România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

O nouă apariţie editorială dedicată Centenarului Trianon

 

Vă prezentăm noua carte - document semnată de istoricul Petre Ţurlea - ”CATOLICISMUL ŞI REVIZIONISMUL MAGHIAR”, la Editura Semne, însumând 496 de pagini.

Aşa cum ne-a obişnuit şi din cărţile precedente, autorul ne oferă mai mult de o sută de pagini de anexe cu fotografii şi documente de arhive, într-o carte elaborată meticulos prezentând cronologic, începând cu 1918, lucruri mai puţin cunoscute publicului larg, care ne ajută să înţelegem mai bine  evoluţiile prezente.

Astfel, autorul arată că o dată cu formarea României Mari, Ungaria va declanşa acţiunea revizionistă care continuă şi azi, chiar dacă suntem sub ”umbrelele” NATO şi Uniunea Europeană. Biserica Romano-Catolică Maghiară din Transilvania a fost unul din pilonii principali de susţinere ai acestui proces, începând cu anul 1918, când episcopul de Alba Iulia, Majlath Karol Gustav declara deplina conlucrare a preoţilor şi credincioşilor Diecezei sale cu Consiliul de Miniştri (Guvernul) de la Budapesta. Totodată, episcopul menţionat preciza că sprijină ”ca un singur om” Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania, cel care se opunea, inclusiv cu metode violente, Unirii provinciei cu România.

Episcopul Maljath a intervenit direct la Papa de la Roma, printr-o telegramă, cerând Suveranului Pontif să apere năzuinţele Ungariei îndreptate întru apărarea unităţii ei milenare şi a integrităţii milenare.

În rezumat, guvernele care s-au succedat la Budapesta, după anul 1918, emiteau teza potrivit căreia Ungaria, începând cu domnia Regelui Ştefan cel Sfânt, a jucat totdeauna rolul de bastion al civilizaţiei occidentale în drumul invaziilor barbare, apărând statele din Apus în propăşirea şi evoluţia lor, până în prezent. Prin urmare, Ungaria are drepturi speciale sub acest raport, la recunoştinţa întregii Europe.

Din păcate, având drept motivaţie vechea linie a prozelitismului catolic în lumea ortodoxă, Vaticanul a susţinut întreaga perioadă interbelică, dar şi ulterior, Biserica Catolică Maghiară din România faţă de Statul Român, în condiţiile în care această biserică se încadra deschis în revizionismul maghiar. Totodată, Sfântul Scaun a frânat acţiunea naţională a Bisericii Greco-Catolice Româneşti, obligând-o să se plaseze, de cele mai multe ori, pe aceeaşi linie cu catolicismul maghiar.

Se repeta, astfel, situaţia din secolul al XVII-lea, când Vaticanul, în dorinţa extinderii influenţei lui în dauna Ortodoxismului, susţinuse acţiunea împotriva românilor a unui stat, Imperiul Habsburgic; după 1918, din aceleaşi raţiuni a sprijinit un alt stat - Ungaria.

Pentru a vă stârni interesul, vă prezentăm un scurt fragment din primul capitol, edificator în demersul cărţii închinate centenarului Trianon, aşa cum apare şi pe coperta cărţii.

Redacţia revistei ”DACOROMANIA

 

CATOLICISMUL ŞI REVIZIONISMUL MAGHIAR

I. 1918 - 1940

CATOLICISMUL ŞI PROPAGANDA REVIZIONISTĂ MAGHIARĂ, ANTIROMÂNEASCĂ ÎN OCCIDENT DUPĂ 1918

 

Conducătorii Ungariei de după aventura comunistă a lui Kun Bela erau convinşi că - aşa cum se demonstrase prin dezastrul Armatei Ungare în confruntarea ei cu Armata Română în 1919 - nu puteau să obţină, prin propriile forţe, o victorie în politica lor revizionistă. De aceea, au încercat să-şi atragă simpatia şi ajutorul Marilor Puteri, care să impună statelor succesoare Austro-Ungariei revenirea - fie şi treptată - la configuraţia graniţelor dinaintea Primului Război Mondial, refăcând Ungaria Mare, în acest scop, Budapesta va duce o foarte intensă propagandă în toate ţările occidentale. S-au folosit toate metodele posibile, s-a recurs la minciună: privind întemeierea istorică şi demografică a politicii revizioniste; privind situaţia ,,tragică” a ungurilor rămaşi în afara graniţelor Ungariei; privind neputinţa statelor succesoare de a administra ,,civilizat” teritoriile ce le reveniseră. S-a cumpărat bunăvoinţa unor personalităţi politice occidentale sau a unor ziarişti; s-a încercat alarmarea opiniei publice occidentale, prin ameninţarea cu un nou război mondial în cazul neacceptării revizuirii Tratatului de la Trianon. Aceleiaşi opinii publice i s-a prezentat constant ideea ,,superiorităţii” Poporului Maghiar faţă de cele vecine, în primul rând în plan cultural; de aceea, se impunea refacerea Ungariei Mari cu rol ,,civilizator” în Europa Centrală şi de Sud-Est. În întreagă această acţiune foarte intensă de propagandă revizionistă, toate bisericile maghiare - din Ungaria şi din teritoriile pierdute de Ungaria - s-au antrenat plenar. Dintre ele, Biserica Romano-Catolică a fost cea mai activă, consecinţele acţiunilor sale, în cadrul politicii revizioniste a Budapestei, fiind majore. A avut o largă susţinere din partea Guvernelor maghiare dar şi din partea Vaticanului.

