|
„Cuius regio, eius
religio”
(„Religia stăpânului,
religia supusului” sau
„Cine are ţara, are
religia”)
Citind cartea domnului Ioan Străjan, „Deznaţionalizarea şi maghiarizarea
românilor din Ardeal prin biserică şi şcoală înainte de 1 Decembrie
1918”, m-au cuprins nostalgiile istorice şi aceasta pentru că autorul,
unul dintre brazii falnici ai românismului nostru autentic, ne aduce în
actualitate un eveniment, un moment istoric din seria celor care s-au
întâmplat la Alba Iulia şi de care în anii studenţiei mele s-a ocupat şi
subsemnatul. Aşa după cum se ştie, Alba Iulia a fost gazda unor momente
cruciale ce şi-au pus pecetea pe destinul neamului românesc, dacă ne
gândim la strămoşii noştri daci de Apoulon, la romanii de la Apulum, la
Alba Iulia ca şi capitală a Principatului Autonom al Transilvaniei ori
la prima unire politică sub Mihai Viteazul, la răscoala lui Horea „Rex
Daciae”, la unirea bisericească cu Roma de la 1697 şi 1701 a lui
Atanasie Anghel, ca să nu mai vorbim de Marea Unire de la 1 Decembrie
1918. Sunt tot atâtea trepte spre împlinirea visului de aur, statul
naţional unitar român la zidirea căruia sapă acum iridenta maghiară şi
acoliţii ei din Parlamentul României. În seria acestor momente istorice,
un loc important l-au ocupat evenimentele religioase care au influenţat
viaţa românilor din Alba Iulia, din Transilvania şi din întreaga ţară.
Astfel, la 7 octombrie 1698, sub mitropolitul ortodox Atanasie Anghel şi
cu sprijinul a 38 de protopopi şi prelaţi români, a fost semnat la Alba
Iulia actul de naştere al bisericii greco-catolice unite cu Roma, un act
istoric pe care unii îl consideră un act de trădare a credinţei străbune
greco-orientale ortodoxe, iar alţii ca pe un act de naştere a
latinităţii şi a naţionalismului românesc, a limbii române, de iluminare
şi cristalizare prin şcolile Blajului a identităţii naţionale. Noul
stăpân al Transilvaniei, Imperiul Habsburgic a socotit biserica ca un
bun instrument de impunere a dominaţiei prin dezbinarea românilor,
potrivit dictonului „Dezbină şi cucereşte” („Divide et impera” şi „Cuius
regio, eius religio”). Fenomenul s-a accentuat după ce în 1867 s-a creat
dualismul austro-ungar, iar Transilvania a fost încorporată Ungariei
(între 1867 şi 1918, deci 51 de ani şi nu 1.000 de ani, Transilvania a
fost stăpânită de Ungaria) şi a început ofensiva maghiarizării forţate
mai ales prin şcoală şi biserică. Acestui scop îi va servi şi
înfiinţarea Episcopiei Greco-catolice Maghiare de la Hajdudorog, având
ca limbă liturgică greaca veche. Sub această haină a limbii liturgice se
încerca seducerea papei de la Roma pentru că, în fapt, era folosită
limba maghiară în toate bisericile greco-catolice maghiare şi toate
celelalte servicii religioase. Urmând exemplul autorităţilor austriece,
guvernele maghiare au folosit şi ele biserica în scopul
deznaţionalizării. Problema s-a pus în vara anului 1911, la o întâlnire
a ierarhilor bisericilor catolice maghiare, când invitat fiind ministrul
Cultelor din Ungaria, a promis că se va ocupa de înfiinţarea ei şi va
prezenta Scaunului Apostolic de la Roma propunerea făcută. De noua
episcopie urmau să aparţină şi credincioşii greco-catolici români din
diocezele Oradea şi Gherla şi din arhidioceza de Alba Iulia şi Făgăraş
care urmau să fie smulse din trupul mitropoliei de la Blaj şi arondate
la noua episcopie, astfel că mii de români din 86 de comune şi oraşe
urmau să treacă la cultul greco-catolic maghiar. Numai că în Ungaria şi
în Transilvania nu existau unguri de religie greco-catolică.
