Între Alba Iulia şi Trianon.

De la decizia voinţei naţionale la acceptul voinţei dominante.

I. Datoria de a ne aduce aminte

Moştenitorii ideii imperiale habsburgice au făcut să curgă valuri de cerneală după extirparea, în 1918, a cangrenei dualiste care coroda trupul Europei centrale, interzicându-i mersul spre democraţie, în ideea că, pe măsură ce occidentalii îşi pierd interesul pentru monstruozităţile care i-au afectat doar tangenţial, implicându-se în problematica mai largă, planetară, repetatele tentative de măsluire a trecutului şi justificare a unor rapturi evidente vor da roade, punând, pe fondul necunoaşterii sau dezinteresului, bazele pretins juridice ale unor rapturi viitoare. 82 de ani de acţiune concertată şi tenace, publicistică, propagandistică, politico-diplomatică şi, uneori, militară, au reuşit, din păcate, să vopsească negrul în alb şi albul în negru, să prezinte o construcţie feudală despotică şi anacronică – monarhia dualistă de pretenţie universală, drept quintesenţă a democraţiei şi soluţia viabilă pentru Europa mileniului III. Să prezinte, în baza dictonului „nu iese fum fără foc”, pretenţii absurde drept revendicări justificate, să şteargă din istorie actele de voinţă ale popoarelor Iugoslaviei, Cehoslovaciei, Poloniei, Ucrainei şi României plebiscitar consfinţite, să facă uitate sau să răstălmăcească înseşi principiile care i-au animat, la sfârşitul primei mari conflagraţii mondiale pe artizanii Europei civilizate şi democrate a secolului XX şi să acrediteze, sub masca ştergerii barierelor dintre state, prin declararea drept caduc a conceptului de stat naţional, periculoasa concepţie a existenţei unor naţiuni sau popoare „alese”, a căror individualizare inclusiv teritorială ar fi „un dat” şi „un drept” istoric şi divin.

În contrapartidă, popoarele care şi-au realizat atunci, prin imense sacrificii, idealurile de dreptate, libertate şi unitate naţională s-au lăsat purtate în tot acest timp de valurile… nepăsării, considerând că adevărul este atât de limpede şi actul de justiţie al Istoriei atât de evident, încât nu mai au nevoie de susţinere, agitaţia revanşarzilor şi conservatorilor fiind un „brutum fulmen”! Uitând, bineînţeles, că anacronismele şi ţelurile damnate pot avea priză la noile generaţii a căror energie prevalează cunoaşterii şi care, în căutarea unui nou ideal se pot lăsa seduse de „dreptul” forţei! Astfel a fost posibilă declanşarea celui de-al doilea război mondial şi, pentru noi românii, prin estompare semnificaţiei juridice a actului de la Alba Iulia, subsumat consecinţei fireşti numită „Trianon” – dictatul fascist de la Viena, criminal corolar al Pactului Ribbentrop-Molotov. Astfel au fost posibile destrămarea pe moment a Cehoslovaciei şi Iugoslaviei!

Considerând că Europa repetă astăzi, nejustificat, datorită a ceea ce ar fi trebuit să fie actualul grad de cunoaştere al europenilor, istoria anilor 1933-1939, ne-am gândit să repunem în discuţie, cu referire la România, ţară prin tradiţie obiect al agresiunii, câteva dintre problemele care au frământat popoarele şi au impus marilor personalităţi politice mondiale ale anilor 1918-1920, eforturi de definire şi soluţionare. În primul rând, discutarea sub aspect juridic a raporturilor dintre „Alba Iulia” şi „Trianon” care tind să constituie o falsă problemă actuală. Bâlbâiala justiţiei noastre în ultimii ani, cu grave repercusiuni asupra securităţii instrumentelor Legii, pe de o parte şi, pe de alta, spectacolul degradant al unui proces public-maraton, fără recurs, vizionat de lumea întreagă, în care, fără să instrumenteze cazul, judecătorul ce ar fi trebuit din bun simţ dacă nu din datorie, să aibă măcar o coală de hârtie în faţă iar avocaţii apărării, în egală măsură agramaţi şi teatrali, au acţionat împreună ca… acuzatori, ne-au ridicat justificate semne de întrebare în privinţa capacităţii juriştilor noştri (ale căror proteste faţă de lamentabilul spectacol încă nu s-au făcut auzite) de a aborda cu răspundere o astfel de problematică. de aceea, ne-am încumetat, de pe poziţia istoricului, să ne lărgim puţin sfera de investigaţie, cu speranţa că vom reuşi să deturnăm atenţia juriştilor chiar şi a celor „de boutique” spre problema de interes general, care, nerezolvate, pot avea consecinţe ireparabile şi că vom pune în acelaşi timp la dispoziţia celor ce astăzi se socotesc mai marii lumii, câteva repere utile pentru soluţionarea, să zicem, a „crizei iugoslave”, repere ce au ghidat cândva efortul de analiză, decizie şi acţiune a predecesorilor lor.

