|
O nouă apariţie
editorială dedicată Centenarului Trianon
 Vă
prezentăm noua carte - document semnată de istoricul Petre Ţurlea -
”CATOLICISMUL ŞI REVIZIONISMUL MAGHIAR”, la Editura Semne, însumând 496
de pagini.
Aşa cum ne-a obişnuit şi
din cărţile precedente, autorul ne oferă mai mult de o sută de pagini de
anexe cu fotografii şi documente de arhive, într-o carte elaborată
meticulos prezentând cronologic, începând cu 1918, lucruri mai puţin
cunoscute publicului larg, care ne ajută să înţelegem mai bine
evoluţiile prezente.
Astfel, autorul arată că o
dată cu formarea României Mari, Ungaria va declanşa acţiunea
revizionistă care continuă şi azi, chiar dacă suntem sub ”umbrelele”
NATO şi Uniunea Europeană. Biserica Romano-Catolică Maghiară din
Transilvania a fost unul din pilonii principali de susţinere ai acestui
proces, începând cu anul 1918, când episcopul de Alba Iulia, Majlath
Karol Gustav declara deplina conlucrare a preoţilor şi credincioşilor
Diecezei sale cu Consiliul de Miniştri (Guvernul) de la Budapesta.
Totodată, episcopul menţionat preciza că sprijină ”ca un singur om”
Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania, cel care se opunea,
inclusiv cu metode violente, Unirii provinciei cu România.
Episcopul Maljath a
intervenit direct la Papa de la Roma, printr-o telegramă, cerând
Suveranului Pontif să apere năzuinţele Ungariei îndreptate întru
apărarea unităţii ei milenare şi a integrităţii milenare.
În rezumat, guvernele care
s-au succedat la Budapesta, după anul 1918, emiteau teza potrivit căreia
Ungaria, începând cu domnia Regelui Ştefan cel Sfânt, a jucat totdeauna
rolul de bastion al civilizaţiei occidentale în drumul invaziilor
barbare, apărând statele din Apus în propăşirea şi evoluţia lor, până în
prezent. Prin urmare, Ungaria are drepturi speciale sub acest raport, la
recunoştinţa întregii Europe.
Din păcate, având drept
motivaţie vechea linie a prozelitismului catolic în lumea ortodoxă,
Vaticanul a susţinut întreaga perioadă interbelică, dar şi ulterior,
Biserica Catolică Maghiară din România faţă de Statul Român, în
condiţiile în care această biserică se încadra deschis în revizionismul
maghiar. Totodată, Sfântul Scaun a frânat acţiunea naţională a Bisericii
Greco-Catolice Româneşti, obligând-o să se plaseze, de cele mai multe
ori, pe aceeaşi linie cu catolicismul maghiar.
Se repeta, astfel,
situaţia din secolul al XVII-lea, când Vaticanul, în dorinţa extinderii
influenţei lui în dauna Ortodoxismului, susţinuse acţiunea împotriva
românilor a unui stat, Imperiul Habsburgic; după 1918, din aceleaşi
raţiuni a sprijinit un alt stat - Ungaria.
Pentru a vă stârni
interesul, vă prezentăm un scurt fragment din primul capitol, edificator
în demersul cărţii închinate centenarului Trianon, aşa cum apare şi pe
coperta cărţii.
