|
 Alexandru
Iteanu şi Dionisie Fulea, printre primii farmacişti care au reuşit să
ridice arta lor la rang de industrie chimico-farmaceutică în Romania
Trecuţi în lumea umbrelor înaintea celui de-al doilea război mondial,
urmele lăsate prin activitatea epuizantă de o viaţă au fost estompate de
vremurile tulburi care au urmat. Deşi nu i-am cunoscut decât din
povestirile contemporanilor lor, cred că este nedrept să fie cu totul
daţi uitării. De asemenea, cred că este greşită şi dăunătoare concepţia
pretins modernistă şi globalizatoare a unor tineri care, intrând în
criză de identitate, îşi închipuie că lumea începe odată cu ei, uitând
voit sau din necunoaştere trecutul, tradiţiile şi valorile înaintaşilor,
asemenea unei case fără fundaţie. Copiind fără discernământ ceea ce văd
în jur, puţini dintre ei sunt capabili să-şi formeze o personalitate
demnă şi de valoare însemnată.
Păstrată tainic în familie, am descoperit de curând o broşură apărută în
anul 1923, intitulată „25 de ani de activitate a Laboratorului Al.
Iteanu pentru industria chimico-farmaceutică, Bucureşti, Str. Vasile
Lascăr nr. 3”. Considerând că poate servi ca model pentru tinerii de
astăzi, care se confruntă cu greutăţi surprinzător de asemănătoare
acestor înaintaşi din urmă de peste un secol, voi face cunoscută o parte
a conţinutului acestei broşuri, cu mici comentarii lămuritoare din viaţa
lor personală din punctul de vedere al rudeniei ce mă leagă de aceştia.
Unica fiica a farmacistului Al. Iteanu, Dacia, cât şi urmaşele ei, au
continuat cu succes tradiţia tatălui, devenind farmaciste cunoscute şi
respectate în Bucureşti încă în perioada interbelică.
Nu la fel de norocoase în păstrarea acestei tradiţii au fost cele doua
fiice ale farmacistului Dionisie Fulea, care a decedat în anul 1942,
lăsându-le orfane cu mult înaintea majoratului. Fiica sa cea mare,
Aurelia, mama mea şi a încă doi băieţi, tocmai terminase liceul Carmen
Silva din Bucureşti şi, din lipsa sprijinului financiar necesar unor
studii superioare, a hotărât să se căsătoreasca şi să se ocupe de
educaţia celor trei copii, Rodica, Dan şi Mihai. În cursul
bombardamentelor din 1944 familia s-a retras în comuna Hăghig, de pe
malul Oltului, la 20 de kilometri de Braşov, în casa construită de tatăl
său. Acolo a fost raiul de neuitat al copilăriei noastre, dar şi motiv
de îngrijorare al părinţilor privind şcolarizarea noastră în viitor. În
plus, singurul care aducea bani în casa la acea vreme era tata care,
fiind economist la Banca Naţională din Braşov, era nevoit să facă o grea
navetă zilnică pe tren. După un deceniu ne-am mutat cu chirie la Braşov,
iar casa bunicului Dionisie a fost vândută la un preţ derizoriu
preotului din sat cu parte din mobilier cu tot, doar pentru a nu cădea
pradă paraginii.
După modelul farmaciştilor Al. Iteanu şi Dionisie Fulea (bunicul
nostru), cât şi al fratelui său Octavian, devenit director de bancă în
perioada interbelică la Târgu Mureş, (căsătorit cu Zenobia Ivan din
Sibiu, profesoară de pian la conservator şi nepoată după mamă a
patriarhului unirii Miron Cristea), noi, toţi cei trei copii ai
Aureliei, am absolvit acelaşi prestigios liceu Andrei Şaguna din Braşov.
Fiica cea mică a farmacistului Dionisie Fulea, Gabriela Fulea, rămasă
orfană de tată la doar şapte ani, s-a pregătit asiduu pentru studiul
farmaciei, dar a fost respinsă la examenul de admitere la Facultatea de
Farmacie din Bucureşti în anul 1953, din cauza „originii nesănătoase” a
tatălui său. Din descendenţa lui Dionisie Fulea există în prezent cinci
nepoţi, unsprezece strănepoţi şi trei stră-strănepoţi.