Oare cuvintele adresate de preşedintele Woodrow Wilson Congresului S.U.A., la 11 februarie 1918, când noţiunea de „apărător al libertăţii şi democraţiei” încă nu se confundase cu aceea de „jandarm” să nu mai aibă astăzi aceeaşi semnificaţie pentru senatorii lui Bill Clinton? – „Aspiraţiile naţionale ale popoarelor trebuie să fie respectate: în viitor popoarele nu trebuie să fie dominate şi guvernate decât de propriul lor asentiment. Autodeterminarea nu este o simplă frază. Ea este un principiu imperativ pe care în viitor oamenii de stat nu-l vor ignora decât în detrimentul lor”.

Mesajul în 14 puncte dat la „facerea” noii lumi, contemporane de preşedintele de atunci al S.U.A., a însemnat îndeosebi pentru popoarele încătuşate de monarhia bicefală, actul de solidarizare al Lumii libere cu propria luptă pentru libertate. Şi, din acel moment, evenimentele politice şi militare s-au desfăşurat cu repeziciune spre gongul final menit să pecetluiască definitiva înmormântare în arhiva Istoriei a întunecatului Ev mediu european. Sprijinul a prins glas şi atunci, prin mesajul lui Carol de Habsburg „Către popoarele mele credincioase” (3/16 octombrie 1918) dar nu a putut impresiona pe nimeni deoarece omenirea întreagă era în cunoştinţă de cauză. Şi pentru că astăzi, de dragul interesului, cunoaşterea pare a nu mai face casă bună cu politica, avem datoria să ne aducem şi să aducem aminte tuturor „Necredincioşilor”, fie că-i cheamă sau nu „Toma” „Declaraţia” de răspundere, comună, a Comitetelor naţionale român, cehoslovac, iugoslav şi polonez, atât de actuală prin semnificaţia acordată intenţiei ascunse în spatele conceptului de „federalizare”: „Guvernul Austro-Ungar, pentru a salva imperiul Habsburgilor în ajunul derutei sale militare şi a descompunerii sale politice, lansează, concomitent cu cererea sa de pace adresată preşedintelui Wilson, ideea unei federalizări a monarhiei dualiste. Şi de această dată, ca întotdeauna, guvernul Austro-Ungariei urmează tradiţia sa binecunoscută, de a căuta, prin formele seducătoare să evite marile adevăruri ale gândirii politice. Reprezentanţii oficiali ai Monarhiei de Habsburg, susţinuţi numai de către maghiari şi germanii austrieci, cele două popoare exploatatoare ale altor naţiuni care constituie marea majoritate a imperiului, cred că au găsit în ideea federalizării un nou mijloc de a le continua sistemul lor imoral şi anacronic de guvernare, îndepărtând consecinţele logice de libertate şi justiţie accentuate de preşedintele Statelor Unite.

Comitetele reunite ale Naţionalităţilor oprimate din Austro-Ungaria, având în vedere că este vorba de existenţa lor naţională, denunţă opiniei publice mondiale acest act de ipocrizie diplomatică.

