Biblioteca
Municipală
„B. P. Haşdeu” Chişinău la grea
încercare…
– A plecat dintre noi, mult prea
devreme, Vlad Pohilă –
Când spui Vlad Pohilă, reacţiile sunt
multe şi toate pozitive – simpatie, curiozitate, afecţiune, apreciere,
admiraţie, gratitudine…
Destinul a urzit ca de la sfârşitul
mileniului II să meargă cu Biblioteca Municipală „B.P. Hasdeu” în
aceeaşi direcţie, fiind, de prin anii ’90 prezent în viaţa profesională
care era şi personală. Format într-un regim totalitar, ostil fiinţei
lui, a ştiut să înveţe din tot ce i se întâmpla. A avut greutăţi, poate
chiar prea multe… Cu toate acestea n-a avut niciodată momente în care să
nu întrevadă vreo speranţă sau lumină.
Sunt oameni care dau în viaţa lor doar un
examen. Vlad a dat multe examene, grele, şi totdeauna le-a trecut cu
bine. L-a ajutat omenia care-l caracterizează, dragostea lui aparte faţă
de părinţii, de surori, de rudele, profesori… de noi oamenii…
L-au ajutat şi lecturile. Cheia ieşirii lui
Vlad Pohilă în afara contextului şi chiar în afara timpului a fost şi
este lectura. Citea cu satisfacţie tot ce vedea în faţă – text tipărit,
text scris de mână, ziar, revistă, carte, album, pliant… Dar ca să
răzbaţi şi să rămâi zdravăn nu ajungea doar lectura, mai era nevoie de
cultură şi de moralitate, iar Vlad le avea şi le are pe ambele.
L-au ajutat să evadeze din context şi limbile
pe care le învăţa şi le practica. „Limbile – recunoaşte el –
mi-au deschis nişte ferestre largi spre alte lumi, posibilităţi
fantastice pe atunci”. Cunoaşterea limbilor i-a oferit oportunităţi
pe care Vlad le-a valorificat – excursii, traduceri, locuri, drumuri,
oameni – care l-au îmbogăţit, l-au instruit, l-au perfecţionat. Dar nu
este perfect, şi nici nu tinde spre perfecţionism.
A fost Vlad un om fericit? Da. Se bucura de
rezultatele altuia, lăuda succesele altora, chiar străini, mai ales
tineri – parcă-l auzim „măi, ce copii fascinanţi, deştepţi,
originali…” – când descoperea vreun articol scris de un licean sau
de un student. A fost fericit pentru că nu a făcut rău. Poate pentru că
a mai şi fost nedreptăţit. A fost nedreptăţit pentru că a fost prea bun,
pentru că nu putea spune nu, nu putea să refuze… Totdeauna
vorbea respectuos despre adversari, a fost tolerant cu toţi, acesta
fiind semnul de nobleţe care l-a caracterizat pe Vlad Pohilă…
Scria la fel, respectuos, scria liber, ce
voia şi cum voia. Să scrii înseamnă să voieşti într-un fel libertatea
– Vlad o avea, o vedeam şi o simţeam în articolele lui. E destul să
nominalizăm „ Şi totuşi, limba română...”
Suntem într-un timp nefast când se pune la
îndoială limba pe care o vorbim, independenţa ţării în care trăim,
destinul şi viitorul ei, când oamenii politici se hărţuiesc unui pe
alţii – dar Vlad Pohilă scria ca să nu se uite lucrurile fundamentale pe
care el le numeşte – Eminescu, Limbă, Ţară.
Vlad a fost întruchiparea onestităţii. „Mă
încearcă o anumită jenă când cineva mă prezintă ca scriitor, sunt om al
scrisului”. A fost om al cărţii, om al culturii, om al cuvântului.
Fiecărui om i se deleagă o sarcină. Sarcina
lui Vlad a fost să înveţe pe alţii limba corectă, să lectureze, să
redacteze permanent, astfel stând la straja limbii, frumoasei limbi
române, s-o apere, pentru că o ştia mai bine decât noi toţi, s-o
promoveze, s-o îmbunătăţească.
