România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Mihai Viteazul - 27 mai 1600 –

Prima unire a neamului românesc sub sceptrul domnitorului

 

Documentele istorice nefalsificate prin anotimpuri, de un regim sau altul, au fost şi rămân hrana vie a tuturor generaţiilor, nu doar ale unei puteri trecătoare, arhivă a românităţii, cu amploare, aşadar, în universalitate. Parcurse cu luciditate, coborând de-a lungul şi de-a latul spre rădăcinile unor fapte adânci, revelatoare spre-a le limpezi deopotrivă autenticitatea şi evoluţia, pentru a afla adevărul, conotaţiile unor asemenea întâmplări pentru că, ele, sunt şi rămân oglinzile unor sentimente, conjuncturi, necesităţi, sinteze ale respiraţiilor câmpurilor de bătălie, ale unor tratate, evoluţii pe o scară mai mult sau mai puţin previzibilă ale confruntărilor armate spre a apăra chipul unui ţinut, al unei patrii, singurele segmente dintr-o biografie ce-a unit şi uneşte participanţii şi conducătorii, adică oaste într-o mişcare de-a deveni triumfătoare.

Printre aceste mărturii ale istoriei naţionale şi universale, referitoare la un Voievod înflăcărat al românităţii se detaşează numele emblematic al lui Mihai Viteazul, a cărui personalitate s-a extins pe cerul Europei ca o manta a curajului şi lucidităţii, asupra  teritoriilor româneşti. În jurul acestei uriaşe biografii de Om şi conducător s-a închegat de-a lungul vremii o idee tulburător de benefică, de înaltă, atât de necesară spiritului întreprinzător de neam, ce-a determinat pentru prima dată în contemporaneitatea istorică o horă a unirii tuturor ţinuturilor româneşti. Şi ea s-a concretizat într-o zi florală de 27 mai. Era anul 1600. Şi, astfel, ideea s-a transformat într-o sintagmă unică: Ziua în care el, Mihai cel Viteaz devine „Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Ţara Moldovei”, deschizând o nouă epocă în istoria scrisă a poporului român, prin unirea celor trei principate române, cu toate presiunile şi dificultăţile externe, deopotrivă economice, politice, punând sub semnul întrebării fragilitatea şi durabilitatea unui stat român.

Harta României în timpul lui Mihai Viteazul (1593-1601)

O întrebare se impune necondiţionat: care sunt şi-au rămas mărturiile unei asemenea evoluţii interne şi internaţionale, sub aripa unui organizator şi comandant militar, care între 1588-1593 a fost un as al ierarhiei administrativ-politice a ţării?

Aceste mărturii aveau să-l facă pe marele Iorga, un geniu neegalat al umanităţii, să afirme: „De la 1609, nici un român n-a mai putut gândi UNIREA fără uriaşa lui personalitate, fără paloşul sau securea lui ridicată spre cerul dreptăţii, fără chipul lui de curată şi desăvârşită poezie tragică”.

Aducem, aşadar, argumentele cele mai revelatoare, desprinse din această uriaşă personalitate a lui Mihai Viteazul, unificatorul, pentru a se vedea cum s-a reuşit şi împlinit Unirea Dintâi a Principatelor Române:

- Era anul 1558. Se năştea în localitatea Târgu de Floci, în Ţara Românească - Mihai Viteazul, din părinţii Pătraşcu cel Bun, Doamna Stanca, având doi copii: Nicolae Pătraşcu şi Domniţa Florica. Titlurile ca ocupaţie: apartenenţă nobiliară, Domnitor, Principe, Prinţ, Domn al Ţării Româneşti între 1593-1600, în 1600 – pentru o scurtă perioadă, prin Unirea din 27 Mai, a fost „Conducătorul de facto a celor trei state medievale, care astăzi formează România: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Înainte de-a fi Domn al celor trei principate a fost boier, ce-a deţinut dregătoriile de bănişor din Strehaia, stolnic domnesc şi ban al Craiovei. Patriotul Nicolae Bălcescu, prin lucrarea sa „Românii supt Mihai Voievod Viteazul” a elucidat aspectele cele mai importante ale strălucirii, demnităţii, eroismului marelui Voievod. Din suita confruntărilor în epocă trebuiesc menţionate luptele împotriva Imperiului Otoman, negocierile de pace cu Înalta Poartă, în acelaşi scop: neatârnarea faţă de Poarta Otomană, întărindu-şi vecinătatea cu Aron Vodă, domnul Moldovei, cu principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, aderând la alianţa antiotomană  „Liga Sfântă”, aureolându-se prin lupta de la Călugăreni, din 23 august 1595, despre care Bălcescu a spus: „Este briliantul cel mai strălucit al cununei gloriei româneşti”. Toate aceste demersuri închegau şi mai puternic ideea de unire, concretizată şi prin victoria de la Şelimbăr. Urmează intrarea triumfală în Alba Iulia, la 1 noiembrie 1599. Printre învinşii lui era şi Andrei Bathory.