Deşi sunt nepoata cea mai mare a farmacistului Dionisie Fulea, n-am avut
norocul de a-l cunoaşte personal, deoarece decedase cu mai mult de un an
înaintea naşterii mele. Acest lucru nu m-a împiedicat să-i studiez cu
interes mersul vieţii, să-l înţeleg, să-l respect şi să-l iau drept
model pentru viaţa mea. Fiind înzestrat cu deosebită răbdare, hărnicie,
memorie bună şi ambiţie pentru lucrul bine făcut, a fost remarcat de mic
de unchiul său mult mai vârstnic , farmacistul Al. Iteanu, care
promisese verişoarei sale, văduvă cu trei copii, să se ocupe el însuşi
de viitorul băiatului. După modelul protectorului său, Dionisie Fulea
termină liceul Andrei Şaguna sub directoratul lui Virgil Oniţiu. După
studiul farmaciei, începând cu anul 1905, lucrează ca stagiar la
farmacia lui Iteanu din Râmnicu Sărat. El colaborează la munca şi
studiile mentorului său în cadrul laboratorului existent pe atunci ca
anexă a farmaciei din Râmnicu Sărat.
Condiţiile grafice deosebite, limbajul modern şi elevat, însoţit de
multe fotografii pe cuprinsul a 32 de pagini format A4 ale acestei
broşuri, pe care eu am descoperit-o abia recent, m-au făcut să parcurg
cu interes cele menţionate privind începuturile farmaciei iniţiate şi
apoi dezvoltate prin puterile exclusiv româneşti a doi farmacişti
născuţi în Ardeal. Aceştia şi-au desfăşurat munca de pionierat pe
teritoriul Vechiului Regat, lucru demn de semnalat şi de apreciat,
ţinând cont de condiţiile istorice ale respectivei epoci.
Clădirea ocupată de laborator
Citez: „La intrarea noastră în primul război mondial în 1916 laboratorul
era în plin progres. Zeci de lucrători şi lucrătoare din Râmnicu Sărat
îşi aveau existenţa asigurată prin muncă uşoară şi în condiţii de
higienă, admirate de vizitatorii acestui laborator. O tipografie cu 5
lucrători de specialitate, un atelier de cartonaje cu 30 de lucrătoare
erau permanent şi exclusiv ocupate cu confecţionarea imprimatelor şi
ambalajelor necesare laboratorului”.
Sperând la dezrobirea fraţilor transilvăneni, bunicul meu pleacă pe
front ducând după sine rezervele de produse finite aflate în laborator,
atât de necesare răniţilor. Localul farmaciei este bombardat, ca şi
întregul oraş, după care, în 1919, Iteanu mută ce mai rămăsese la
Bucureşti, unde deschide alt laborator, la care numeşte în funcţia de
director pe bunicul meu. După eforturi mari de-a lungul a 4 ani,
laboratorul reuşeşte să-şi reia mersul normal şi progresiv de altă dată.
Citez: „Produsul de bază Hemofer Iteanu a căpătat încrederea medicilor.
Dr. Leonte trimisese următoarea telegramă: „Trimiteţi de urgenţă orice
cantitate de Hemofer, căci îl prescriu zilnic”; apoi, Prof. Dr. Negel,
experimentând preparatul de hemoglobină în clinica sa de la Iaşi, l-a
prescris mereu, până la încetarea sa din viaţă. Prof. Dr. Buicliu, în
lecţiile sale clinice, a vorbit atât de elogios studenţilor săi despre
efectele benefice ale Hemoferului Iteanu, încât acesta a reuşit să
învingă şi să înlocuiască total preparatul similar german pe întreaga
piaţă românească mult mărită după Unirea din 1918”. Iteanu spune la
pagina 7 a broşurii: „Publicitatea ce fac produselor laboratorului meu
este departe de a putea fi asemuita celei care se face produselor
străine, care în cele mai multe cazuri trece de limitele admisibile.
Menţionez că prin mijloacele de propagandă ale fabricanţilor străini
suntem siliţi a le plăti un tribut de câteva sute de milioane pentru
produse care se prepară şi în ţară în condiţiuni şi calităţi cel puţin
egale similarelor importate”. Cu ocazia jubileului a 25 de ani de
existenţă a laboratorului se menţionează peste 15 specialităţi
farmaceutice medicamentoase produse în laboratorul său: Hemoferul pentru
anemie, leucemie, cloroză, tuberculoză, neurastenie; Urosolvanul granule
efervescente pentru litiaza biliară, renală, vezicală şi intestinală,
reumatism şi gută; ovulele vaginale Gynecon, precum şi fiolele
injectabile riguros dozate şi perfect sterilizate, despre care Iteanu
spunea că „în cutia care conţine 12 fiole se găseşte şi o sticluţă cu 10
grame de alcool rectificat, indispensabil medicului pentru sterilizarea
acului, cât şi a părţii de injectat” etc.