 Ei
au fost de la început romano-catolici, de la Ştefan cel Sfânt din anul
1.000 şi mai târziu unii au trecut la calvinism, alţii la unitarianism,
iar o mică parte la luteranism. În Ungaria şi mai ales în Ardeal nu au
fost unguri de rit grecesc. În monarhia austro-ungară greco-catolicii au
fost doar români, ruteni ori sârbi maghiarizaţi, iar aceştia erau de
fapt creaţi de recensămintele (conscripţiile) şi statisticile
guvernanţilor maghiari. Concret, recensămintele care se făceau de
guvernul maghiar aveau la bază îndrumarea că limba maternă care
defineşte etnia este limba pe care o vorbesc şi nu limba în care s-au
născut. Deci recensămintele erau unelte creatoare de maghiari. Aşa se
explică, de exemplu, de ce de 20 de ani, în perioada 1850 – 1869, când
conscrierea, adică recensământul se făcea de la Viena, numărul
maghiarilor a crescut cu numai 52.000, pe când în numai 10 ani, în
perioada 1890 – 1900, când conscrierea a făcut-o guvernul de la
Budapesta, numărul maghiarilor a crescut cu 473.000. Adică în numai 10
ani populaţia maghiară a crescut de 18 ori mai mult ca în perioada 1850
– 1869 şi aceasta pentru că maghiarizarea românilor, sârbilor, croaţilor
şi slovenilor era în plină glorie şi acestui scop urma să îi fie
subordonată şi noua episcopie de Hajdudorog.
Cât priveşte vestita parohie Hajdudorog care a stat în fruntea
mişcării şi a fost propusă ca rezidentă pentru episcopia greco-catolică
maghiară, trebuie spus că aici erau două biserici: una ruteană, de 4.531
de suflete, şi alta românească, cu 2.014 suflete, iar preoţii
greco-catolici erau un rutean şi un român maghiarizaţi. Aceşti preoţi
foloseau cărţi rituale de la Moscova şi la liturghie îi pomeneau pe
ţarul Rusiei în locul regelui ungar şi pe patriarhul de la Petersburg în
locul papei. Mai mult decât atât, împărăteasa Maria Tereza a dat un
ordin, pentru a-i împăca pe maghiari, ruteni şi români, ca primarul din
Hajdudorog să fie întotdeauna rutean şi primul consilier să fie român.
Aceştia erau aşadar maghiarii greco-catolici de rit grecesc din
Hajdudorog şi este clar că ungurii pur-sânge nu au fost niciodată
greco-catolici. Când au aflat de intenţiile autorităţilor maghiare,
episcopii şi preoţii greco-catolici români, în frunte cu episcopul de
Alba Iulia şi Făgăraş Victor Mihaly, au protestat cu toată puterea la
papa Pius X, considerând că monstruosul atentat este îndreptat contra
integrării provinciei mitropolitane unite şi împotriva integrităţii
sufletului şi conştiinţei naţionale. Biserica greco-catolică românească
era considerată unicul şi ultimul sanctuar al sufletului şi culturii
româneşti şi prin ea se va realiza şi marele vis neîmplinit de a deveni
şi noi stăpâni pe soarta şi rosturile noastre. Totodată, s-a hotărât
organizarea la Alba Iulia, la data de 12 mai 1912, a unei Mari Adunări
de protest a clerului greco-catolic şi a românilor din Transilvania
împotriva înfiinţării Episcopiei greco-catolice maghiare Hajdudorog.
Stabilirea oraşului Alba Iulia ca loc de desfăşurare a locului de
protest s-a stabilit la Budapesta de către Conferinţa Fruntaşilor
greco-catolici din data de 23 aprilie 1912, când a fost ales ca
preşedinte marele patriot român, deputatul Ştefan Cicio Pop. S-a avut în
vedere faptul că tot la Alba Iulia, la 7 octombrie 1698, s-a creat
biserica greco-catolică din Transilvania şi s-a promis credincioşilor
români drepturi şi libertăţi egale cu cele ale religiilor recepte, adică
recunoscute de stat, respectiv romano-catolică, luterană, unitariană şi
calvină. Promisiuni deşarte pentru care episcopul Inocenţiu Micu-Klein
va protesta şi va trimite la Viena nu mai puţin de cinci memorii între
1732 – 1742, prin care revendica drepturile conferite de diplomele
leopoldine şi ameninţa cu abandonarea unirii. Adunarea de protest de la
Alba Iulia a ales Biroul Congresului format din 55 de personalităţi şi o
comisie formată din 100 de membri pentru redactarea unui proiect de
rezoluţie şi a unui memoriu care să fie trimis Sfântului Scaun de la
Roma. Documentele Adunării de protest de la Alba Iulia sunt mai puţin
cunoscute şi ele sunt redate în forma lor originală în cartea domnului
Ioan Străjan. Aşa după cum sunt publicate şi alte documente, inclusiv
articole apărute în ziarul Unirea de la Blaj, a cărui tradiţie o
continuăm şi noi, ziarul Unirea de la Alba Iulia, o publicaţie
patriotică de luptă în apărarea românismului şi a românilor, a valorilor
naţionale ale cetăţenilor, indiferent de credinţa lor şi de convingerile
lor religioase şi laice. Pentru prima dată este publicat şi Memoriul din
1743 al episcopului Inocenţie Micu-Klein în traducere românească, ca şi
diferite statistici, rodul documentării şi muncii în arhive a
istoricului Ioan Străjan, căci istorici adevăraţi sunt cei care îşi rod
coatele prin arhive, descâlcind adevăruri în starea lor virgină,
originale. Toate felicitările pentru această nouă contribuţie a
istoricului Ioan Străjan la tezaurul istoric al municipiului Alba Iulia.