Redacţia revistei ”DACOROMANIA
CATOLICISMUL ŞI
REVIZIONISMUL MAGHIAR
I. 1918 - 1940
CATOLICISMUL ŞI PROPAGANDA
REVIZIONISTĂ MAGHIARĂ, ANTIROMÂNEASCĂ ÎN OCCIDENT DUPĂ 1918
Conducătorii Ungariei de după aventura
comunistă a lui Kun Bela erau convinşi că - aşa cum se demonstrase prin
dezastrul Armatei Ungare în confruntarea ei cu Armata Română în 1919 -
nu puteau să obţină, prin propriile forţe, o victorie în politica lor
revizionistă. De aceea, au încercat să-şi atragă simpatia şi ajutorul
Marilor Puteri, care să impună statelor succesoare Austro-Ungariei
revenirea - fie şi treptată - la configuraţia graniţelor dinaintea
Primului Război Mondial, refăcând Ungaria Mare, în acest scop, Budapesta
va duce o foarte intensă propagandă în toate ţările occidentale. S-au
folosit toate metodele posibile, s-a recurs la minciună: privind
întemeierea istorică şi demografică a politicii revizioniste; privind
situaţia ,,tragică” a ungurilor rămaşi în afara graniţelor Ungariei;
privind neputinţa statelor succesoare de a administra ,,civilizat”
teritoriile ce le reveniseră. S-a cumpărat bunăvoinţa unor personalităţi
politice occidentale sau a unor ziarişti; s-a încercat alarmarea opiniei
publice occidentale, prin ameninţarea cu un nou război mondial în cazul
neacceptării revizuirii Tratatului de la Trianon. Aceleiaşi opinii
publice i s-a prezentat constant ideea ,,superiorităţii” Poporului
Maghiar faţă de cele vecine, în primul rând în plan cultural; de aceea,
se impunea refacerea Ungariei Mari cu rol ,,civilizator” în Europa
Centrală şi de Sud-Est. În întreagă această acţiune foarte intensă de
propagandă revizionistă, toate bisericile maghiare - din Ungaria şi din
teritoriile pierdute de Ungaria - s-au antrenat plenar. Dintre ele,
Biserica Romano-Catolică a fost cea mai activă, consecinţele acţiunilor
sale, în cadrul politicii revizioniste a Budapestei, fiind majore. A
avut o largă susţinere din partea Guvernelor maghiare dar şi din partea
Vaticanului.
***
[...] Papalitatea s-a plasat deschis,
manifest, în multe momente ale perioadei interbelice de partea politicii
revizioniste a Ungariei, a făcut front comun, în acest plan, cu Biserica
Romano-Catolică Maghiară. Uneori, această raliere era atât de voit
evidentă, încât a trezit riposta diplomatică a României. Reprezentanţii
Papei ajunşi în Ungaria se asociau retoricii revizioniste a clerului
maghiar şi autorităţilor maghiare. Informaţiile antiromâneşti erau
preluate imediat, fără, a mai fi verificate, şi în publicaţiile oficiale
ale Vaticanului. Cum acesta menţinea o urmărire foarte strictă în toate
ieşirile publice, ale reprezentanţilor lui, a poziţiei indicată de la
Roma, declaraţiile favorabile revizionismului maghiar nu puteau fi
catalogate decât ca fiind linia politică oficială, fără ca această linie
să fie anunţată, deschis de Vatican. Dar, toată lumea înţelegea. Cauzele
acestei politici filomaghiare: Ungaria fusese întemeiată ca Stat
Apostolic şi avusese rolul de catolicizare în lumea ortodoxă sud-est
europeană; după Primul Război Mondial, în Ungaria, cea mai puternică
biserică era cea Romano-Catolică, pe când în România era cea Ortodoxă.
Propaganda antiromânească, sub pretextul
discriminării bisericilor maghiare, în primul rând cea Romano-Catolică,
a continuat. O întreţinere a ei - cu scopul evident al creării unei
presiuni asupra Parlamentului României, care discuta proiectul noii
Constituţii - se înregistra în 1923. S-au folosit articole apărute în
presa din Austria, imediat reluate de cea din Ungaria, şi de aceea
reprezentând vocea Vaticanului; mai ales prin aceasta din urmă, tezele
respectivei propagande erau răspândite în întreaga lume, presa
Vaticanului fiind considerată obiectivă. Un raport al Legaţiei
Bucureştilor de la Sfântul Scaun, din 1l aprilie 1923 - intitulat
Pretinse persecuţiuni îndreptate împotriva catolicilor din ţara noastră
- atrăgea atenţia Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti asupra
fenomenului. Într-unul dintre articolele apărute in presa vieneză, se
includea ştirea falsă conform căreia Mitropolitul Ardealului, Nicolae
Bălan, ar fi cerut Guvernului României expulzarea Nunţiului Papal. O
altă ştire falsă apărea în ,,Corriere d’Italia”, cu sursa vieneză: în
România ar avea loc o luptă contra ordinelor religioase, ,,cu un întreg
sistem de persecuţii ce s-ar fi întreprins împotriva catolicilor şi
instituţiilor catolice”. Ştiri de acest fel apăreau şi in presa catolică
din Franţa; aici tonul era şi mai alarmist, sursa fiind chiar la
Vatican: se scria că activitatea ordinelor călugăreşti catolice va fi
suspendaţi”, de către autorităţile româneşti, în eparhiile Oradea,
Făgăraş, Lugoj, Timişoara. Se menţionau şi surse maghiare transilvănene.
