|
O mare iubire: Bradul Unirii…
Cu mai mult de un an în urmă, când am auzit această poveste credeam că
momentul oportun al publicării ei ar fi 1 Decembrie 2018, ziua când
întreaga suflare românească va sărbători Centenarul Marii Uniri sau, cel
devreme, pe 27 Martie curent, ziua când românimea va marca Centenarul
Unirii Basarabiei cu Patria-Mamă, basarabenii fiind primii care s-au
adunat în Sfatul Ţării şi au făcut Unirea. Asta chiar dacă o parte din
Basarabia, cea de Sud, cea adevărată, Istorică, participaseră deja la
Unirea Principatelor din 24 ianuarie 1859, făcută de Domnitorul Moldovei
Alexandru Ioan Cuza. Dar iată de ce în 16 luni am schimbat termenul
publicării acestei mici dar frumoase poveşti: Vreau să le fac tuturor
prietenilor unionişti o surpriză în Ziua Micii Uniri, 24 ianuarie 2018,
la cea de a 159-a aniversare a ei, pentru că Mica Unire, de fapt, a fost
prima repetiţie a Marii Uniri, din 1918…
Aşa dar această poveste a bradului Unirii am auzit-o pentru prima dată
acum 16 luni de la un octogenar, un Om şi un Român, ambele cu majuscule,
de lângă castelul Bran, mai exact dintr-o mahala a oraşului Bran, numită
Predeluţ, de care, cum s-ar zice, m-am îndrăgostit de la prima vedere şi
mi-a devenit prieten pentru toate zilele câte mi-au mai rămas să le
trăiesc, care se numeşte Alexandru Lupescu, bucureştean la naştere, dar
medicii i-au recomandat să lase capitala celor mai sănătoşi ca el şi să
se mute într-o localitate de la munte, dacă vrea s-o mai ducă vreo zece
ani. Şi s-a mutat la Bran. De atunci au trecut mai bine de două decenii
şi Omul nostru păşeşte fericit pe Terra, sănătos, chiar dacă nu-i
“sănătos tun”.
Domnul Alexandru Lupescu, pe mama căruia o chema, ca şi pe amanta lui
Carol al II-lea, Elena Lupescu, a avut de suferit din această presupusă
cauză, fiind exclus de la facultate de către oamenii cominternistei Ana
Pauker, ca presupus “fiu al reprezentantei clasei exploatatoare”, Elena
Lupescu, ambele, şi ea şi Ana Pauker, fiind, de fapt, reprezentante ale
aceleiaşi minorităţi naţionale din România.
Alexandru Lupescu, fiind matematician de profesie este un mare admirator
al Basarabiei Româneşi şi al adevăratei culturi ruseşti: dânsul a citit
aproape toată literatura clasică rusă dar şi cea de limbă română din
Basarabia. De fapt cărţile ne-au şi împrietenit. Mai concret, în anul
2011, am fost rugat de Lidia Kulikovski, directoarea de atunci a
Bibliotecii Municipale din Chişinău, ca revenind de la Râmnicu Vâlcea şi
Piteşti, unde mă aflam, să trec pe la acest Om din or. Bran, şă preiau o
frumoasă donaţie de carte făcută bibliotecii noastre, din care făcea
parte şi întreaga colecţie a Enciclopediei vechi ruseşti tipărită în
primii ani ai secolului XX. Am rezolvat problema în cauză, Biblioteca
Municipală îmbogăţindu-şi fondul de carte, iar eu din această călătorie
m-am ales cu un prieten la cataramă.
Iar acum să vă spun povestea Bradului Unirii care-i legată de acest Om,
el auzind-o la rândul său de la un minunat prieten, conducătorul corului
Bisrericii ortodoxe din Predeluţ-Bran, Ioan Rotar, originar din comuna
Diviciorii Mari, judeţul Cluj.
A. Lupescu scrie o carte de memorii, pe care urmează s-o tipărească în
viitorul apropiat, care conţine un capitol despre acest prieten şi
despre povestea pe care a auzit-o de la el. Cititorii vor avea
posibilitatea să citească această carte de memorii, iar eu mă grăbesc să
le aduc la cunoştinţă în acest an al Centenarului Unirii doar povestea
despre Bradul Marii Uniri, poveste care, bănuiesc eu, va avea
continuare… Iată acest fragment din manuscrisul încă neredactat al
viitoarei cărţi de amintiri a domnului Alexandru Lupescu pe care
dumnealui mi l-a oferit în calitate de cadou/surpriză mie, dar şi
prietenilor şi fraţilor nostrii din România şi din jurul ei.
* * *
„…Ieri când am ajuns (la Diviciorii Mari-n.n.) şi m-am dat jos din
maşină, nu m-am uitat nici în stânga, nici în dreapta. Din pricina ploii
am băgat capul între umeri şi n-am văzut nimic. Acum nu mai plouă,
soarele e timid dar norii s-au risipit. E lumină, o lumină blândă. Şi ce
văd ? În faţa casei părinteşti, în partea dinspre biserică stă înfipt în
pământ o minune de brad. Înalt, majestuos, provocator, parcă înfruntând
istoria. Mă uimeşte cutezanţa cu care înfruntă cerul ridicându-se semeţ
peste casa părintească a lui Ioan.