Bazându-se pe principiul naţionalităţilor şi al organizării democratice, singurele temeiuri ale vieţii de stat admise de către puterile aliate, aceste popoare au afirmat într-o manieră categorică prin cuvinte şi arme programele lor politice: constituirea de state naţionale independente pe teritoriul actual al Austro-Ungariei. Aceste naţiuni, ferm convinse că pacea nu se poate face şi nu poate dura pe continent decât prin liniştirea conştiinţei popoarelor, contestă prin urmare guvernele de la Viena şi Budapesta legimitatea politică şi morală de a vorbi în numele lor…”. Iar marile puteri abţinându-se (atunci) de la orice fel de intervenţie în casa altuia, popoarele au decis cu rapiditate: adunarea reprezentativă convocată la Turcinsky Sv. Martin la 29 octombrie 1918 de Consiliul Naţional Slovac a votat în unanimitate independenţă şi unire cu Cehia; la 14 noiembrie, la Praga, Adunarea Naţională consfinţea ca act de voinţă al slovacilor şi cehilor naşterea Republicii Cehoslovace cu Thomaš Garrigue Masaryk în funcţia de preşedinte; 17 octombrie 1918, reprezentanţii tuturor slavilor de sud-vest (sârbii, croaţi, sloveni şi bosnieci) alegeau la Zagreb Consiliul Naţional Iugoslav care a numit guvernul provizoriu, a proclamat Statul naţional independent şi suveran al sârbilor, croaţilor şi slovenilor (29 octombrie); 24 noiembrie Vecea (Adunarea populară) a votat unirea noului stat cu Serbia, urmată fiind de skupstinile populare din Vojvodina (25 noiembrie) şi Muntenegru (26 noiembrie); la 30 octombrie 1918 în Austria, asumându-şi întreaga putere şi responsabilitate Adunarea Naţională Provizorie a delegat Consiliul de stat şi a format noul guvern, încredinţând mandatul lui Karl Rennen şi, la 12 noiembrie, după abdicarea lui Carol de Habsburg (11 noiembrie), a proclamat Republica Austria; la 16 noiembrie 1918 s-a proclamat Republica Ungară, Consiliul Naţional Ungar alegându-l în funcţia de preşedinte pe Károlyi Mihaly.

În acest context, uzând de dreptul la autodeterminare recunoscut popoarelor şi urmând drumul deschis de fraţii basarabeni care proclamaseră unirea cu Tara la 27 martie / 9 aprilie 1918, poporul român din Bucovina, Transilvania, Banat şi „Partium” (teritoriile româneşti dintre Carpaţii Occidentali şi Tisa) şi-a desfăşurat şi el, în conformitate cu normele şi principiile de drept internaţional recunoscute acţiunea proprie pentru independenţă şi unitate statală.

II. Exercitarea unui drept inalienabil

Perfect integrat valului revoluţionar şi aspiraţiilor democratice care animau societatea în statele Europei centrale şi răsăritene, inclusiv în Austria şi Ungaria, în „primăvara naţionilor”, poporul român autohton în Bucovina, Transilvania, Banat, Crişana, Maramureş, Sătmar etc. şi-a exercitat în 1918 un drept fundamental, în conformitate cu principiile de drept al popoarelor, recunoscute şi în acţiune pe plan internaţional. Respingând propunerile ungare, de aceeaşi factură cu cele făcute anterior de Casa de Habsburg, românii au decis şi ei, ca şi popoarele slave asuprite, să uzeze de dreptul lor de s-şi alege singuri soarta. Au constituit şi ei „comitete de acţiune ale românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina”, apoi un „Consiliu Naţional al Unităţii române” în emigraţie (Paris, 24 august / 6 septembrie 1918) şi, în provincii, pe ansamblul structurilor sociale şi profesionale, „comitete de acţiune” şi consilii naţionale locale. În Bucovina acestea au ales Consiliul Naţional Român care la 14/27 octombrie a formulat cererea de unire cu România, votată la 15/28 noiembrie 1918. În mod identic, în Transilvania, Banat şi „Partium”, consiliile locale au recunoscut Consiliul Naţional Român Central, ales la Arad, la 31 octombrie 1918, drept unicul for reprezentativ al voinţei naţionale. Acesta îşi subordona atât consiliile locale cât şi gărzile naţionale destinate apărării satelor de actele teroriste ale ultranaţionaliştilor unguri.