 O
parte din personalul laboratorului
Sala de analiză a materiilor prime de fabricație
Revenind „la oile noastre”, adică la broşura aniversară apăruta în 1923
şi păstrată cu sfinţenie de mătuşa mea Gabriela, este prezentată istoria
mai veche a acestei activităţi, din care putem cita:
„Primii farmacişti ai României erau aproape în totalitatea lor saşi din
Ardeal, maeştri pricepuţi ai artei lor, dar care se mărgineau la
preparaţiuni galenice cerute de farmacopee şi numai în măsura nevoilor
farmaciilor proprii, aceasta neputându-se numi industrie
chimico-farmaceutică. În jurul anului 1880 au existat unele încercări
timide, cu caracter local, rămase necunoscute marelui public. În timpul
acesta au început a fi prescrise de medici şi a fi cerute de public
medicamente specializate. Se dă exemplul unuia dintre primii farmacişti
români ieşiţi din şcoala de farmacie a lui Davila, care a încercat să
prepare şi să pună în comerţ o serie de specialităţi ale sale proprii.
Încercarea părea că a reuşit, fapt care l-a determinat să-şi investească
în instalaţii de fabrică tot avutul său pentru a putea produce mai mult.
Întreprinderea a fost însă calculată greşit, deoarece o ţară ca Vechiul
Regat, cu 4-5 milioane de locuitori, dintre care abia 10% consumatori de
medicamente, nu era o piaţă de desfacere suficientă pentru a o face
rentabilă, astfel că tot capitalul investit în instalaţii a fost pierdut
şi farmacistul a fost ruinat complet. Cu toate acestea, în timp,
specialităţile farmaceutice au fost introduse din ce în ce mai mult în
uzul public, dar exclusiv cele străine, cum pot fi amintite: hapurile de
catramină, pilulele Morison, Pink, Holloway, o serie de aşa-zise
balsamuri de viaţă, care, printr-o reclamă nedemnă, „păcăleau lumea
suferindă”.
Şi încercarea farmacistului Al. Iteanu a trecut prin faze critice, dar a
rezistat la nivelul pieţei în formare. Începând în 1883 la Râmnicu
Sărat, a preparat şi comercializat o specialitate farmaceutică mult
cerută în epocă, un preparat de hemoglobină german. Produs cu mijloace
modeste, dar cu multă răbdare şi voinţă, Iteanu a pus la punct “ Hemofer
Iteanu”, care a prins, punând astfel temelia laboratorului ca anexă a
farmaciei. În acea epocă de sfârşit de secol nouăsprezece, „piaţa
noastră era inundata de produse cosmetice străine prohibite în ţările
lor de origine, deoarece conţineau elemente toxice (compuşi ai
mercurului şi plumbului), dar care la noi intrau şi se vindeau în lipsa
unui regulament”. În aceste condiţii au luat naştere şi s-au
comercializat produsele româneşti marca Iteanu sub numele generic Flora,
cuprinzând diferite produse de toaletă cu compuşi nevătămători şi la
preturi convenabile. S-a reuşit cu succes chiar şi introducerea lor în
străinătate, aşa încât „la izbucnirea războiului din 1914 Laboratorul
Iteanu avea reprezentanţe şi depozite la Paris, Bruxelles, Liege, Grand,
Anvers, Viena, Budapesta, Milano, Roma, Sofia, Constantinopol, Cairo şi
Alexandria”. Originalitatea şi calitatea produselor laboratorului sunt
recompensate cu medalia de aur la prima expoziţie naţională de farmacie
(Bucureşti, 21 septembrie – 19 octombrie a anului 1903), Alexandru
Iteanu devenind membru al Consiliului Sanitar Superior şi al Comisiei
chimico-farmaceutice. Ultima expoziţie la care a participat a fost aceea
din 1913 de la Gand (Belgia), unde i s-a acordat cea mai mare
recompensă: „Hors concours, Membre de Jury”, ceea ce constituie
un criteriu serios de apreciere a produselor prezentate.