Revenind la începutul acestui articol, trebuie să precizez că am
fost plăcut surprins de câteva date şi fapte noi din activitatea marelui
patriot român Ştefan Cicio Pop, preşedintele Consiliului Naţional
Central de la Arad, care a pregătit în casa lui, devenită un fel de stat
major, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918.
Despre activitatea şi lupta lui Ştefan Cicio Pop, despre viaţa politică
naţională românească atât ca deputat în Parlamentul Ungariei, cu
mandatul cel mai lung (1905 – 1918) cât şi fruntaş al Marii Uniri şi
apoi ministru de interne în Consiliul Dirigent şi mai târziu ca deputat
şi ministru al României Mari, am avut prilejul şi fericirea de a scrie
prima monografie cu care mi-am luat teza de licenţă la absolvirea
Facultăţii de Istorie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Am
făcut acest lucru în anul 1968, la Semicentenarul Marii Uniri, când
pentru prima dată în anii socialismului românesc s-au rupt lanţurile
cenzurii şi treptat Marea Unire şi fruntaşii ei au fost repuşi în Cartea
de Aur a istoriei neamului românesc. A fost o operă de pionierat care
m-a legat definitiv de viaţa şi lupta marelui om politic şi de stat
Ştefan Cicio Pop. Aşa că nu pot decât să îi fiu recunoscător domnului
Ioan Străjan pentru că a adus în paginile de istorie documente ce
luminează un capitol din trecutul românilor din Ardeal şi din Alba
Iulia, din dramele credincioşilor români greco-catolici care s-au luptat
să scape de robie şi de maghiarizarea forţată prin biserică şi şcoală.
Dar poate că la fel de important este şi demersul asupra căruia ne
atrage atenţia autorul şi anume că astăzi multe documente în limba
latină, maghiară sau germană despre istoria românească a Transilvaniei
zac netraduse prin arhive, deşi avem o grămadă de institute
specializate, ca să nu mai vorbim de facultăţi şi universităţi. Din
păcate, nu avem şi o şcoală universitară a ideii naţionale, a
românismului tradiţional puternic ancorat în cultura europeană şi
mondială. Există o linie de aur a gândirii naţionale româneşti. Linia
aceasta s-a pierdut pentru o jumătate de secol în întunericul şi
chinurile temniţelor comunisto-staliniste în care ruşii, evreii şi
ungurii manevraţi de la Moscova au lichidat floarea de aur a
naţionalismului românesc jertfelnic şi deloc agresiv cu alte popoare şi
minorităţi. Firul de lumină al acestei linii trebuie reînnodat şi
transmis drept crez studenţilor noştri, întregii elite a tineretului
nostru. În temniţele comuniste nu s-a murit pentru capitalism şi nici
pentru Uniunea Europeană şi nici pentru dreptul nostru de a face temele
şi interesele Occidentului, ci pentru ideea naţională, pentru dreptul la
viaţă al tradiţiei, al religiei şi al spiritualităţii naţionale. Un
drept pentru care pledează şi minunata carte de istorie a seniorului
albaiulian Ioan Străjan. Să luăm aminte mai ales acum, când
maghiarizarea tacită şi tactica paşilor mărunţi gen autonomie în
cultură, autonomie în învăţământ, autonomie administrativă şi mai nou
autonomie teritorială pe criterii etnice fac ravagii prin trocul de vot
al parlamentarilor români, aşa cum s-a cam întâmplat de când UDMR-ul a
ajuns la putere şi când printr-o maşinărie de vot se hotărăsc destine
ale neamului românesc.
Gheorghe CIUL
|
|