Se consemna chiar o intenţie a Guvernului Român de a pune mâna pe
bunurile aparţinând ordinelor călugăreşti catolice. Foarte alertat pe
această temă, se arată a fi Episcopul Glattfalder, din Timişoara. ”Din
ordinul Ministrului de Externe, I.G. Duca, s-a produs o intervenţie
diplomatică a Bucureştilor, în legătură cu aceste ştiri false, pe lângă
Secretarul de Stat al Vaticanului; a urmat o dezminţire din partea
acestuia. La rândul său, Nunţiul Apostolic, Marmaggi, la 18 aprilie
1923, a anunţat că dezminte categoric toate ştirile tendenţioase apărute
în ultimul timp”. Din interiorul Vaticanului au venit şi alte
dezminţiri. Sinceritatea lor nu putea fi verificată., pe când existenţa
acelor ştiri false era certă”.
Rapoartele diplomatice indică periodic astfel
de momente de încordare, pe tema ralierii Vaticanului la politica
anti-românească a Budapestei. Un raport din 5 iulie 1926 prezenta actele
apărute in presa Sfântului Scaun’ la adresa comportamentului
României-considerat discriminatoriu-faţă de Biserica Romano-Catolică
Maghiară din Transilvania. De data aceasta erau indicate şi. maghiare
din Ungaria, fără a fi verificate. ”L’observatorre Romano”, din 3 iulie
1926 avea un articol cu titlul ”Confuzii şi abuzuri deplorabile”;
se preluau actele apărute din ziarul budapestan ”Nemzeti Ujsag”.
Prefăcându-se a crede tot, oficiosul Sfântului Scaun se arăta indignat,
deşi presupusele ,,abuzuri deplorabile” ar fi avut loc la instalarea
unui episcop reformat, Makkai Sandor’ nu catolic. Autorul raportului
diplomatic trimis la Bucureşti menţiona: ,M-am folosit de acest prilej
pentru ca să semnalez din nou atenţiunea Vaticanului că o parte a
clerului catolic din Ardeal se serveşte de religie ca unealtă de
propagandă iredentistă, folosind cauza comună, în unele împrejurări,
cu alte confesiuni protestantă, calvinistă, reformată şi unitariană- de
limbă maghiară, adică chiar cu înşişi inamicii Bisericii Catolice.”
În mai 1925, o raliere la revizionismul
maghiar a venit chiar din partea celui mai înalt reprezentant al
Sfântului Scaun în Ungaria, Nunţiul Apostolic Schioppa. În cadrul
Adunării Generale a catolicilor din Ungaria, Nunţiul a ţinut un discurs
care a provocat proteste din partea Guvernului României, Vaticanul fiind
constrâns să-l retragă din post’ A primit un semn de recunoştinţă din
partea lui Horthy, care l-a decorat. În august 1930, pe aceeaşi linie
revizionistă s-a plasat şi discursul Cardinalului legat papal la
Budapesta cu ocazia serbărilor Sfântului Emeric: ,,Unguri, ajutorul lui
Dumnezeu să fie cu voi. Dumnezeu fiind acel care poate schimba tristeţea
voastră în bucurie.” În raportul său asupra evenimentului,
reprezentantul Bucureştilor la Vatican nota: ,,La aceste stranii cuvinte
trebuie adăugat faptul fără precedent că consilierul ecleziastic al
Legaţiunii Ungariei de aci a figurat in Delegaţiunea Papei la Budapesta
şi că acelaşi funcţionar diplomatic ungur a fost numit consultant al
Congregaţiunei pentru Biserica Orientală. Un funcţionar diplomatic
străin funcţionează, prin urmare, şi ca funcţionar şi ca membru al unei
delegaţiuni diplomatice.” Având in vedere cele două fapte, Nicolae
Petrescu Comnen, conducătorul misiunii Bucureştilor la Vatican, propunea
MAS să iniţieze un protest comun cu Belgradul şi Praga. Problema era
adusă la cunoştinţa atât a Ministrului Afacerilor Străine, G. G.
