România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Imunitate naturală şi artificială

 

Nu mi-am propus să fac „educaţie sanitară”. Dar, pentru că ignoranţa fudulă şi agresivă îşi continuă atacul pe toate fronturile, iar acestea („fronturile”) în loc să se implice în stăvilirea deşănţatului asalt al nesimţirii, neruşinării şi elementarei lipse de autocenzură, dimpotrivă, în numele „libertăţii cuvântului şi a dreptului de exprimare” îşi pun larg la dispoziţie paginile şi „sticla” – întru luare la cunoştinţă şi (din păcate) tot largă însuşire, mă simt nevoit să-mi continui „serialul” început („Ciocnirea deontologiilor”, „Echilibrul ecologic şi bomba biologică”, „Minorităţi sexuale” …).

Să fiu bine înţeles: nu îndemn la cenzură, nu neg dreptul nimănui de a-şi putea exprima liber o părere, mai mult sau mai puţin avizată, dar de bună credinţă şi fără implicaţii nocive. În schimb, atunci când cel în cauză este profund marcat afectiv şi debordează de subiectivism, situaţie dublată de o totală ignoranţă în capitolul respectiv sau de o radicală lipsă a cunoştinţelor elementare  necesare înţelegerii unor articole sau cărţi de specialitate citate (nemaivorbind de manipulare sau chiar de postura de „ucigaş cu simbrie”!) iar cele „propovăduite” pot avea o influenţă negativă sau chiar catastrofală asupra unui auditoriu (la fel de neavizat sau şi mai ignorant), atunci am pretenţia ca „realizatorul” emisiunii să facă măcar atât: să invite concomitent un om avizat, un specialist cunoscut şi recunoscut în domeniul respectiv care să-şi poată expune părerea, sprijinită pe fapte şi pe date (inclusiv statistice) devenite „literă de evanghelie”, şi să poată combate, dezarmant, amintitele sentinţe şi îndemnuri ce, nu arareori, pot genera crime sau chiar catastrofe încadrabile la genocid.

În lumina celor de mai sus, să ne întoarcem la titlu. Ce este imunitatea? Capacitatea unui organism (uman, în cazul de faţă) de a fi rezistent faţă de o anumită boală (de regulă infecto-contagioasă) respectiv faţă de agentul patogen care o provoacă. Imunitatea poate fi naturală (fără intervenţie medicală) şi/sau artificială (consecutivă unei intervenţii medicale de imunizare). Imunitatea naturală, la rândul ei, poate fi pasivă şi activă, cea pasivă fiind datorată sângelui matern şi pasajului său transplacentar (intrauterin) iar cea activă fiind dobândită în viaţa extrauterină (Voi reveni asupra mecanismului). Pe de altă parte, imunitatea artificială poate fi, şi ea, pasivă (prin seroterapie) şi activă (prin vaccinare).

Pentru a înţelege cele schiţate în precedentul alineat, va trebui să plecăm de la agentul patogen şi de la principalele sale atribute: cel de patogenitate şi cel de antigenitate. Patogenitatea (capacitatea de a produce boala) nu reclamă, la nivelul la care discutăm, alte detalii. Ce este antigenitatea? Capacitatea de a da naştere la aşa numiţii anticorpi (mai precis, de a determina organismul infestat să-i producă, ca un gest specific de apărare – sau de apărare specifică). Ce sunt anticorpii? Nişte fracţiuni proteice care atacă şi distrug, în mod specific (deci excluziv), agentul patogen în discuţie. Cum îl recunosc? Pe bază de ADN străin. (Dacă vreţi o comparaţie, imaginaţi-vă o patrulă care împuşcă intrusul pentru că acesta, somat fiind, nu poate rosti parola!). Desigur, în afara anticorpilor specifici, organismul, în arsenalul său de apărare, mai dispune şi de unii anticorpi nespecifici (opsonine, alexine etc.) şi, fireşte, de „seria albă” (fagocite, în general) care „fagocitează” tot ce este intrus, tot ce este străin. Lumea nu prea ştie că în sângele nostru se pot găsi în permanenţă microbi, paraziţi, celule canceroase (etc., etc.) pe care „batalioanele” noastre imuno-biologice le distrug sistematic şi că doar o deprimare, o fisură în sistemul de apărare poate ocaziona instalarea unei boli, fiind vorba, evident, nu de afecţiuni degenerative, endocrine, dismetabolice,  sau traumatice, de pildă. (Dar asta este deja o altă chestiune.)