La 15 noiembrie, C.N.R.C. a promulgat ceea ce am numi astăzi „Legea electorală” – coloana vertebrală a oricărei democraţii autentice – adică regulamentul pentru alegerea deputaţilor. Adunării Naţionale a Românilor. Precizându-i-se caracterul reprezentativ, consultativ şi implicit de constituantă, Adunarea Naţională a fost convocată, prin anunţul din 20 noiembrie, pentru data de 1 Decembrie 1918 la Alba Iulia. În număr de 1.228, delegaţii au fost aleşi în mod democratic, în cadrul circumscripţiilor electorale locale sau ai organizaţiilor tuturor partidelor politice, asociaţiilor şi organismelor economice-financiare, culturale, religioase şi militare, primind fiecare mandatul susţinerii Unirii „acestor români şi a teritoriilor locuite de dânşii cu România”. Pentru protejarea şi susţinerea delegaţilor, peste 130.000 de locuitori ai tuturor localităţilor româneşti cuprinse între Tisa şi arcul carpatic s-au deplasat la Alba Iulia, constituindu-se într-o uriaşă adunare de obşte reprezentativă, care a certificat decizia de unire, în conformitate cu principiul autodeterminări, drept autentic act de voinţă naţională.

Conform mandatului încredinţat, preşedintele Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia, Gheorghe Pop de Băseşti, a declarat în Cuvântul de deschidere, Adunarea, drept „CONSTITUANTĂ ŞI DESCHISĂ”, fapt ce a îndreptăţit-o conform tuturor normelor de drept recunoscute, să adopte, ca act juridic, istoric „Declaraţia de Unire cu Ţara”. În lectura lui Vasile Goldiş acesta făcea cunoscut că „ADUNAREA NAŢIONALĂ A TUTUROR ROMÂNILOR DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI ŢARA UNGUREASCĂ (teritoriile româneşti dintre Tisa şi Carpaţii Occidentali – n.n.) ADUNAŢI PRIN REPREZENTANŢII LOR ÎNDREPTĂŢIŢI LA ALBA IULIA ÎN ZIUA DE 18 NOIEMBRIE / 1 DECEMBRIE, DECRETEAZĂ UNIREA ACELOR ROMÂNI ŞI A TUTUROR TERITORIILOR LOCUITE DE DÂNŞII CU ROMÂNIA. ADUNAREA NAŢIONALĂ PROCLAMĂ ÎNDEOSEBI DREPTUL INALIENABIL AL NAŢIUNII ROMÂNE LA ÎNTREG BANATUL, CUPRINS ÎNTRE RÂURILE MUREŞ, TISA ŞI DUNĂRE”.

Votul în unanimitate al delegaţilor a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunţat în consecinţă de preşedintele Gheorghe Pop de Băseşti: „ADUNAREA NAŢIONALĂ A POPORULUI ROMÂN DIN TRANSILVANIA, BANAT ŞI PĂRŢILE UNGURENE (Partium – n.n.) A PRIMIT REZOLUŢIUINEA PREZENTATĂ PRIN VASILE GOLDIŞ ÎN ÎNTREGIMEA EI ŞI ASTFEL UNIREA ACESTEI PROVINCII ROMÂNEŞTI CU ŢARA-MAMĂ… ESTE PENTRU TOATE VEACURILE DECISĂ!”.

Adunarea Naţională, având caracter de Constituantă, fiind organ legislativ şi al suveranităţii naţionale pentru poporul român trăitor în Ardeal, Banat, Crişana, Sătmar, Maramureş etc., hotărârile sale au avut putere de lege, păstrându-şi până astăzi, în conformitate cu principiile de drept internaţional în baza cărora au fost adoptate, o importanţă covârşitoare şi de netăgăduit sub aspect juridic şi politic. Ele au fost grupate pe genuri de probleme, de primă urgenţă, fiind cele ce consfinţesc Unirea cu Regatul României ca decurgând din dreptul inalienabil al naţiunii române de a decide soarta sa şi a teritoriului moştenit de la înaintaşi. Formând izvorul de drept al dreptului constituţional român, aceste hotărâri au fost ratificate prin „LEGEA DE UNIRE” votată în unanimitate de prima Adunare Constituantă a României întregite, sancţionată la 31 decembrie 1919 de rege şi publicată în Monitorul Oficial nr. 206 din 1 ianuarie 1920. Din punct de vedere juridic, aşadar, Unirea teritoriilor româneşti din fosta monarhie dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Naţională Constituantă de la Alba Iulia, necondiţionat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare şi suveranitate naţională, era cu 1 an şi 6 luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar, un act legiferat, legalizat. Un acord încheiat între două entităţi suverane, deoarece Regatul României ca stat suveran nu a făcut decât să aprobe prin organul său constituţional, ca şi în cazul Basarabiei şi Bucovinei, decizia luată de Constituanta românilor din Banat, Transilvania şi Partium, teritorii ce-şi redobândiseră suveranitatea. Din momentul sancţionării „Legii de unire”, similar situaţiei din celelalte state europene reunificate, provinciile care decretaseră Unirea cu Ţara au încetat să mai fiinţeze în calitate de corpuri politice suverane, devenind părţi integrante ale teritoriului Regatului României.

