|
Amintiri despre poetul martir
Andrei Ciurunga
 Despre
Robert Cahuleanu (pseudonimul literar Andrei Ciurunga)- numele adevărat
Robert Eisenbraun prima dată am auzit în casa prof. meu Constantin
Reabţov, pe când eram elevă la Şcoala Pedagogică Cahul, Basarabia( anii
1965-1969).
Robert Eisenbraun s-a născut la 28 octombrie 1920 la Cahul într-o
familie mixtă: tatăl german pe nume Herman Eisenbraun, prof. de limba
germană, a decedat pe când Robert avea 4 ani şi mama româncă pe nume
Mariş Margareta. Robert Eisenbraun a învăţat la Liceul „Ioan Vodă” din
Cahul, doar ultima clasă a absolvit-o la Bolgrad( azi Ucraina), deoarece
Liceul din Cahul se desfiinţase din motive financiare. După absolvirea
liceului a lucrat ca învăţător în localitatea Tartaul de Salcie, jud.
Cahul. Închiria o cameră la o familie de gospodari din sat, care mai
târziu povesteau că „era un tânăr foarte cumsecade, vesel, omenos. Nopţi
la rând scria poezii la lumină lămpii”.
Debutul literar a fost la vârsta de 11 ani cu o poezie, având ca temă
UNIREA PRINCIPATELOR, publicată în primul număr al revistei TINERIMEA
MOLDOVEI. Din motive patriotice semna Robert Cahuleanu. Debutul
editorial s-a produs în anul 1936 cu placheta de versuri MELANCOLIE. În
1944 Robert Cahuleanu s-a refugiat în Brăila împreună cu mama sa. Poetul
continua să scrie clandestin versuri cu caracter anticomunist timp de 4
ani cât a stat în oraşul de pe Dunăre. A fost arestat într-un timp, însă
după 30 de zile a fost eliberat, pentru că mama sa a avut grijă să
distrugă urmele poeziilor anticomuniste înainte de a fi percheziţionată
casa lor. În 1946 a fost „rugat” să nu mai semneze cu numele Robert
Cahuleanu, deoarece Cahul nu mai făcea parte din Regatul României şi
atunci poetul şi-a ales un nume după o carte de telefoane- Andrei
Ciurunga, nume care l-a făcut cunoscut nu numai în R. Moldova, România,
ci şi în afara graniţelor Ţării. Zic asta după ce am văzut în imensa-i
bibliotecă zeci şi zeci de cărţi cu autograf a multor scriitori din SUA,
Canada, Germania, China, etc.
L-am cunoscut, l-am ascultat, am discutat, am râs, am plâns, ne-am
bucurat împreună în acele zile de gustar, 1992. Am purces la drum cu
familia prof. Reabţov Daria şi Constantin, la volan fiind regretatul meu
soţ Nicu.
De aproape o jumătate de secol nu se mai văzuse cei doi
prieteni-Costică şi Robert- colegi de bancă şi de liceu. A fost o
întâlnire de nedescris: cu lacrimi de bucurie şi dor, cu amintiri
frumoase, multe dintre ele dureroase. Nenea Robert (aşa îi plăcea să-i
spunem noi, cei tineri - eu şi Nicu, soţul meu) povestea despre anii
grei de puşcărie de la Gherla, Jilava, Văcăreşti şi multe alte puşcării
(a fost deţinut politic), dar mai ales despre anii grei de Canal, ani de
muncă silnică. Printre povestiri mai strecura câte o glumă, spunea câte
o epigramă. A fost un om foarte vesel şi plin de optimism.
În acel apartament modest de pe şos. Nicolae Titulescu din Bucureşti am
văzut miile de cărţi, maşina de scris specială pentru persoanele cu
vedere slabă- rezultatul anilor de carceră- panglica de culoare
întunecată adusă din puşcărie cu titlul a 59 de poezii compuse în
condiţii vitrege, neomeneşti, dar reţinute în memorie nu numai de autor,
ci şi de ceilalţi deţinuţi politici.
Poezia lui Andrei Ciurunga este introdusă în ANTOLOGIA POEZIEI
CARCERALE, ediţie îngrijită de Ioana Cistelecan, apărută la Cluj în
2006, alături de poezia altor poeţi deţinuţi, cum ar fi Radu Gyr, Ion
Caraion, Dumitru Paciag, Sergiu Mandinescu ş. a. Poezia carcerală a lui
Andrei Ciurunga este o poezie a suferinţei umane, care a făcut şi mai
mult apropierea de Dumnezeu şi care a fost pentru deţinuţii politici o
soluţie de rezistenţă, o mare speranţă în acele zile amare de iad.
