România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Biblioteca Municipală

„B. P. Haşdeu” Chişinău la grea încercare…

– A plecat dintre noi, mult prea devreme, Vlad Pohilă –

 

Când spui Vlad Pohilă, reacţiile sunt multe şi toate pozitive – simpatie, curiozitate, afecţiune, apreciere, admiraţie, gratitudine…

Destinul a urzit ca de la sfârşitul mileniului II să meargă cu Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” în aceeaşi direcţie, fiind, de prin anii ’90 prezent în viaţa profesională care era şi personală. Format într-un regim totalitar, ostil fiinţei lui, a ştiut să înveţe din tot ce i se întâmpla. A avut greutăţi, poate chiar prea multe… Cu toate acestea n-a avut niciodată momente în care să nu întrevadă vreo speranţă sau lumină.

Sunt oameni care dau în viaţa lor doar un examen. Vlad a dat multe examene, grele, şi totdeauna le-a trecut cu bine. L-a ajutat omenia care-l caracterizează, dragostea lui aparte faţă de părinţii, de surori, de rudele, profesori… de noi oamenii…

L-au ajutat şi lecturile. Cheia ieşirii lui Vlad Pohilă în afara contextului şi chiar în afara timpului a fost şi este lectura. Citea cu satisfacţie tot ce vedea în faţă – text tipărit, text scris de mână, ziar, revistă, carte, album, pliant… Dar ca să răzbaţi şi să rămâi zdravăn nu ajungea doar lectura, mai era nevoie de cultură şi de moralitate, iar Vlad le avea şi le are pe ambele.

L-au ajutat să evadeze din context şi limbile pe care le învăţa şi le practica. „Limbile – recunoaşte el – mi-au deschis nişte ferestre largi spre alte lumi, posibilităţi fantastice pe atunci”. Cunoaşterea limbilor i-a oferit oportunităţi pe care Vlad le-a valorificat – excursii, traduceri, locuri, drumuri, oameni – care l-au îmbogăţit, l-au instruit, l-au perfecţionat. Dar nu este perfect, şi nici nu tinde spre perfecţionism.

A fost Vlad un om fericit? Da. Se bucura de rezultatele altuia, lăuda succesele altora, chiar străini, mai ales tineri – parcă-l auzim „măi, ce copii fascinanţi, deştepţi, originali…” – când descoperea vreun articol scris de un licean sau de un student. A fost fericit pentru că nu a făcut rău. Poate pentru că a mai şi fost nedreptăţit. A fost nedreptăţit pentru că a fost prea bun, pentru că nu putea spune nu, nu putea să refuze… Totdeauna vorbea respectuos despre adversari, a fost tolerant cu toţi, acesta fiind semnul de nobleţe care l-a caracterizat pe Vlad Pohilă…

Scria la fel, respectuos, scria liber, ce voia şi cum voia. Să scrii înseamnă să voieşti într-un fel libertatea – Vlad o avea, o vedeam şi o simţeam în articolele lui. E destul să nominalizăm „ Şi totuşi, limba română...”

Suntem într-un timp nefast când se pune la îndoială limba pe care o vorbim, independenţa ţării în care trăim, destinul şi viitorul ei, când oamenii politici se hărţuiesc unui pe alţii – dar Vlad Pohilă scria ca să nu se uite lucrurile fundamentale pe care el le numeşte – Eminescu, Limbă, Ţară.

Vlad a fost întruchiparea onestităţii. „Mă încearcă o anumită jenă când cineva mă prezintă ca scriitor, sunt om al scrisului”. A fost om al cărţii, om al culturii, om al cuvântului.

Fiecărui om i se deleagă o sarcină. Sarcina lui Vlad a fost să înveţe pe alţii limba corectă, să lectureze, să redacteze permanent, astfel stând la straja limbii, frumoasei limbi române, s-o apere, pentru că o ştia mai bine decât noi toţi, s-o promoveze, s-o îmbunătăţească.