De menţionat că întregul proces a fost legalizat sub aspect juridic şi de deciziile similare ale minorităţilor alogene (parţial ungurii, saşii, şvabii, secuii, evreii, ţiganii etc. în totalitate) care, consultate, au subscris prin hotărâri luate în cadrul unor adunări cu caracter plebiscitar juridic recunoscute.

Drept urmare, Tratatul de pace de la Trianon (4 iunie 1920), cu corectivele teritoriale în defavoarea românilor, impuse de interesele regionale ale marilor puteri, nu a făcut decât să consacre acceptul Ungariei în calitate de stat succesor al defunctului Imperiu dualist, faţă de acordul încheiat şi legiferat între două părţi contractante suverane.

III. Libertatea naţională şi dreptul minorităţilor

 Decurgând din primul grupaj de hotărâri privind unirea teritoriilor româneşti cuprinse între Tisa şi arcul carpatic cu Regatul României, celelalte categorii de decizii luate de Constituanta de la Alba Iulia nu pot fi considerate decât drept explicative, aducând în diferite domenii precizările care se impuneau. Spre exemplu, cele cu caracter de provizorat, incluse în dispoziţiile Articolelor II şi IX relative la decretarea autonomiei şi funcţionarea ca entitate statală autonomă a provinciilor eliberate şi unite la 1 Decembrie 1918 cu Regatul României (act consfinţit prin Decretul-Lege din 11 decembrie, publicat 2 zile mai târziu în Monitorul Oficial), în vederea integrării economice, sociale şi politice treptate. Acţiunea lor a început în urma întrunirii Constituantei (primul Parlament al României unificate) şi promulgării „Legii de unire” care au consacrat ipso facto desfiinţarea autonomiei provizorii.

A treia categorie, cuprinzând dispoziţiile Articolului III cu 6 aliniate, al „Declaraţiei”, se constituia din hotărârile care priveau principiile fundamentale ale alcătuirii „noului stat român”. Improprii prin formulare pentru a fi legiferate şi decretate norme de drept, acestea nu au fost ratificate prin „Legea de unire”, fiind în consecinţă abrogate. Legat de acest fapt, trebuie făcută precizarea că la Alba Iulia s-au proclamat principii generale fără vreo obligaţie juridică ce ar fi trebuit să decurgă pentru statul reîntregit al României Mari în sânul trinităţii sacre, proclamate de Revoluţia franceză – „LIBERTÉ, EGALITÉ, FRATERNITÉ!”. În acest context, referitor la statutul minorităţilor, egal îndreptăţite cu românii la libertăţile individuale, la drepturile şi îndatoririle decurgând din calitatea de cetăţean s-au decretat şi unele principii, nelegate de realităţile imediate din România reîntregită ci cu calitatea de etalon sau îndreptar pentru rezolvarea problemei minorităţilor în orice ţară şi orice timp. Termenul de „libertate naţională” cu referire la fragmente etnice alogene, a fost întrebuinţat în acest cadru în sens „publicistic” şi descinzând din înţelesul transmis prin moştenirea accepţiei medievale a noţiunii de „naţie”.