Poeziile lui Andrei Ciurunga au fost introduse într-o altă antologie cu
titlul semnificativ ACEŞTI MARI POEŢI MICI, antologie alcătuită de Mihai
Rădulescu.
Andrei Ciurunga e recunoscut ca poetul la schimbul căruia a înviat
Hristos. Aşa a raportat el după ce a stat de caraulă în noaptea
Învierii. S-a ales cu trei zile de pedeapsă fără mâncare, doar un sfert
de pâine şi o sticlă cu apă.
Poetul martir Andrei Ciurunga a fost eliberat odată cu toţi deţinuţii
politici - în iunie 1964. A continuat să scrie şi să publice atât cât
i-a permis cenzura. În 1967 a fost reprimit în rândurile Uniunii
Scriitorilor din România.
Andrei Ciurunga a fost un fenomen. Opera poetului martir e puţin
studiată, apreciată. Andrei Ciurunga are 80 de lucrări în 62 de
publicaţii. Eu dispun de patru cărţi ale autorului: MEMORII OPTIMISTE
(cu autograf din acel an 1992), POEME CU UMBRE DE GRATII, LACRIMI PENTRU
BASARABIA, VERSURI PENTRU INA (Ina fiind soţia poetului, o basarabeancă
din Ismail).
Poetul martir Andrei Ciurunga a fost ca o cămaşă de zale cu care a
apărat identitatea românească în vremuri de restrişte. A decedat în
august 2004.
În
toamna anului trecut- 2017- am vizitat mormântul lui Andrei Ciurunga din
Cimitirul Bellu Catolic din Bucureşti. Închinăciune , MAESTRE!
Prof. Doina FOCŞA,
originară din Cahul, stabilită definitiv în Brăila
Nu-s vinovat faţă de ţara mea
La ora când cobor, legat în fiare,
să-mi ispăşesc osânda cea mai grea,
cu fruntea-n slavă strig din închisoare:
- Nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Nu-s vinovat că mai păstrez acasă,
pe-un raft, întâiul meu abecedar
şi că mă-nchin când mă aşez la masă,
cuviincios ca preotu-n altar.
Nu-s vinovat că i-am iubit lumina
curată cum în suflet mi-a pătruns,
din via dată-n pârg sau din gradină
în care-atâţia şerpi i s-au ascuns.
Nu-s vinovat că-mi place să se prindă
rotundă ca o ţară hora-n prag,
sau c-am primit colindători în tindă,
cum din bunic în tată ne-a fost drag.
Nu-s vinovat că toamnele mi-s pline
cu tot belşugul, de la vin la grâu,
şi c-am chemat la praznic pe oricine,
cât m-am ştiut cu cheile la brâu.
Dac-am strigat că hăitele ne fură
adâncul, codrii, cerul, stea cu stea,
şi sfânta noastră pâine de la gură –
nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Nu-s vinovat c-am îndârjit şacalii
când am răcnit cu sufletul durut
că nu dau un Ceahlău pe toţi Uralii
şi că urăsc hotarul de la Prut.
Pământul meu, cum spune şi-n izvoade,
l-a scris pe harta lumii Dumnezeu,
şi câţi prin veacuri au venit să-l prade
îl simt şi-acum pe piept cât e de greu.
De-aceea, când cobor legat în fiare,
împovărat de vina cea mai grea,
cu fruntea-n slavă gem din închisoare:
- Nu-s vinovat faţă de ţara mea.
Canalul
Aici am ars şi-am sângerat cu anii,
aici am rupt cu dinţii din ţărână,
şi aici ne-am cununat, cu bolovanii,
câte-un picior uitat sau câte-o mână.
Pe-aceste văi şi dealuri dobrogene
am dat cu veacuri înapoi lumina.
Amare bezne-am aşternut pe gene
şi le-am gustat în inimi rădăcina.
Aprinşi sub biciul vântului fierbinte,
bolnavi şi goi pe ger şi pe ninsoare,
am presărat cu mii de oseminte
meleagul dintre Dunăre şi Mare.
Trudind, flămânzi de cântec şi de pâine,
înjurături şi pumni ne-au fost răsplata.
Să facem drum vapoarelor de mâine,
am spintecat Dobrogea cu lopata.
Istoria ce curge-acum întoarsă
va ţine minte şi-ntre foi va strânge
acest cumplit Danubiu care varsă
pe trei guri apă şi pe-a patra sânge.
Iar cântecele smulse din robie
vor ctitori, cu anii care vin,
în cărţile pe care le vom scrie,
o noua Tristie la Pontul Euxin.
|