Despre viaţa bătrânului farmacist deschizător de drumuri în fabricarea
medicamentelor Alexandru Iteanu deţin puţine informaţii. Ştiu că,
înţelegând că nu poate corecta diversele nereguli cu care se confruntase
de-a lungul întregii sale cariere şi că, şi pentru a putea implementa cu
succes unele legi şi regulamente noi în vederea protejării populaţiei de
otrăvurile parvenite prin importul masiv de produse farmaceutice, Al.
Iteanu, aflat la vârsta senectuţii, hotărăşte să intre în politica mare,
devenind „senator liberal pe viaţă”, iar firma sa este aleasă în mod
onorific drept “furnizor al Casei Regale a României”. El obţine diverse
decoraţii, expuse în fotografia alăturată, cu care pare să se afişeze cu
mândrie, ştiind că sunt rodul unei munci asidue de o viaţă.
Preparatele laboratorului
Bunicul meu, farmacistul Dionisie Fulea, după 14 ani de conlucrare cu
maestrul său, numit de acesta în funcţia de director al laboratorului
farmaceutic al lui Iteanu, îşi desfăşoară munca în mod foarte serios şi
responsabil, dar în scurtele concedii de vară vine mereu în satul său
ardelean de origine unde, pe locul vechii case bătrâneşti a părinţilor
săi, reuşise să-şi clădească o casă pe gustul său, putând să dea frâu
liber imaginaţiei sale pentru dotarea acesteia cu comodităţi specifice
caselor de la oraş. Echivalentă unui apartament cu patru camere şi
dependinţe, hol mare, terasă, bucătărie de vară cu cuptor şi spălătorie
separate, magazie de lemne, magazie de scule, hambar pentru cereale,
şură din cărămidă conţinând şi un grajd pentru animale, gradină mare de
zarzavaturi, curte pentru animale şi o curte cu flori şi pomi fructiferi
în faţa casei, era o casă intr-adevăr deosebit de plăcută şi modernă.
Apa curentă provenea din nişte rezervoare care se umpleau cu apa pompată
din fântâna proprie. Apa era încălzită de un godin alimentat cu lemne de
foc. Camera de baie era prevăzută cu vană şi dus, chiuvetă şi bideu, iar
la bucătărie era o chiuvetă cu apă rece şi caldă pentru spălatul
vaselor. Poreclit de prieteni şi cunoscuţi „Dionisie, cel cu mâinile de
aur” datorită talentului său tehnic nativ, avea grijă ca totul să
funcţioneze perfect şi nimic să nu cadă în paragină în lungile sale
perioade de absenţă când era ocupat cu laboratorul şi farmacia de la
Bucureşti. Este de remarcat că, după un secol de la construirea acestei
case, nu s-a clintit nici o ţiglă de pe acoperiş, iar burlanele şi
scocurile au rămas la fel de bune. Cu sculele şi diversele aparate de
măsură pe care şi le procurase din pasiune, reuşea să repare orice era
nevoie, de la unele mecanisme complexe (ceasuri de orice fel, încuietori
etc.), la instalaţii hidraulice şi tot felul de aparate electrice
existente la acea vreme: gramofoane, patefoane sau aparate de radio. Cu
şamota şi cu rezistenţele electrice făcute de el se trudea până reuşea
să construiască reşouri superioare celor din comerţ. Pentru un vecin
care se plângea că are o vită nărăvaşă şi greu de muls, bunicul a
inventat şi executat un fel de robot cu care se putea mulge vaca de la
distanţă. Considerând în glumă bucătăria ca pe o farmacie mult
simplificată, bunicul Dionisie se pricepea să gătească şi o făcea cu
plăcere, atât după reţete vechi, autohtone, cât şi după cele noi sau
inventate chiar de el. Era neîntrecut la pus conserve pentru iarnă, aşa
încât la 16 ani după moartea bunicului, mama mea a găsit pe o poliţă din
cămară câteva borcane cu legume puse de el, care-şi păstraseră perfect
culoarea, mirosul şi gustul. Data şi conţinutul erau etichetate cu
scrisul său caligrafic şi inconfundabil, care de atunci mi-a rămas
pentru totdeauna în minte. L-am văzut apoi şi pe fotografia trimisă de
el de pe front, cu multă dragoste şi gingăşie bunicii mele, purtând data
de 16 iunie 1918 şi pe care o ataşez pe ambele feţe pentru a-mi arăta
respectul pentru unul dintre soldaţii care au realizat Unirea României
cu arma în mână.
Rodica IONESCU
|
|
