România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

„Cuius regio, eius religio”

 („Religia stăpânului, religia supusului” sau

„Cine are ţara, are religia”)

 

Citind cartea domnului Ioan Străjan, „Deznaţionalizarea şi maghiarizarea românilor din Ardeal prin biserică şi şcoală înainte de 1 Decembrie 1918”, m-au cuprins nostalgiile istorice şi aceasta pentru că autorul, unul dintre brazii falnici ai românismului nostru autentic, ne aduce în actualitate un eveniment, un moment istoric din seria celor care s-au întâmplat la Alba Iulia şi de care în anii studenţiei mele s-a ocupat şi subsemnatul. Aşa după cum se ştie, Alba Iulia a fost gazda unor momente cruciale ce şi-au pus pecetea pe destinul neamului românesc, dacă ne gândim la strămoşii noştri daci de Apoulon, la romanii de la Apulum, la Alba Iulia ca şi capitală a Principatului Autonom al Transilvaniei ori la prima unire politică sub Mihai Viteazul, la răscoala lui Horea „Rex Daciae”, la unirea bisericească cu Roma de la 1697 şi 1701 a lui Atanasie Anghel, ca să nu mai vorbim de Marea Unire de la 1 Decembrie 1918. Sunt tot atâtea trepte spre împlinirea visului de aur, statul naţional unitar român la zidirea căruia sapă acum iridenta maghiară şi acoliţii ei din Parlamentul României. În seria acestor momente istorice, un loc important l-au ocupat evenimentele religioase care au influenţat viaţa românilor din Alba Iulia, din Transilvania şi din întreaga ţară. Astfel, la 7 octombrie 1698, sub mitropolitul ortodox Atanasie Anghel şi cu sprijinul a 38 de protopopi şi prelaţi români, a fost semnat la Alba Iulia actul de naştere al bisericii greco-catolice unite cu Roma, un act istoric pe care unii îl consideră un act de trădare a credinţei străbune greco-orientale ortodoxe, iar alţii ca pe un act de naştere a latinităţii şi a naţionalismului românesc, a limbii române, de iluminare şi cristalizare prin şcolile Blajului a identităţii naţionale. Noul stăpân al Transilvaniei, Imperiul Habsburgic a socotit biserica ca un bun instrument de impunere a dominaţiei prin dezbinarea românilor, potrivit dictonului „Dezbină şi cucereşte” („Divide et impera” şi „Cuius regio, eius religio”). Fenomenul s-a accentuat după ce în 1867 s-a creat dualismul austro-ungar, iar Transilvania a fost încorporată Ungariei (între 1867 şi 1918, deci 51 de ani şi nu 1.000 de ani, Transilvania a fost stăpânită de Ungaria) şi a început ofensiva maghiarizării forţate mai ales prin şcoală şi biserică. Acestui scop îi va servi şi înfiinţarea Episcopiei Greco-catolice Maghiare de la Hajdudorog, având ca limbă liturgică greaca veche. Sub această haină a limbii liturgice se încerca seducerea papei de la Roma pentru că, în fapt, era folosită limba maghiară în toate bisericile greco-catolice maghiare şi toate celelalte servicii religioase. Urmând exemplul autorităţilor austriece, guvernele maghiare au folosit şi ele biserica în scopul deznaţionalizării. Problema s-a pus în vara anului 1911, la o întâlnire a ierarhilor bisericilor catolice maghiare, când invitat fiind ministrul Cultelor din Ungaria, a promis că se va ocupa de înfiinţarea ei şi va prezenta Scaunului Apostolic de la Roma propunerea făcută. De noua episcopie urmau să aparţină şi credincioşii greco-catolici români din diocezele Oradea şi Gherla şi din arhidioceza de Alba Iulia şi Făgăraş care urmau să fie smulse din trupul mitropoliei de la Blaj şi arondate la noua episcopie, astfel că mii de români din 86 de comune şi oraşe urmau să treacă la cultul greco-catolic maghiar. Numai că în Ungaria şi în Transilvania nu existau unguri de religie greco-catolică.