Să mergem mai departe. Orice organism care a făcut boala (de regulă) infecto-contagioasă şi şi-a fabricat respectivii anticorpi specifici, rămâne imun pe tot restul vieţii (deci nu mai face boala cu pricina) datorită persistenţei anticorpilor în cauză. Este o expresie a imunităţii naturale dobândite în mod activ.

Cât priveşte imunitatea naturală pasivă, aceasta se manifestă la nou-născuţi până în jurul vârstei de şase luni şi se datorează pasajului transplacentar (mamă-făt) al anticorpilor materni. După care copilul sugar rămâne lipsit de apărare şi, pentru a-şi dobândi imunitatea naturală despre care am vorbit, ar fi obligat să facă toate bolile infecto-contagioase care intră în discuţie. Este momentul de cumpănă în care intră în discuţie imunizarea artificială – cu cele două componente ale sale: cea pasivă (seroterapia, cu ser ce conţine anticorpi, pentru boală declanşată) şi cea activă (vaccinarea, pentru prevenirea bolilor încă nedeclanşate). Şi este momentul de cumpănă când unii ignoranţi iresponsabili şi inconştienţi refuză să-şi vaccineze copiii ba, mai mult, instigă şi pe alţii, la fel de străini de subiect, să procedeze la fel. (Interesant: sărim până în tavan dacă un părinte nu respectă alte drepturi ale copilului, dar stăm liniştiţi şi pasivi atunci când acelaşi părinte atentează la dreptul la existenţă al propriului copil!!!)

Pe ce se bazează vaccinarea? Exact pe amintita antigenitate a microbului (capacitatea de a determina organismul infestat de a produce anticorpi specifici) şi pe separarea ei de patogenitate. Cum se poate obţine această disociere? Practic (şi cu valoare de întrebuinţare) într-un singur fel: suprimând (sau diminuând până la nesemnificativ) patogenitatea microbului şi păstrând intactă antigenitatea lui. Cum se procedează? Se izolează un eşantion microbian care, prin diverse tratamente fizice şi chimice (pentru care nu avem nici spaţiu şi nici viză, dar care explică, de pildă, posibila prezenţă a unor substanţe străine, prezenţă ce miră şi revoltă unele persoane neavizate şi cu manifestări obsesivo-fobice!), îşi pierde capacitatea de a produce boala păstrându-şi-o în schimb pe cea de a induce formarea de anticorpi, eşantion ce finalmente se înfiolează urmând a deveni unităţi (doze) de vaccinare.

În lumina celor de mai sus, nu mai este cazul să dăm o definiţie a vaccinului sau a vaccinării. Precizăm doar atât că vaccinarea (introducerea vaccinului pe cale orală sau parenterală) în mod normal nu produce boala (cu rare excepţii, fiind vorba, de regulă, de forme uşoare, mai degrabă „reacţii post-vaccinale”), în schimb determină organismul vaccinat să producă anticorpi specifici care conferă o imunitate durabilă. De menţionat că această imunitate, artificială dar activă, reclamă în unele cazuri revaccinări periodice de rutină, sau ocazionale (în cazul plăgilor tetanigene, de pildă). 

Vaccinarea a fost o descoperire (invenţie, de fapt) epocală în medicină, comparabilă, eventual, doar cu antibioterapia. Cei ce-şi permit, în imensa lor ignoranţă, în prostia lor fudulă şi agresivă s-o minimalizeze, s-o denigreze, s-o acuze de fel de fel de enormităţi (de pildă, că până la apariţia vaccinului,  poliomielita se manifesta doar ca o simplă răceală iar sechelele neurologice au început să apară doar după introducerea sistematică şi obligatorie a vaccinării antipoliomielitice!!!), ar trebui să ştie măcar atât:

- până în epoca vaccinărilor, bolile infecto-contagioase (în speţă ciuma, holera, variola, febra tifoidă şi paratifoidă, unele forme de gripă etc., etc., etc.), au secerat, pe parcursul veacurilor, în epidemii sau pandemii, nu milioane, ci miliarde de vieţi, ajungându-se nu o dată la înjumătăţirea populaţiei Terrei;

- aproape toate bolile contagioase ale copilăriei se previn şi astăzi prin vaccinări;

- există încă boli mortale ce nu au alt tratament,  nici astăzi, decât vaccino şi seroterapia (de pildă, tetanosul şi rabia);

- primul vaccin a fost realizat abia în 1796, cel antivariolic (Jenner);

- întemeietorul bacteriologiei şi al sero şi vaccinoterapiei ştiinţifice a fost Louis Pasteur (1820-1895), cunoscut mai ales prin realizarea vaccinului antirabic;

- în galeria marilor nume mondiale rămase în istoria vaccino şi seroterapiei există şi doi români, Victor Babeş şi Ioan Cantacuzino.