Mironescu, cât şi a lui Nicolae Titulescu, aflat în acel moment la
Roma.” Totodată, Comnen a semnalat problema şi Cardinalului Secretar al
Sfântului Scaun; acesta a răspuns că discursul cardinalului la Budapesta
nu a fost revizionist, ci interpretat ca atare de ziarele maghiare. În
ianuarie 1931, pe cale diplomatică se anunţa la Bucureşti un alt caz de
folosire de către Sfântul Scaun a unor unguri cunoscuţi ca adepţi ai
revizionismului, în relaţiile cu România. De aceasta dată era un cleric,
Luttor, fost membru al Legaţiei Ungariei la Vatican. Era numit în
Congregaţia pentru Biserica Orientală (Pro Eclesia Orientali), şi ar fi
putut să ,,filtreze” toate informaţiile despre România. Comnen şi-a
arătat surprinderea în faţa Secretarului de Stat al Sfântului Scaun;
acesta i-a răspuns că îl va păstra pe diplomatul maghiar, însă nu îi va
da nici o însărcinare ,,care ar privi pe cât de departe interesele
noastre.” Acesta a fost răspunsul verbal; în cel scris a folosit o
formulare vagă fără angajament ferm.
Pentru a mulţumi Ungariei - întrucât era
bastionul răsăritean al prozelitismului catolic-, uneori se includeau în
oficiosul ”L’Osservatore Romano” textele unor documente ale Vaticanului
cu traducere deformată în italiană din latină, dând impresia unei linii
favorabile revizionismului. La atenţionările Legaţiei Bucureştilor, se
invocau greşeli de traducere, fapt imposibil într-un loc in care limba
latină era foarte bine cunoscută. Efectul antiromânesc era major
întrucât ”L’Osservatore Romano” era considerat în toată lumea catolică
purtător de cuvânt al Papei, iar articolele apărute în publicaţia
respectivă erau imediat preluate ca fiind o poziţie oficială. Având in
vedere rigurozitatea oricăror exprimări provenind din interiorul
Vaticanului, o ”greşeală de traducere” în asemenea documente era
imposibilă: putea fi doar rezultatul unei intenţii. De mai multe ori
oficiosul papal a indus ideea unei injustiţii făcută Ungariei prin
tratatele de pace. Cel mai grav moment de acest fel, întrucât privea
chiar un document semnat de Papă (Pius al XI-ea), a fost în martie 1923.
Într-o enciclică pontificală privitoare la pacea universală
“L’Osservatore Romano” a introdus în traducere ,,o întreagă frază
incendiară, care lipseşte din Enciclica Papală’’. Textul latin menţiona
existenţa ,,unei păci scrise, dar nu încă realizate”; iar oficiosul
papal a adăugat: ,,Pacea care, din contră, a exasperat şi aproape
legitimat spiritul de pismă şi de răzbunare al adversarilor”. Se găsea,
astfel, o îndreptăţire a politicii revizioniste a Budapestei, prin
presupusele sale tratate. Intenţia era vădită, aceea de a transmite
Ungariei un mesaj de susţinere. Imediat ierarhii maghiari din
Transilvania au preluat ideea publicaţiei romane. Astfel, Episcopul
Glattfalder de la Timişoara a crezut nimerit să adreseze, la rândul lui,
pastorale în care califică pacea drept ,,falsă şi încheiată fără de
sinceritate şi dictată de brutalitate”. Guvernul Român a reacţionat: a
cerut Vaticanului înlăturarea episcopului respectiv. Şi, reşedinţa
acestuia a fost transferată în Ungaria.
