Clasa politică este terminatorul educaţiei şi învăţământului din satul românesc

Vrem o ţara ca afară

Strigă mereu emigranţii

După ce lăsară în urmă

ara, copii şi părinţi

ªi-aşezaţi în larga lume

Foarte mulţi muncesc cu sârg

Întâmpinând greutăţi

Ei prosperitate strâng.

Alţii vai de capul lor

Cerşesc, fură, se dedau şi la omor.

Eu aduc aminte vouă

„Cine e român rămâne”

Nu zic eu, a zis-o Iorga

ªi-napoi la Naţiune

De mai vrem s-avem un nume.

„N-am crezut că am să învăţ vreodată” să nu mai pot ierta, deşi iertarea şi iubirea mi-au fost altoite în sufletul meu demult…. alături de buna creştere de a respecta dascălii şi înaintaşii lor, de-a saluta cu sărut-mâna oamenii vârstnici de pe uliţa satului.

N-am crezut că după ruptura de sistem de după 1990 am să văd toată amploarea răului: vendete, ură, lipsa de înţelepciune şi prostie, revărsată peste ţara, distrugând tot ce a fost bine şi temeinic făcut. ªi parcă nu ne-ar fi de ajuns să vedem rănile şi rămăşiţele întregii economii pusă la pământ, dar chemaţi mereu la alegeri şi referendumuri, credeam că războiul român contra român s-a terminat. Nadejde deşartă deoarece preşedintele ţării nou reales, ne-a făcut cunoscut sec „războiul de acum începe”. ªi atunci mi-am zis în sine, doamne ajută-l şi scoate-i din discurs cuvântul război, pune-i în loc cuvântul pace. Doar pacea, acea pace socială este bunul de preţ care singură îngăduie unei naţiuni să-şi aleagă drumul cel bun, mai ales că lumea era ameninţată cu un război dur, necruţător, numit Coronavirus. ªi de abia când acesta a rupt porţile ţării, domnul Klaus Johannis, preşedintele ţării, şi-a abandonat discursul obişnuit ca pe o haina veche şi a scos din tolba cu mesaje pe acela de preşedinte mediator, cerându-ne solidaritate şi unitate. Aşa da, şi chiar dacă e cu întârziere e mai bine decât niciodată. Doar uniţi vom învinge, aşa cum am făcut în urcuşul nostru în istorie. Fac parte din generaţia care nu numai cu braţele şi sudoarea frunţii dar şi cu prinosul ştiinţei de carte, cu iubire de popor şi trecutul său zbuciumat am avut datoria şi credinţa de-a aşeza România faţă în faţă cu Europa, în raport de egalitate - nici s-o copiem, dar nici s-o respingem ci să ne măsurăm cu ea, şi am reuşit. Poate tocmai această reuşită România a fost considerată un El Dorado pentru a fi jefuită, prădată atât dinăuntru cât şi din afară. S-a înfăptuit astfel, prin retrocedări şi împroprietăriri ilegale, cea mai mare nedreptate pentru români.

Tocmai când scriam aceste rânduri mă sună o bună cunoştinţă şi mă întreabă: De ce nu mai publici articole, n-ai citit articolul din Unirea al domnului G. Ciul referitor la inechitatea calculării pensiilor unde compara pensia unui agronom cu cea a unui magistrat sau parlamentar? Fireşte că am citit pentru că respect acest ziar unde jurnaliştii fac jurnalism nu numai cu talent ci şi cu cunoştinţe aprofundate de istorie, de economie, de sociologie iar aceasta înseamnă devoţiune şi dorinţa de a sluji actul jurnalist corect şi prin verticalitate. Tot în ziarul Unirea am citit şi articolul „Unde sunt cei care nu mai sunt” pentru care nu pot să nu aduc un cuvânt laudativ şi de recunoştinţă domnului Dorin Lazar pentru că-l revolta lipsa intelectualilor din sat şi în mod deosebit a inginerului agronom. Iată cum răspund eu acestei corecte şi curajoase întrebări: Noi nu mai semănăm câmpii şi dealuri/ Noi semănăm doar iubire în câmpia din noi/ Noi nu cerem pensii mari şi alte daruri/ Noi n-am fost nici vechi nici cei de astăzi ciocoi/ Noi am slujit cu credinţă pământul României.

Agronomul a trebuit să dispară din peisajul agricol, din viaţa satului imediat după 1990 când ţara a început să treacă prin etapele haotice ale tranziţiei. A trebuit să dispară pentru ca el era vocea capabilă să stăvilească fărâmiţarea pământului şi înstrăinarea lui, el putea să se opună distrugerii agriculturii, a ramurilor sale vitale: pomicultura, legumicultura, zootehnia şi îmbunătăţiri funciare. El era acela care prin cultura şi cunoştinţele sale din diferite domenii ale ştiinţelor adiacente ştiinţei agricole, se putea opune cu argumente acestei politici agresive asupra satului românesc şi asupra dispariţiei ţăranilor prin vânzarea pământului la străini.