Pictura „Intrarea triumfală a lui Mihai Viteazu în Alba Iulia” (pictor Oscar Han)

Toate actele semnate la Alba Iulia aveau un scop comun: întărirea unităţii celor trei Ţări Româneşti, întrezărindu-se prin ele măreţia unui popor confruntat cu vremelnicia nedreptăţilor. La 24 aprilie 1600, Mihai părăseşte Alba Iulia. Se îndreaptă spre Moldova. La 4 mai 1600 ajunge cu oastea pe lângă Trotuş, unde peste 15.000 de moldoveni au trecut în tabăra lui. Se auzea bătând puternic înfăptuirea primei Uniri, săvârşind la Iaşi dezideratul de la Alba Iulia. La Iaşi emite cel dintâi act, şi bate cea dintâi medalie, ce-l înfăţişa ca „Domn al Ţării Româneşti, al Ardealului şi a toată Moldova”. La 6 iulie, Mihai şi-a bătut în cuie, pentru eternitate, efigia cu cele trei ţări române, surori, ceea ce-i aduce titulatura de primul unificator al poporului român şi erou naţional. Se destăinuia astfel: „În timpul acesta se poate vedea că n-am cruţat nici cheltuieli, nici osteneală, nici sânge, nici însăşi viaţa mea, ci am purtat războiul aşa de mult timp singur, cu sabia în mână, fără să am nici fortăreţe, nici castele, nici oraşe, nici cel puţin o casă de piatră unde să mă pot retrage… Nu am pregetat să mă alătur cu puterile mele şi cu cheltuieli uriaşe la creştinătate, nefiind cunoscut de nimeni şi nici nu le-am făcut silit de cineva, ci ca să am şi eu un loc şi un nume în creştinătate am părăsit toate celelalte prietenii ce le aveam.” (N. Iorga – „O istorie a lui Mihai Viteazul de el însuşi”)

Va fi învins în bătălia de la Mirăslău – 8/18 septembrie 1600, pierde Ardealul, apoi Moldova, tronul Ţării Româneşti.

Strălucea în eternitatea visului marea zi de 27 Mai 1600, pecete a unui crez devenit cariatidă a istoriei românităţii. Asasinarea lui pe Câmpia Turzii, acolo, în umbra şi lacrima bătăii vântului, n-a reuşit să şteargă frumuseţea măreţiei sale. Era 9/19 august 1601. Figura lui tragică lumina întunericul unei epoci. Alba Iulia îi onorează, astăzi, biografia nu doar prin sfinţirea Mitropoliei Ortodoxe, ci mai ales prin felul în care numele acestei aşezări legendare, prin faptele sale, a intrat în vocabularul neatârnării, pentru că aici Marele Mihai Unificatorul a întărit prezenţa sa cu multiple beneficii pentru limba română şi soarta românităţii – la Alba Iulia, în Cetate, statuia ecvestră a comandantului, luminează tăcut, cu măiestria sculptorului Oscar Han, freamătul adevăratei uniri de la 1 decembrie 1918. Iar la câteva sute de metri Colegiul Militar „Mihai Viteazul” înzestrează România cu tinereţea vocaţiei militare. Alba Iulia devenise chiar fructul unui vis nepieritor: prima Unirea de la 27 Mai 1600.

 Pe lespedea de piatră  de la Mănăstirea Dealu stă scris: „Aici zace cinstitul şi adevăratul capu al creştinului Mihai, Marele Voievod, ce a fost domn al Ţării Româneşti şi Ardealului şi a Moldovei”. Devenise simbolul Unităţii naţionale. Unul din istoricii albaiulieni, încărcat de demnitate, Gheorghe Anghel, a luminat şi luminează prin lucrările sale aura rememorării numelui şi faptelor lui voievodale, regăsite şi în unele hotărâri de la Marea Unire din 1 Decembrie 1918.

Aceasta ar fi o demnă coborâre într-o biografie tumultuoasă de boier şi voievod, mărturie a desţelenirii unor documente mai mult sau mai puţin acoperite de uitare, informaţii, întâmplări, fapte eroice, matriţe ale omagierii unui ideal: prima unire a românilor, ca floare a recunoştinţei pentru marele patriot român, ce trebuie omagiată, pusă în drepturi de istoriografia românească, de istoria poporului român, de manuale şi dicţionare.

Iată pentru ce, prin aceste incomplete rememorări biografice, cerem cu insistenţă obligativitatea recunoaşterii Zilei de 27 Mai 1600, ca eveniment inconfundabil, măreţ şi plin de emoţia strălucirii, devenit: Prima unire a Ţării Româneşti, Ardealului şi a toată Moldova. Istoria adevărată nu poate rămâne în pagină cu capul spart. Istoricii, Academia Română, Ministerul Culturii, Instituţii de învăţământ trebuie să-şi dea mâna pentru îndreptarea cu faţa spre lumină a unei omisiuni, pecete a nedreptăţii faţă de Marele unificator, una dintre „Catedralele” istorice albaiuliene, ca faptă voievodală, cu numele de Mihai, îndreptăţind astfel, şi respiraţia bisericii lui Ieroteu – Aşadar, domnilor istorici, vă rugăm fiţi drepţi şi înţelepţi, netemători, bucuroşi că faceţi parte şi din Unirea din 27 Mai 1600. Amintiţi-vă ce-a spus Delavrancea: „România este patria noastră. E România celor de demult şi-a celor de mai apoi. E patria celor dispăruţi şi-a celor ce va să vie!”.

Statuia ecvestra a lui Mihai Viteazul – Cetate, Alba Iulia
 

Adevărul nu poate avea două feţe. Unirea din 27 Mai 1600 este, de fapt şi ordinea respiraţiei tricolorului românesc. Mihai Viteazul este chiar dicţionarul unei asemenea necesităţi istorice. Să-i recunoaştem măreţia, ca prim unificator.

Cu bine,

ec. Ion STRĂJAN

scriitor Ion MĂRGINEANU