Ei au fost de la început romano-catolici, de la Ştefan cel Sfânt din anul 1.000 şi mai târziu unii au trecut la calvinism, alţii la unitarianism, iar o mică parte la luteranism. În Ungaria şi mai ales în Ardeal nu au fost unguri de rit grecesc. În monarhia austro-ungară greco-catolicii au fost doar români, ruteni ori sârbi maghiarizaţi, iar aceştia erau de fapt creaţi de recensămintele (conscripţiile) şi statisticile guvernanţilor maghiari. Concret, recensămintele care se făceau de guvernul maghiar aveau la bază îndrumarea că limba maternă care defineşte etnia este limba pe care o vorbesc şi nu limba în care s-au născut. Deci recensămintele erau unelte creatoare de maghiari. Aşa se explică, de exemplu, de ce de 20 de ani, în perioada 1850 – 1869, când conscrierea, adică recensământul se făcea de la Viena, numărul maghiarilor a crescut cu numai 52.000, pe când în numai 10 ani, în perioada 1890 – 1900, când conscrierea a făcut-o guvernul de la Budapesta, numărul maghiarilor a crescut cu 473.000. Adică în numai 10 ani populaţia maghiară a crescut de 18 ori mai mult ca în perioada 1850 – 1869 şi aceasta pentru că maghiarizarea românilor, sârbilor, croaţilor şi slovenilor era în plină glorie şi acestui scop urma să îi fie subordonată şi noua episcopie de Hajdudorog.

      Cât priveşte vestita parohie Hajdudorog care a stat în fruntea mişcării şi a fost propusă ca rezidentă pentru episcopia greco-catolică maghiară, trebuie spus că aici erau două biserici: una ruteană, de 4.531 de suflete, şi alta românească, cu 2.014 suflete, iar preoţii greco-catolici erau un rutean şi un român maghiarizaţi. Aceşti preoţi foloseau cărţi rituale de la Moscova şi la liturghie îi pomeneau pe ţarul Rusiei în locul regelui ungar şi pe patriarhul de la Petersburg în locul papei. Mai mult decât atât, împărăteasa Maria Tereza a dat un ordin, pentru a-i împăca pe maghiari, ruteni şi români, ca primarul din Hajdudorog să fie întotdeauna rutean şi primul consilier să fie român. Aceştia erau aşadar maghiarii greco-catolici de rit grecesc din Hajdudorog şi este clar că ungurii pur-sânge nu au fost niciodată greco-catolici. Când au aflat de intenţiile autorităţilor maghiare, episcopii şi preoţii greco-catolici români, în frunte cu episcopul de Alba Iulia şi Făgăraş Victor Mihaly, au protestat cu toată puterea la papa Pius X, considerând că monstruosul atentat este îndreptat contra integrării provinciei mitropolitane unite şi împotriva integrităţii sufletului şi conştiinţei naţionale. Biserica greco-catolică românească era considerată unicul şi ultimul sanctuar al sufletului şi culturii româneşti şi prin ea se va realiza şi marele vis neîmplinit de a deveni şi noi stăpâni pe soarta şi rosturile noastre. Totodată, s-a hotărât organizarea la Alba Iulia, la data de 12 mai 1912, a unei Mari Adunări de protest a clerului greco-catolic şi a românilor din Transilvania împotriva înfiinţării Episcopiei greco-catolice maghiare Hajdudorog. Stabilirea oraşului Alba Iulia ca loc de desfăşurare a locului de protest s-a stabilit la Budapesta de către Conferinţa Fruntaşilor greco-catolici din data de 23 aprilie 1912, când a fost ales ca preşedinte marele patriot român, deputatul Ştefan Cicio Pop. S-a avut în vedere faptul că tot la Alba Iulia, la 7 octombrie 1698, s-a creat biserica greco-catolică din Transilvania şi s-a promis credincioşilor români drepturi şi libertăţi egale cu cele ale religiilor recepte, adică recunoscute de stat, respectiv romano-catolică, luterană, unitariană şi calvină. Promisiuni deşarte pentru care episcopul Inocenţiu Micu-Klein va protesta şi va trimite la Viena nu mai puţin de cinci memorii între 1732 – 1742, prin care revendica drepturile conferite de diplomele leopoldine şi ameninţa cu abandonarea unirii. Adunarea de protest de la Alba Iulia a ales Biroul Congresului format din 55 de personalităţi şi o comisie formată din 100 de membri pentru redactarea unui proiect de rezoluţie şi a unui memoriu care să fie trimis Sfântului Scaun de la Roma. Documentele Adunării de protest de la Alba Iulia sunt mai puţin cunoscute şi ele sunt redate în forma lor originală în cartea domnului Ioan Străjan. Aşa după cum sunt publicate şi alte documente, inclusiv articole apărute în ziarul Unirea de la Blaj, a cărui tradiţie o continuăm şi noi, ziarul Unirea de la Alba Iulia, o publicaţie patriotică de luptă în apărarea românismului şi a românilor, a valorilor naţionale ale cetăţenilor, indiferent de credinţa lor şi de convingerile lor religioase şi laice. Pentru prima dată este publicat şi Memoriul din 1743 al episcopului Inocenţie Micu-Klein în traducere românească, ca şi diferite statistici, rodul documentării şi muncii în arhive a istoricului Ioan Străjan, căci istorici adevăraţi sunt cei care îşi rod coatele prin arhive, descâlcind adevăruri în starea lor virgină, originale. Toate felicitările pentru această nouă contribuţie a istoricului Ioan Străjan la tezaurul istoric al municipiului Alba Iulia.