Cred ca e potrivit să redau aici un fragment din discursul unei mari voci a conştiinţei Academiei Române, a vicepreşedintelui Victor Voicu. Domnia sa cere vârfului politicii româneşti să pună în evidenţă valorile naţionale şi interesele specifice româneşti. Acuză cu tărie detectorii interni subordonaţi unor interese obscure dinafara care sunt în ofensivă tot mai insistentă de a elimina tocmai vârfurile de competenţă a intelectualităţii româneşti din toate domeniile de activitate. Iată exemplul cel mai recent, acum în plina lupta cu coronavirus. Simţim şi vedem cât de criminală este politica de distrugere a vârfului medicinei româneşti, de eliminare chiar şi prin încătuşare a profesorilor creatori de şcoală medicală românească, şefi de clinici, precum şi ancheta asupra centrului vital de decizii în caz de urgenţe. ªi mai cred că tot potrivit este să amintesc de o înaltă faţă bisericească, episcopul Huşilor Ignatie care spune cu mâhnire că trăim într-o Românie care şi-a pierdut sensul firescului, şi a respectului faţă de trecutul istoric fără de care nu poate exista iubire de ţară. Susţine că vârfuri ale politicii româneşti sunt nihilişti cu acte în regulă ei propagând cu înverşunare „binefacerile” globalismului negând tot ce-i românesc.

În faţa acestei realităţi simţim nevoia ca lumea academică a României să facă consensul cu biserica, coloana vertebrala a spiritualităţii româneşti şi împreună să realizeze acea osmoza, ca marile valori umane ale României să zădărnicească pierderea identităţii naţionale şi de credinţă ce se instalează tot mai vizibil sub o democraţie falsă în favoarea globalismului progresist. Cred ca susţin un adevăr, acela că nu numai unui intelectual versat în ale comunicării dar şi un om obişnuit, ba chiar şi unul cu orbul găinilor vede sau simte că în ţară nu e bine, e haos amplificat şi de pandemia cornonavirus ce ne-a năpădit. De aceea este nevoie de educaţie care să cuprindă întregul popor şi care sa aibă la baza principiile de viitor aliniate la civilizaţia secolului 21, dar ţinându-se seama de şcoala lăsată de înaintaşii noştri. Orice alta soluţie este retrogradă până la despotismul pe care eu îl simt, îl văd. Cu această convingere mă opresc asupra proiectului „România educată” lansat la Cotroceni de preşedintele Klaus Johannis. Mă aşteptam să desprind din el temelia unei educaţii şi a unui învăţământ care să cuprindă toată suflarea românească aflată într-o evidentă derivă. De ce România trebuie educată cu învăţăminte şi tradiţii care nu ne sunt proprii? De ce acest proiect nu şi-a găsit izvorul în reforma învăţământului şi educaţiei a lui Spiru Haret, care a uimit o lume, reforma preluată apoi şi de japonezi. Iar după 1928 ilustrul profesor şi om de stat academician G.I. Siseşti a considerat această reformă pe cât de necesară pe atât de utilă nu numai pentru şcoala din sat ci pentru întreaga suflare a satului, pentru ca educaţia copilului porneşte în primul rând de la acea mamă ţărancă, care cu inteligenţa ei nativa îşi creşte copiii în cultul muncii, a omeniei şi-a dragostei de ţară.

Ori eu nu am desprins din proiectul „România educată” nicio idee din nucleul de lumină al marelui om de ştiinţă, cel care se opune cu argumente ştiinţifice, sociologice contra celor care nu acceptau: luminarea păturii ţărăneşti prin educaţie şi învăţământ susţinut de stat. Iar cu farmecul sau epic le aducea aminte acestora ca şi din „case mici au ieşit oameni mari”. Aşa a pus temelia unui îndreptar de şcoală şi conştiinţă românească care a avut reverberaţii în profesionalizarea şi aşezarea agriculturii româneşti pe traiectoria civilizaţiei şi progresului umanizat. Aceasta cu atât mai mult cu cât şi după 1962-1963 ţara era sărăcită, răvăşită şi jefuită, era nevoie de oameni educaţi şi devotaţi. Apreciez şi de data aceasta articolul „Meseria brăţară de aur” al domnului Gheorghe Ciul, unde bazat pe adevăr şi evidenţa statistică reda numărul de şcoli profesionale, şcoli tehnice de agricultură, licee agricole şi postliceale într-un număr mare ce funcţionau pe întreg cuprinsul ţării. La fel şi învăţământul superior agricol cu cele cinci institute de prestigiu azi denumite universităţi agricole din oraşele lumină ale ţării – Bucureşti, Cluj, Iaşi, Timişoara şi Craiova au pregătit specialişti în toate domeniile de activitate necesare agriculturii, aşa că în 1989, 72.000 de ingineri agronomi ne regăseam în unităţile agricole cooperatiste (CAP) în unităţi agricole de stat, în mari combinate agricole, la fel în învăţământ şi cercetare. Într-adevăr cercetarea agricolă i-a încununat întreaga activitate academicianului de o anvergură ştiinţifică majora G.I. Siseşti. Astfel pe lângă institutele de învăţământ superior a înfiinţat 56 de staţiuni de cercetare amplasate în toate zonele pedoclimatice din ţară cu tematică axată pe specialităţi precum şi 48 de centre experimentale cu rolul de a testa şi omologa soiurile de plante create sau ameliorate în reţeaua staţiunilor de cercetare. ªi acestea funcţionau în fiecare judeţ din ţară. În judeţul Alba au existat 2 asemenea centre: la Galda de Jos şi la Abrud, ambele fiind evaluate ca unităţi de reper pentru extinderea în cultura mare a multor soiuri de grâu, hibrizi de porumb, de floarea soarelui, soiuri de cartofi etc, care după o testare riguroasa în câmp şi laborator, realizau, cele mai ridicate producţii de calitate precum şi rezistente la boli şi dăunători. Toate aceste realizări au purtat şi poarta amprenta geneticii româneşti şi-ar fi bine ca politica agricolă comuna (PAC) să nu impună cultivarea soiurilor din alte state pe motiv că sunt mai productive, dar cu certitudine sunt de o calitate inferioară.