Încununând lupta pentru LIBERTATEA şi UNITATEA NAŢIUNII ROMÂNE, Adunarea Naţională de la Alba Iulia nu a înţeles să acorde minorităţilor „drepturi colective” sau „speciale” altele decât cele decurgând din calitatea de cetăţean şi cele fundamentale pentru conservarea specificului etnic (libertatea de exprimare în limba proprie, de întrunire, de asociere, electorale, culturale) aşa cum se evidenţiază în enunţul Articolului IX: „Adunarea Naţională se înclină cu smerenie înaintea memoriei acelor bravi români care, în acest război şi-au vărsat sângele pentru ÎNFĂPTUIREA IDEALULUI NOSTRU, murind pentru LIBERTATEA ŞI UNITATEA NAŢIUNII ROMÂNE” (s.n.). În conceptul Hotărârii, libertatea naţională este un atribut al cetăţenilor României. Precizarea se impunea deoarece, prin ignorarea voită a naturii juridice a stipulaţiilor Hotărârii de la Alba Iulia, călăuziţi de consideraţii politice şi nejustificate pretenţii teritoriale, anumiţi exponenţi ai unor minorităţi naţionale încearcă să revendice un statut din care ar decurge aşa-zise „drepturi” politice de „colectivităţi minoritare”.

Statul român contemporan s-a închegat aşadar ca stat democratic în temeiul principiului autodeterminării, recunoscut ca principiu de drept dominant şi regulator în raporturile internaţionale, Conferinţa de Pace situându-se pe o bază de drept public în recunoaşterea şi consfinţirea libertăţii naţionale a românilor. Şi aceasta, deoarece principiul de bază al reglementării raportului de drept între stat şi cetăţenii săi, în temeiul libertăţii şi suveranităţii naţionale, nu poate fi (fapt reliefat şi de dispoziţiunile privind minorităţile, ale tratatelor de pace de la Saint-Germain, Trianon şi Paris) decât în acord cu principiul egalei îndreptăţiri a tuturor cetăţenilor, fără deosebire de rasă, limbă, religie, sex. ca atare, minorităţile naţionale nu pot revendica o aşa-zisă îndreptăţire a unităţii naţionale cu „libertate naţională” pentru fragmente etnice, sau subiecte de drept public.

Libertatea naţională este, aşadar, libertatea unei naţiuni, ori minorităţile, sau naţionalităţile nu sunt naţiuni! Nici dreptul public modern, nici politologic nu recunosc calitatea de naţiunea a minorităţilor. În consecinţă, nu se poate vorbi de „libertatea naţională” a minorităţilor. Statul acordă drepturi publice sau constituţionale cetăţeanului, care le exercită individual sau în mod colectiv, după natura dreptului. În nici un caz însă, dreptul nu este al „colectivităţii minoritare”, ci al cetăţeanului, în ultimă analiză, al statului, statul fiind privit ca persoană de drept public suveran.

IV. Tratatele de pace ca formă de consacrare juridică

Adunarea de la Alba Iulia a avut aşadar un caracter naţional şi reprezentativ pus în evidenţă de faptul că fiecare circumscripţie electorală, fiecare consiliu naţional (regional, judeţean sau comunal) şi-a trimis delegaţii săi autorizaţi, cu un mandat expres. În ce priveşte structura sa, Adunarea de la Alba Iulia avea în drept şi în fapt, un caracter de reprezentanţă naţională a poporului român, participanţii veniţi din cele peste cinci mii de comune româneşti ale Transilvaniei, Banatului, Crişanei, Maramureşului etc., asigurând totodată şi caracterul larg democratic acestui forum, privit în lumina dreptului internaţional, Adunarea de la Alba Iulia prezintă valoarea şi caracterul unui adevărat plebiscit menit să permită manifestarea voinţei colective fundamentul cel mai puternic şi titlul de drept de necontestat al unei formaţiuni statale. Ori – astfel calificată pe plan juridic internaţional – Adunarea apare într-adevăr, ca o formă de consultare populară neprescrisă de vreun act juridic internaţional, având o valoare sporită în ordinea morală şi juridică, faţă de simpla consultare la o zi determinată şi impusă printr-un angajament prealabil.

Caracterul de drept public al Adunării de la Alba Iulia nu este precizat prin Rezoluţia de unire a acestei adunări; se desprinde însă cu claritate în dispoziţiile cuprinse în art. II şi IX relative la autonomia provizorie şi la instituirea Marelui Sfat Naţional, a cărui competenţă era stabilită în Art. IX. Acest organ, înzestrat cu toate atributele suveranităţii naţionale, urma să-şi exercite aceste atribuţii până la întrunirea Constituantei.

Caracterul de drept public al Adunării de la Alba Iulia a fost în întregime admis şi de dreptul internaţional public, de Conferinţa de pace şi de stipulaţiile tratatelor de pace.