Suntem norocoşi că l-am avut pe Vlad redactor-şef al publicaţiei noastre, care dintr-un buletin de specialitate a transformat-o într-o revistă de cultură recunoscută în ţară şi străinătate. Meritul lui Vlad a fost de a aduna în jurul revistei BiblioPolis oameni de cultură, de a o menţine calitativă, interesantă, diversă şi solicitată. Alături de acest avantaj, toţi cei de la BM au avut sprijin, îndemn, pildă de a scrie, a împărtăşi lumii întregi ceea ce facem. Nu obosea să înveţe pe alţii, să-i îndemne să scrie, să-i ajute să scrie, să-i felicite şi să-i laude pentru ce au scris. Niciodată nu edulcora – dacă uneori o făcea, atunci, pentru a încuraja. Câţi bibliotecari au îndrăznit să scrie? Câţi bibliotecari au scris bine? Aproape toţi. Şi iarăşi este meritul lui Vlad.

Exemplu pentru noi a fost capacitatea lui de muncă. Ne amintim vara trecută, o vară toridă, care ne ameţea şi înăduşea cu zăpuşeala ei, dar noi cu Vlad munceam pe rupte la publicaţiile consacrate BM. Efortul a fost răscumpărat cu Marele Premiu Naţional pentru cele mai bune lucrări de specialitate.

Absenţa lui Vlad am simţit-o în iarnă, când s-a îmbolnăvit … atunci am realizat ce volum de muncă ducea Vlad pe umerii săi – practic fără Vlad suntem ca şi fără oxigen. Acum nu ne închipuim Biblioteca Municipală fără Vlad. Cred că nimeni din cei 364 de bibliotecari nu-şi închipuie biblioteca fără Vlad.

Se zice că „oamenii târăsc – nedorită greutate – povara gândurilor şi a vorbelor nerostite despre semenii lor”. Oamenii vorbesc greu despre alţi oameni. Dar numai nu la Vlad Pohilă se referă aceste cuvinte… mai ales când oamenii sunt de calitate, de seamă, mai ales când sunt colegii lui de breaslă, de serviciu… a scris şi se bucura că i-a scos în evidenţă, le-a făcut publice succesele, le-a adăugat valoare… În aceasta constă marele viciu – nobleţea lui Vlad Pohilă.

Generaţia mea, spunea Vlad, este una deosebită, una de excepţie dovada fiind faptul cum s-au manifestat colegii mei ulterior… Pentru el toţi oamenii sunt de excepţie. A scris cu respect, cu drag de om, dar şi cu drag de ceea ce a făcut şi despre ceea ce reprezintă omul.

Vlad scotea în evidenţă, prin eseurile sale, personalităţi care au construit şi îşi aduc şi azi aportul la imaginea Chişinăului, la promovarea culturii, istoriei... profesiei.

 Vlad Pohilă a fost omul fără avere, dar cu multe cărţi, cu multă cultură şi cunoaştere – recunoştea că este un ziarist împlinit. Omul cu mulţi prieteni şi mulţi cititori-simpatizanţi. Versetul 20, 35 [Fapte] Mai fericit este a da decât a lua este parcă expres pentru Vlad. Trimitea din bani proprii tone de cărţi, reviste, ziare prietenilor din toată lumea… Oferea cu aceiaşi seninătate cu care scria.

Vlad avea dorinţe – cărţi, cărţi şi texte bune, voia să i se împlinească nişte idealuri, voia ca toată lumea să conştientizeze că limba noastră e cea română, să nu se ascundă după limbă de stat, moldovenească, oficială etc. sau să evite … să se uite în jos când trebuie să se uite înainte…voia, parafrazând titlul unui eseu de-al lui, să dedice totul ţării – şi dragostea, şi dorul, şi durerea, şi speranţa.

 Pentru noi, cei de la BM, Vlad a fost ca un erou din cărţi, din cărţi bune, ca şi pentru toată lumea care l-a cunoscut, a fost un erou pozitiv. A fost profesorul nostru de Limba Română.

 Îţi mulţumim frumos, Vladule, că ai fost, ai fost al nostru!