Ce s-a ales din aceasta necesară realizare? S-a distrus total perenitatea ştiinţei agricole româneşti tradiţional aplicată. Gheorghe Flutur, fost ministru al agriculturii (astăzi prosper preşedinte de consiliu judeţean Suceava) declara la un post TV, citez: „Voi desfiinţa toate staţiunile de cercetare agricolă”. Nu a reuşit să le distrugă pe toate, dar cele care au rămas le-a mutilat prin retrocedări abuzive şi ilegale de construcţii şi pământ fertile, pe care s-au construit mari cartiere rezidenţiale.

A pus la pământ până şi prestigioasa staţiune Fundulea privatizând-o bucată cu bucată pe laboratoare şi depozite de seminţe. A fost fără tăgadă o crimă cu premeditare, iar astăzi preşedintele Academiei Agricole, profesor doctor Valeriu Tabără se bate în instanţă cu peste 300 de procese pentru a reface patrimoniul ce a aparţinut instituţiilor de cercetare şi învăţământ românesc, din domeniul statului. Sper din toata inima că argumentele şi opinia domnului Valeriu Tabără, care cu siguranţă are greutatea competenţei greu de combătut, să reuşească.

Dar să revin la învăţământul şi educaţia din mediul rural, unde trăieşte 46% din populaţia ţării. La acea educaţie prin aplicaţie care era firesc să se regăsească în proiectul „România educată” luând în considerare că gospodăriile ţărăneşti ce deţin 0,5-3 ha pământ ocupa 79% din suprafaţa totală a ţării şi doar 8 % ocupă fermele mari, fermierii care conduc aceste ferme, cei mai mulţi nu au studii agronomice medii sau superioare. Cu toată consideraţia ce le-o port, adevărul este că îşi câştigă cunoştinţe din experienţe bune sau rele, sau informându-se de pe internet. Aşa reuşesc să-şi facă o „strategie”. Ce se întâmplă în partea opusă cu bieţii fermieri de subzistenţă, căci nu li se spune ţărani. Strategia lor este ruga la Cel de Sus să ţină vreme bună, să-i apere de seceta şi inundaţii sau alte catastrofe naturale, dar şi prin pelerinaje la „sfintele moaşte” rugându-se să fie ocrotiţi şi feriţi de necazuri. O fi bine, o fi rău?

Dar iată ce spune Yuval Noah Harari reputat istoric şi sociolog, profesor la universitatea Oxford, în tulburătoarea sa epopee Homo Deus. El subliniază încotro ne îndreptăm acum când globalismul împarte oamenii în bogaţi şi săraci. Bogaţii să devină tot mai bogaţi cu posibilitatea de a deveni chiar zei, iar săracii tot mai săraci, pentru a deveni supuşi fără educaţie, fiinţe obediente, rupţi de legăturile lor sociale şi de pământul natal. Adică în sclavii acestei lumi, sărită de axul firescului şi a normalităţii. Este momentul la trezire mai ales acum când luptam cu toţii într-un război perfid cu coronavirusul, care ne deschide ochii ca avem nevoie de o educaţie social-umana, pornita de la noi şi pentru noi, aşa cum fac toate statele care se respecta. E timpul deci să ne mai şi daco-romanizam, chiar trebuie să ne şi europenizam şi să ne mai americanizăm, dar s-o facem cu cumpătare. Numai aşa putem da Romania romanilor şi sa-i avem pe romani uniţi, în România.

Inginer Maria OARGA SUCHOV