Cu toate protestele dinspre Bucureşti, în
continuare presa Vaticanului - şi în general cea catolică din Italia - a
publicat articole cu formule favorabile revizionismului maghiar şi
dăunătoare intereselor României. Într-un raport diplomatic din 1931,
Legaţia Bucureştilor atrăgea atenţia MAS asupra ,,parcimoniei
extraordinare şi precauţiunilor cu care Vaticanul permite să apară
articole favorabile intereselor româneşti in organele sale de
publicitate” şi, pe de altă parte, deseori răzbăteau, în aceleaşi
publicaţii, ,,sentimentele de caldă prietenie ce Sfântul Scaun le
nutreşte faţă de Ungaria, şi le-a manifestat cu deosebire in timpul din
urmă faţă de această Ţară”. Vădita plasare a oficiosului
,,L’Osservatore Romano” de partea Ungariei în disputa sa cu România s-a
manifestat întreaga perioada interbelică. După o serie întreagă de
intervenţii lipsite de fermitate, care nu au stopat fenomenul, în iulie
1939 Ambasada României la Vatican s-a hotărât să rezolve problema.
Faptul a fost determinat de intensificarea publicării unor ,,ştiri
tendenţioase cu privire la România” - în legătură evidentă cu atmosfera
războinică la nivel european, care va duce, în septembrie, la
declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial. Context în care se credea
că şi politica revizionistă maghiară îşi va găsi terenul propice al unui
succes antiromânesc; teren care era pregătit şi prin presa Vaticanului.
Ca de obicei, îngrijorător pentru Bucureşti era şi faptul că ce se scria
în publicaţiile Sfântului Scaun era preluat de presa catolică din
întreaga lume, contribuind, astfel, la crearea unei atmosfere propice
revizionismului. Ca urmare, consultantul ecleziastic al Ambasadei,
părintele canonic Aloisiu Tăut, a fost trimis la secretarul de redacţie
de la ,,L’Osservatore Romano”, de Sanctis (director al oficiosului era
contele Dalla Torre). Tăut şi-a arătat ”surprinderea ce cauzează în
Romania faptul că nu odată ziarul Sfântului Scaun a publicat informalii
şi aprecieri necorespunzătoare realităţii”. De Sanctis a dat vina pe
sursele informaţiilor respective - germane, ungureşti, bulgăreşti –
solicitând şi trimiterea regulată a unor materiale româneşti. Ca
urmare, se va angaja la ambasadă o persoană având însărcinarea de a
ţine permanent legătura cu ,,L’Osservatore Romano”. Aceasta trebuia să
transmită materialele alcătuite de Subsecretarul de Stat al Propagandei
de la Bucureşti, condus în acel moment de Eugen Titeanu. Însă situaţia
nu s-a îndreptat.
Diplomaţii români au semnalat un singur
moment, în perioada interbelică, în care ,,L’Osservatore Romano” a
inclus un articol de critică aspră la adresa Ungariei - în numărul din
23 septembrie 1931. Articolul era un răspuns care părea oficial, dat
unei serii de articole de propagandă maghiară apărute în ,,Giornale del
Turismo” din ltalia, semnate de primarul Budapestei, Ripka. Teza
susţinută de primar: Ungaria, începând cu Domnia Regelui Ştefan cel
Sfânt, a jucat totdeauna rolul de bastion al civilizaţiei occidentale în
drumul invaziilor barbare, apărând statele din Apus in propăşirea şi
evoluţia lor, până în prezent. Prin urmare, Ungaria are drepturi
speciale sub acest raport, la recunoştinţa întregii Europe.
,,L’Osservatore Romano” respinge teza primarului Budapestei: ,,Papa
Silvestru al II-lea nu a încredinţat Ungariei misiunea de a apăra
civilizaţia occidentală, ci i-a trimis Coroana Regelui Ştefan ca simbol
al iradiaţiei catolice în Orient; ,,Prin urmare, Ungaria a avut şi mai
posedă şi în prezent dreptul de a se apăra şi conserva, numai în măsura
în care poate servi interesele Catolicismului. În altă ipostază, Regatul
Sfântului Ştefan nu are dreptul să ridice nici o pretenţie de
recunoştinţă în faţa Istoriei, deoarece nici unul dintre popoarele ce se
găsesc situate în preajma şi în jurul Ungariei, nu mai poate fi exclus
din marea familie a popoarelor având o cultură şi civilizaţie modernă”.
Dacă misiunea Ungariei - credea oficiosul Vaticanului - se reduce numai
la răspândirea civilizaţiei occidentale, ,,ea n-ar avea dreptul nici la
existenţă”. Aşadar, Vaticanul înţelegea să sprijine Ungaria doar pentru
misiunea ei în slujba catolicismului. La Budapesta, însă, se considera
că pentru îndeplinirea misiunii ei catolice in Orientul Mijlociu,
Ungaria nu trebuia doar să existe, în tiparele de după Trianon, ci să
redevină Ungaria Mare. [...]
prof. univ. dr. Petre ŢURLEA
|
|