Suntem norocoşi că l-am avut pe Vlad
redactor-şef al publicaţiei noastre, care dintr-un buletin de
specialitate a transformat-o într-o revistă de cultură recunoscută în
ţară şi străinătate. Meritul lui Vlad a fost de a aduna în jurul
revistei BiblioPolis oameni de cultură, de a o menţine
calitativă, interesantă, diversă şi solicitată. Alături de acest
avantaj, toţi cei de la BM au avut sprijin, îndemn, pildă de a scrie, a
împărtăşi lumii întregi ceea ce facem. Nu obosea să înveţe pe alţii,
să-i îndemne să scrie, să-i ajute să scrie, să-i felicite şi să-i laude
pentru ce au scris. Niciodată nu edulcora – dacă uneori o făcea, atunci,
pentru a încuraja. Câţi bibliotecari au îndrăznit să scrie? Câţi
bibliotecari au scris bine? Aproape toţi. Şi iarăşi este meritul lui
Vlad.
Exemplu pentru noi a fost capacitatea lui de
muncă. Ne amintim vara trecută, o vară toridă, care ne ameţea şi
înăduşea cu zăpuşeala ei, dar noi cu Vlad munceam pe rupte la
publicaţiile consacrate BM. Efortul a fost răscumpărat cu Marele Premiu
Naţional pentru cele mai bune lucrări de specialitate.
Absenţa lui Vlad am simţit-o în iarnă, când
s-a îmbolnăvit … atunci am realizat ce volum de muncă ducea Vlad pe
umerii săi – practic fără Vlad suntem ca şi fără oxigen. Acum nu ne
închipuim Biblioteca Municipală fără Vlad. Cred că nimeni din cei 364 de
bibliotecari nu-şi închipuie biblioteca fără Vlad.
Se zice că „oamenii târăsc – nedorită
greutate – povara gândurilor şi a vorbelor nerostite despre semenii
lor”. Oamenii vorbesc greu despre alţi oameni. Dar numai nu la Vlad
Pohilă se referă aceste cuvinte… mai ales când oamenii sunt de calitate,
de seamă, mai ales când sunt colegii lui de breaslă, de serviciu… a
scris şi se bucura că i-a scos în evidenţă, le-a făcut publice
succesele, le-a adăugat valoare… În aceasta constă marele viciu –
nobleţea lui Vlad Pohilă.
Generaţia mea, spunea Vlad, este una
deosebită, una de excepţie dovada fiind faptul cum s-au manifestat
colegii mei ulterior… Pentru el toţi oamenii sunt de excepţie. A
scris cu respect, cu drag de om, dar şi cu drag de ceea ce a făcut şi
despre ceea ce reprezintă omul.
Vlad scotea în evidenţă, prin eseurile sale,
personalităţi care au construit şi îşi aduc şi azi aportul la imaginea
Chişinăului, la promovarea culturii, istoriei... profesiei.
Vlad Pohilă a fost omul fără avere, dar cu
multe cărţi, cu multă cultură şi cunoaştere – recunoştea că este un
ziarist împlinit. Omul cu mulţi prieteni şi mulţi cititori-simpatizanţi.
Versetul 20, 35 [Fapte] Mai fericit este a da decât a lua este
parcă expres pentru Vlad. Trimitea din bani proprii tone de cărţi,
reviste, ziare prietenilor din toată lumea… Oferea cu aceiaşi seninătate
cu care scria.
Vlad avea dorinţe – cărţi, cărţi şi texte
bune, voia să i se împlinească nişte idealuri, voia ca toată lumea să
conştientizeze că limba noastră e cea română, să nu se ascundă după
limbă de stat, moldovenească, oficială etc. sau să evite … să se uite în
jos când trebuie să se uite înainte…voia, parafrazând titlul unui eseu
de-al lui, să dedice totul ţării – şi dragostea, şi dorul, şi
durerea, şi speranţa.
Pentru noi, cei de la BM, Vlad a fost ca un
erou din cărţi, din cărţi bune, ca şi pentru toată lumea care l-a
cunoscut, a fost un erou pozitiv. A fost profesorul nostru de Limba
Română.
Îţi mulţumim frumos, Vladule, că ai fost, ai fost al nostru!
|
|