România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Despre trinitatea eroică a Unirii României

 

Cu sentimentul că până acum, în cei o sută de ani de libertate a românilor ardeleni, nu s-a îmţeles pe deplin semnificaţia oraşului Alba Iulia în contextul istoric al României şi că aici este scos în evidenţă mai mult timpul când Alba Iulia era sediul asupririi românilor ardeleni, sălaş al puterii austro-ungare, cutez a lansa o idee spre a se ridica deasupra evidenţei unui trecut trist, ilustrarea prin simboluri a zbaterii istorice a poporului român de a se impune ca naţie stăpână pe moştenirea dacică, şi anume să se ridice în Parcul Unirii un grup statuar al trinităţii eroice a Unirii: Mihai Viteazul, Avram Iancu şi Alexandru Ioan Cuza, grup flancat de chipurile lui Burebista şi Decebal, iar deasupra acestor chipuri să se scrie cu cifre uriaşe anul l918. Parcul nu are niciun însemn laic drept mărturie că acesta este câmpul Marii Adunări pentru Unire. Ba, mai mult, i se vehiculează mai frecvent numele Platoul Romanilor decât Câmpul lui Horea.

 În afară de statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, pusă acolo din ordinul lui Ceauşescu, Alba Iulia nu-şi certifică statutul de edificiu al reîntregirii neamului cu reprezentări laice din aceste trei momente de aspiraţie spre unire naţională. Ne doare că urlă istoria despre drama celor trei martiri Horea, Cloşca şi Crişan, reprezentaţi prin monumente modeste, dar se cântă imnul de slavă pentru proclamarea Unirii celor trei ţări după izbânzile faimosului Mihai Viteazul, ne plecăm cu pioşenie în faţa chipului lui Avram Iancu, al cărui strigăt ardelean curajos: „vrem să ne unim cu ţara!”, rostit după 200 de ani de la Mihai Viteazul, într-un timp de încă aspră asuprire străină, a străbatut munţii şi s-a dus spre celelalte două surori, nici ele prea libere atunci (1848) ‘i de ce să nu-l aducem aici şi pe Cuza, în centrul definitivării Unirii al cărei fundamenet i se datorează prin proclamarea, pentru prima dată a numelui ţării, România, ca domn al celor două provincii. Chipul lui Cuza se află în multe oraşe ale ţării, numai la noi nu. Ar fi o mândrie pentru edilii oraşului să avem un asfel de monument trinitar al eroilor Unirii, pentru că visul de aur al neamului aici a devenit o realitate mult dragă sufletului nostru, înfăptuire a celor trei eroi, care a străbătut veacurile, găsindu-şi ecou în inimile românilor!

Este de neînţeles de ce în oraşul nostru există o răceală faţă de faima istorică daco-română pe care o deţine acest mealeag ! Oraşul Deva are două statui ale lui Decebal, iar, la Cazane, veghează curgerea Dunării chipul lui Decebal sculptat în piatra din vârful muntelui şi ştim că sălăşluieşte în multe alte locuri. Cert este că regele dac s-a sfârşit pe meleagurile judeţului nostru şi tocmai aici nu este modelat în piatră spre cunoaşterea urmaşilor.

Oare să nu fim în stare să lăsăm generaţiilor viitoare aceste mărturii de proslăvire a faptelor înaintaşilor de care se leagă statutul ţării noastre de stat naţional unit? Mulţi vârstnici ai oraşului se întreabă de ce stă afişat pe plăcile de pe stâlpii stradali formularea „Alba Carolina” şi nu „Alba Dacica” şi de ce conturul cetăţii austriece, simbol al înrobirii românilor, a devenit emblema oraşului, pusă în evidenţă de un suflet de neromân. Carolismul din toate timpurile a beneficiat destul de bunurile ţării, măcar să nu ne mai aducem aminte de ei.

 Din câte ştim, şi în oraşul nostru se află români–români animaţi de sentimentul înalt al preţuirii jertfei atâtor eroi pentru realizarea ţelului libertăţii, pe care o trăim astăzi. Să fim vrednici măcar să le punem în evidenţă memoria, în acest grup trinitar, ca mărturie pentru cei ce vin şi pentru orice trecător prin Alba Iulia, că aici se află sfântul pământ al Marii Uniri, că aici           s-a strâns mănunchiul jertfelor pentru Unire!

 

 prof. Georgeta CIOBOTĂ

 

 

 

Rugăciune către Pământ

 

Când mă întorc de sărbători,

În curte-acasă-ngenunchez

Și spun, cuprins de-adânci fiori,

Mereu nestinsul nostru crez:

 

De voi uita, Pământ al meu,

C-am fost al tău odată,

Tu să mă chemi mereu, mereu,

Să mă întorc la vatră!

 

Nu mă lăsa să rătăcesc

Pe aspre căi străine,

Ajută-mă să regăsesc

Întoarceri către tine!

 

Sădeşte-n mine vraja ta,

În sfori să mă struneşti

Și nu goli inima mea

De doruri româneşti!

 

Trimite unde mă găsesc

Imaginea de plai

Și strigă cu glas îngeresc:

,,Haide acasă, hai!”

 

Pe ,,Mioriţa” s-o păstrezi,

Ca pe-un obol de soi,

Căci din tezaurul ei vezi

Ce suflet avem noi!

 

De voi uita, pământ frumos,

Acasă să mai vin,

Tu să cânţi Doina-n viers duios,

S-alerg din loc străin!

 

S-alerg desculţ iar pe maidan,

Cu toată ceata într-un zbor,

Să respir larg aer natal,

S-alin copilărescul dor.

 

Tot plaiul ţării să-l colind,

Să-mi trec talpa prin ierburi,

Să simt cum seve mă cuprind,

Ca pe-un copac în cercuri.

 

Să stau pe brazdă răstignit,

Într-o atingere frăţească,

Privind pierdut până-n zenit,

Pe liniştita boltă-albastră.

 

Mi-e dor de lumea românească,

Mi-e dor de vorba ei frumoasă,

Și rog pe Domnul să-mi croiască

O cale de-a mă-ntoarce-acasă!

 

Să m-aşteptaţi, părinţii mei,

Să vă găsesc în poartă!

Și lângă voi să stea Grivei,

Cum m-aştepta odată!

 

Căci vreau să mângâi ani bătrâni,

Cât mai aveţi de trai,

Precum e taina la Români :

Ce ai primit, să dai!

 

Vor mai veni şi pentru noi

Zile de trai mai bune,

Rătăcitori duşi de nevoi

Să nu mai plece-n lume!

 

Adună-ţi, Ţară, fiii-acasă

‘i-aici, acasă să rămână!

Prinde-i în hora cea voioasă,

Cântată-n limba ta română!

 

Întinde-ocrotitorul braţ,

Părinte pentru toţi să fii!

Și, ca s-aduci fraţi lângă fraţi,

Trece-o pe ordinea de zi!

 

Trezeşte-ţi corul de eroi,

Căci ei au rotunjit glia!

Prin ei suntem şi tu şi noi

ROMÂNI şi ROMÂNIA!

prof. Georgeta CIOBOTĂ