      Revenind la începutul acestui articol, trebuie să precizez că am fost plăcut surprins de câteva date şi fapte noi din activitatea marelui patriot român Ştefan Cicio Pop, preşedintele Consiliului Naţional Central de la Arad, care a pregătit în casa lui, devenită un fel de stat major, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918. Despre activitatea şi lupta lui Ştefan Cicio Pop, despre viaţa politică naţională românească atât ca deputat în Parlamentul Ungariei, cu mandatul cel mai lung (1905 – 1918) cât şi fruntaş al Marii Uniri şi apoi ministru de interne în Consiliul Dirigent şi mai târziu ca deputat şi ministru al României Mari, am avut prilejul şi fericirea de a scrie prima monografie cu care mi-am luat teza de licenţă la absolvirea Facultăţii de Istorie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Am făcut acest lucru în anul 1968, la Semicentenarul Marii Uniri, când pentru prima dată în anii socialismului românesc s-au rupt lanţurile cenzurii şi treptat Marea Unire şi fruntaşii ei au fost repuşi în Cartea de Aur a istoriei neamului românesc. A fost o operă de pionierat care m-a legat definitiv de viaţa şi lupta marelui om politic şi de stat Ştefan Cicio Pop. Aşa că nu pot decât să îi fiu recunoscător domnului Ioan Străjan pentru că a adus în paginile de istorie documente ce luminează un capitol din trecutul românilor din Ardeal şi din Alba Iulia, din dramele credincioşilor români greco-catolici care s-au luptat să scape de robie şi de maghiarizarea forţată prin biserică şi şcoală. Dar poate că la fel de important este şi demersul asupra căruia ne atrage atenţia autorul şi anume că astăzi multe documente în limba latină, maghiară sau germană despre istoria românească a Transilvaniei zac netraduse prin arhive, deşi avem o grămadă de institute specializate, ca să nu mai vorbim de facultăţi şi universităţi. Din păcate, nu avem şi o şcoală universitară a ideii naţionale, a românismului tradiţional puternic ancorat în cultura europeană şi mondială. Există o linie de aur a gândirii naţionale româneşti. Linia aceasta s-a pierdut pentru o jumătate de secol în întunericul şi chinurile temniţelor comunisto-staliniste în care ruşii, evreii şi ungurii manevraţi de la Moscova au lichidat floarea de aur a naţionalismului românesc jertfelnic şi deloc agresiv cu alte popoare şi minorităţi. Firul de lumină al acestei linii trebuie reînnodat şi transmis drept crez studenţilor noştri, întregii elite a tineretului nostru. În temniţele comuniste nu s-a murit pentru capitalism şi nici pentru Uniunea Europeană şi nici pentru dreptul nostru de a face temele şi interesele Occidentului, ci pentru ideea naţională, pentru dreptul la viaţă al tradiţiei, al religiei şi al spiritualităţii naţionale. Un drept pentru care pledează şi minunata carte de istorie a seniorului albaiulian Ioan Străjan. Să luăm aminte mai ales acum, când maghiarizarea tacită şi tactica paşilor mărunţi gen autonomie în cultură, autonomie în învăţământ, autonomie administrativă şi mai nou autonomie teritorială pe criterii etnice fac ravagii prin trocul de vot al parlamentarilor români, aşa cum s-a cam întâmplat de când UDMR-ul a ajuns la putere şi când printr-o maşinărie de vot se hotărăsc destine ale neamului românesc.

 

Gheorghe CIUL