- Amice, îi spun. Ce e cu bradul ăsta imens ? De ce nu-l tai ? Dacă vine
o furtună puternică, îl dă jos şi îţi distruge casa!
Ioan, parcă pregătit la o astfel de avertizare, calm şi sigur de el, îmi
răspunde fără pic de ezitare :
- Câtă vreme trăiesc eu, nimeni nu-l va da jos ! Şi porneşte dârz spre
casă, deschide poarta, dar se opreşte dorind să-mi mai spună ceva. Eu
rămăsesem pe loc cu ochii pe bradul falnic încercând să înţeleg ce rost
are să stai cu sabia lui Damocles deasupra capului. Mă îndrept spre Ioan
şi când ajung lângă el, îmi pune bărbăteşte mâna pe umăr, se uită lung
la mine, apoi începe să-mi vorbească de parcă nu aş fi meritat explcaţia
ce a urmat:
- Bradul ăsta, începu el, a fost adus de la Alba Iulia, la 2 decembrie
1918. Bunicul meu, primarul satului nostru, Ioan Rotar, da, îl chema ca
pe mine, tot Ioan Rotar, a participat la Marea Adunare. Ca şi el, când
s-a terminat Adunarea de la Alba Iulia, toţi participanţii satelor au
primit dela organizatori câte o ploscă din lemn cu vin negru pentru
drumul spre casă, dar şi câte un puişor de brad pe care să-l planteze în
sat, fie în faţa primăriilor, fie în alt loc ales de oameni. Bradul
trebuia să devină peste ani un simbol al Marii Uniri a Românilor. Aşa
ca, atunci când tatăl meu, Grigore, mi-a spus povestea asta am hotărât
că îl voi ocroti ca pe ochii din cap şi nimic nu poate opri ca acest
simbol să dăinuie de acum încolo!
Ioan avea ochii umezi, de câteva ori glasul i se poticnise. Voiam să-l
îmbrăţişez. M-a luat pe după umeri şi m-a condus în casă. Multă vreme
n-am putut să mai scot vreun cuvânt. Era cea mai puternică lectie de
patriotism de care avusesem parte în
întreaga mea viaţă. Iar amicul meu, Ioan Rotar, devenise, ca şi bradul
de la poarta casei sale părinteşti, simbolul statornicirii prieteniei
noastre…”
* * *
Auzind la Bran, în seara zilei de 1 octombrie 2016, această poveste
citită de autor din manuscrisul viitoarei sale cărţi, n-am dorit să amân
plăcerea unei adevărate descoperiri, despre care n-am auzit şi n-am
citit nicăieri vreodată, a doua zi, dis-de-dimineaţă, am şi luat-o spre
Diviciorii Mari, cu bătrâna mea TOYOTĂ, care pe atunci încă nu avea nici
două decenii de la naştere. După ce am parcurs într-o jumătate de zi cei
300 km de drum printre dealurile şi văile ardelene, frumoase de
nedescris şi pline de istorie românească, fără însoţitor, dar cu cheia
de la casa bunicului lui Ioan Rotar, casă care la Marea Unire, temporar,
a servit şi ca edificiu al primăriei din comună până s-a construit un
altul din Bugetul României Mari (în această casă şi azi se mai păstrează
de atunci portretele Regelui Unificator, Ferdinand, şi al Reginei Maria,
şi alte vestigii din perioada Marii Uniri). Am fotografiat orice
centimetru pătrat de casă, de brad, de curte, fântână din curte etc
pentru că filmam Istoria, şi aceşti “participant” la Unire pe care i-am
mai prins …în viaţă!!!
Două octombrie 2016 a fost pentru mine o zi istorică, plină de impresii
şi de mare zbucium prin Diviciorii Mari ai cantorului din Predeluţ, Ioan
Rotar, sat care a păstrat ca amintire, nouă, celor de azi, un vestigiu
nemaiîntâlnit şi nemaivăzut, deocamdată, nicăieri în românime…
Continuarea acestei poveşti ar putea avea loc în cazul când acest text
va ajunge prin satele şi comunele Transilvaniei, ale Banatului,
Crişanei şi Maramureşului, la fiii, neopţii şi strănepoţii acelor
oameni, votanţi ai Marii Uniri, cei care au plecat de la Alba Iulia, la
casele lor, cu o ploscă de vin vin roşu şi cu un brăduţ, numit atunci,
probabil, “Micul Brăduţ al Marii Uniri”. Aceştia , posibil, acum mai
sunt pe undeva prin provinciile româneşti participante la Marea Adunare
de la Alba Iulia, având acum nici mai mult nici mai puţin, UN CENTENAR.
Dacă se întâmplă această minune şi se mai găsesc vreo 10-20-30 şi mai
mulţi de astfel de SECULARI AI UNIRII mă angajez, cum se topeşte zăpada,
să-mi iau camerele foto şi video şi să merg să-i înveşinicesc pentru un
viitor BICENTENAR AL MARII UNIRI…
prof.univ.dr. Vasile ŞOIMARU
Chişinău
|
|