De aceea, Conferinţa Păcii de la Paris nu a fost în situaţia de a „crea” un stat român întregit. Acesta fusese deja realizat ca operă a naţiunii române. Conferinţa a fost chemată să dea doar consacrare juridică internaţională statut teritorial şi politic al statului român prin recunoaşterea în speţă a principiului naţionalităţilor şi al autodeterminării popoarelor.

Tratatul de la Trianon din 4 iunie 1920 între „Puterile Aliate şi Asociate” pe de o parte şi Ungaria de pe altă parte, a fost inspirat de principiul călăuzitor ce a stat la baza tuturor tratatelor de pace – principiul naţionalităţilor. Şi cum Ungaria are şi ea, în cadrul Imperiului dualist, un mozaic de naţionalităţi, în care naţiunea maghiară nu avea majoritatea,, era natural şi logic, prin clauzele teritoriale stipulate ca tratatul de pace să-i schimbe radical fizionomia geografică şi să desăvârşească opera de creare sau întregire, pe baze naţionale a statelor succesoare.

De aici seria textelor prin care Ungaria „renunţă la toate drepturile şi titlurile” asupra teritoriilor „situate în afară de noile frontiere ale Ungariei, în favoarea statelor cesionare” (Tratatul de la Trianon, Partea a II-a, Art. 27) şi stipularea din Articolul 45 că „Ungaria renunţă la toate drepturile şi titlurile asupra teritoriilor vechii monarhii austro-ungare, situate dincolo de frontierele Ungariei, … ca făcând parte din România”.

Totuşi, pentru valorificarea pe plan internaţional a dreptului naţiunii române la frontierele înfăptuite prin libera sa determinare, a trebuit să se ducă „bătălia frontierelor”, de această dată în domeniul diplomatic.

Frontierele României au fost fixate după criteriul etnic la zi, urmare a politicii de maghiarizare din ultimele decenii şi nu conform vechilor hotare istorice „după care România ar fi trebuit să se întindă peste întreg teritoriul cuprins între Tisa şi Nistru”; (Emil Hasaş). „Chiar şi după acest criteriu, noile frontiere ar fi trebuit să fie dincolo de linia actuală de frontieră româno-ungară, dat fiind că dincolo este graniţa limbilor, astfel cum o determină etnografii şi statisticienii maghiari, în epoca Imperiului Habsburgilor” (George Sofronie). În orice caz, nu poate fi vorba despre vreun fel de „generozitate” din partea Conferinţei de Pace faţă de români, aşa cum constant susţine iredenta maghiară, deoarece, aşa cum remarca Nicolae Titulescu, în expozeul său din 4 aprilie în faţa Adunării Deputaţilor, „Tratatul de la Trianon apare tuturor românilor şi în special acelora din Transilvania, ca o consacrare a unei ordine de drept cu mult mai redusă decât aceea pe care secolele de viaţă în comun şi de suferinţă identice, au gravat-o în conştiinţa istorică a naţiunii române. De aceea în chip firesc, Tratatul de la Trianon evocă în opinia noastră publică, mai degrabă ideea unei completări, decât aceea a unei amputări”.

Linia frontierei de stat dintre România şi Ungaria a fost hotărâtă de „Comisia teritorială” a Conferinţei de Pace fără consultarea României şi fără participarea ei. „La Trianon i s-a atribuit României un teritoriu mai mic decât acela la care ea avea dreptul conform principiului etnicităţii, decretat de preşedintele Wilson” – recunoştea istoricul american Milton G. Lehrar.

Deşi se deosebea în multe locuri de precizările făcute în Declaraţia de la 1 decembrie de la Alba Iulia, această frontieră a fost considerată a corespunde în esenţă principiului etnic, guvernul român, animat de dorinţa de a închide litigiul istoric cu vecinul ungur, fiind constrâns să o accepte. Viitorul avea să demonstreze însă că revizionismul maghiar nu aşteaptă ocazia favorabilă pentru a-şi satisface ambiţiile imperiale, repetând astfel în alt moment şi la o altă dimensiune greşelile săvârşite de-a lungul istoriei faţă de poporul român.

Col.(r) prof. dr. Mircea DOGARU