprobă şi trimite suma de
10.000 coroane.
Probabil, cu realizarea mormântului şi a crucii a fost încredinţat
preotul Florian Rusan, întrucât, în luna noiembrie 1920, acesta lansează
o invitaţie tipărită către oficialităţi, pentru participarea la
parastasul şi procesiunea la mormânt din ziua de 28 noiembrie 1920.
Astfel, oraşul marii înfăptuiri de la 1 Decembrie 1918, îşi „îmbogăţea”
zestrea cu încă un monument de martir. Pe cruce, epitaful înserat atrage
atenţia vizitatorului: „Ioan Arion din comuna Aghiriş (în loc de Agriş
n.n.) ucis mişeleşte de garda maghiară în gara Teiuş în drum spre Marea
Adunare ţinută în Alba Iulia la 1 Decembrie 1918 - Naţiunea
recunoscătoare”.
La 27 noiembrie 1921, Ioan Arion a fost din nou comemorat în biserica
din Maieri a preotului Rusan, în prezenţa autorităţilor civile şi
militare ale oraşului, a unei subunităţi de ostaşi şi a fanfarei
militare. La solemnitate a participat, de această dată, şi mama
martirului. Au elogiat pe cel pomenit preotul Rusan şi generalul
Glodeanu. Pentru mama eroului s-a realizat o fotografie a mormântului şi
sa colectat suma de 1000 lei.
Apoi, încet-încet, mai ales după încetarea păstoririi preotul Florian
Rusan, colbul uitării s-a aşternut peste memoria şi mormântul celui ce a
fost sacrificat în cel mai frumos moment al vieţii sale.
În ce priveşte modestul mormânt-monument al lui Ioan Arion din cimitirul
Maieri, în afară de faptul că a început să se degradeze, credem că ar
trebui reluată măcar tradiţia preotului Florian Rusan de la Parohia
ortodoxă din cartier (Maieri 1) de a se oficia anual un parastas sau o
slujbă de pomenire a celui pentru care naţiunea română si-a propus să
fie recunoscătoare.
Căci şi marele nostru istoric, Nicolae Iorga, arăta în ceasurile de mare
entuziasm şi de fericire ale realizării unităţii naţionale româneşti: „Fără
a uita pe nimeni din cei care au colaborat la această faptă a Unirii, de
la general şi de la fruntaş ardelean, până la ultimul ostaş şi ţăran,
omagiul recunoştinţei noastre să se îndrepte azi către poporul acesta
întreg de oriunde şi din toate veacurile, martir şi erou”, iar primul
martir al României reîntregite, după afirmaţia lui Vasile Goldiş, a fost
Ioan Arion, stegarul din Agriş.
 prof.
Ioan PLEŞA
&
Laurenţiu MERA
(din periodicul „Apulum”, vol. XXXIII/1996)
|
|