Cât priveşte enormitatea cu poliomielita, ea ar putea concura cu succes la orice concurs de „culmi”. Întâmplător, născut fiind la începutul anilor ’30, am prins ambele perioade: şi cea pre-vaccinală – şi cea post-vaccinală. Nu exista liceu (aş putea spune chiar clasă) în Cluj (astăzi Cluj-Napoca) în care să nu existe măcar un elev cu sechele motorii neurologice post-poliomielitice (inclusiv dizgraţiosul aparat metalic de rigidizare a membrului inferior), ba, mai mult, chiar şi în corpul profesoral puteai găsi aşa ceva. După introducerea vaccinării obligatorii n-am mai văzut –şi nici n-am mai auzit – de vreun caz nou! (Clujul era încă destul de mic ca să-mi pot permite afirmaţia de mai sus). Asta ca să rămân la nivelul „argumentelor” nefericitei, auzită şi văzută la un post (foarte vizionat) de televiziune. Îi înţeleg respectivei durerea legată de pierderea unei persoane apropiate. Ceea ce nu înţeleg (şi mi-e greu să încadrez în limitele normalului) este tupeul şi iresponsabilitatea de a ieşi în public cu aşa ceva şi, în egală măsură, de a o putea face la un post cu pretenţii.

                                               Zeno MILLEA

 

P.S.  Articolul de mai sus l-am scris cu câţiva ani în urmă. Revin la el pentru că, din păcate, subiectul cu pricina a dobândit, astăzi, o arzătoare (ca să nu spun „apocaliptică”) actualitate, iar mesajul meu din trecutul relativ apropiat (şi, dacă bine îmi aminteasc, publicat – nu contează unde – la rubrica „puncte de vedere”!) primeşte o dureroasă confirmare. Pe de altă parte, adresanţii cu pricina, dacă au o minimă judecată şi un minim discernământ, vor putea recunoaşte, astăzi, că opacitatea lor de atunci trece de la contravenţie la infracţiune (ca să nu spun: de la eroare la delict, de la ignoranţă la crimă!!!). În prezenţa vaccinului specific şi a vaccinării, pandemia de astăzi – care abia a început să secere mii de vieţi – n-ar exista!!!

Şi dacă tot am ajuns aici, să lămurim câteva chestiuni. Un vaccin nu se descoperă (cum zic peste 90% din comentatorii „avizaţi”) – ci se prepară, principiul respectiv fiind cunoscut deja de două veacuri!!!

Ca să prepari un vaccin trebuie să cunoşti agentul cauzal al bolii şi să-l poţi izola!!!

Iar după ce l-ai izolat să găseşti metoda cea mai potrivită pentru a-i anula patogenitatea şi a-i păstra antigenitatea!!! (Restul este schiţat în articolul reprodus).

Pentru a ajunge la prepararea unui vaccin eficient ai nevoie de o echipă formată, în principal, de un epidemiolog, un infecţionist (specialist în boli infecto-contagioase), un microbiolog şi un biochimist, de un laborator dotat cu toate cele necesare (inclusiv animale de experienţă), care să colaboreze cu o secţie clinică, cu nişte voluntari şi care să beneficieza de sprijinul moral şi material al unei instituţii, al societăţii şi al statului. Aşa se poate prepara un vaccin salvator şi nu prin inspiraţia, revelaţia sau genialitatea cuiva.

Scurt şi cuprinzător: competenţă, colaborare, muncă, bani şi disciplină (la fel ca şi în combaterea unei epidemii, unde, fireşte, în egală măsură este nevoie de aportul viitoarelor virtuale victime!!!).

Desigur, aici – mai mult decât oriunde – profilaxia este de departe orientarea de preferat.

Oare cei pentru care alegerile anticipate au reprezentat prioritatea, pe vremea când în China era deja epidemie declanşată şi se prefigura perspectiva pandemiei, când vor înţelege că sunt părtaşi la tributul în vieţi omeneşti pe care abia acum începem de-adevăratelea să-l plătim?   (Zeno MILLEA)