***

[...] Papalitatea s-a plasat deschis, manifest, în multe momente ale perioadei interbelice de partea politicii revizioniste a Ungariei, a făcut front comun, în acest plan, cu Biserica Romano-Catolică Maghiară. Uneori, această raliere era atât de voit evidentă, încât a trezit riposta diplomatică a României. Reprezentanţii Papei ajunşi în Ungaria se asociau retoricii revizioniste a clerului maghiar şi autorităţilor maghiare. Informaţiile antiromâneşti erau preluate imediat, fără, a mai fi verificate, şi în publicaţiile oficiale ale Vaticanului. Cum acesta menţinea o urmărire foarte strictă în toate ieşirile publice, ale reprezentanţilor lui, a poziţiei indicată de la Roma, declaraţiile favorabile revizionismului maghiar nu puteau fi catalogate decât ca fiind linia politică oficială, fără ca această linie să fie anunţată, deschis de Vatican. Dar, toată lumea înţelegea. Cauzele acestei politici filomaghiare: Ungaria fusese întemeiată ca Stat Apostolic şi avusese rolul de catolicizare în lumea ortodoxă sud-est europeană; după Primul Război Mondial, în Ungaria, cea mai puternică biserică era cea Romano-Catolică, pe când în România era cea Ortodoxă.

Propaganda antiromânească, sub pretextul discriminării bisericilor maghiare, în primul rând cea Romano-Catolică, a continuat. O întreţinere a ei - cu scopul evident al creării unei presiuni asupra Parlamentului României, care discuta proiectul noii Constituţii - se înregistra în 1923. S-au folosit articole apărute în presa din Austria, imediat reluate de cea din Ungaria, şi de aceea reprezentând vocea Vaticanului; mai ales prin aceasta din urmă, tezele respectivei propagande erau răspândite în întreaga lume, presa Vaticanului fiind considerată obiectivă. Un raport al Legaţiei Bucureştilor de la Sfântul Scaun, din 1l aprilie 1923 - intitulat Pretinse persecuţiuni îndreptate împotriva catolicilor din ţara noastră - atrăgea atenţia Ministerului Afacerilor Străine de la Bucureşti asupra fenomenului. Într-unul dintre articolele apărute in presa vieneză, se includea ştirea falsă conform căreia Mitropolitul Ardealului, Nicolae Bălan, ar fi cerut Guvernului României expulzarea Nunţiului Papal. O altă ştire falsă apărea în ,,Corriere d’Italia”, cu sursa vieneză: în România ar avea loc o luptă contra ordinelor religioase, ,,cu un întreg sistem de persecuţii ce s-ar fi întreprins împotriva catolicilor şi instituţiilor catolice”. Ştiri de acest fel apăreau şi in presa catolică din Franţa; aici tonul era şi mai alarmist, sursa fiind chiar la Vatican: se scria că activitatea ordinelor călugăreşti catolice va fi suspendaţi”, de către autorităţile româneşti, în eparhiile Oradea, Făgăraş, Lugoj, Timişoara. Se menţionau şi surse maghiare transilvănene. Se consemna chiar o intenţie a Guvernului Român de a pune mâna pe bunurile aparţinând ordinelor călugăreşti catolice. Foarte alertat pe această temă, se arată a fi Episcopul Glattfalder, din Timişoara. ”Din ordinul Ministrului de Externe, I.G. Duca, s-a produs o intervenţie diplomatică a Bucureştilor, în legătură cu aceste ştiri false, pe lângă Secretarul de Stat al Vaticanului; a urmat o dezminţire din partea acestuia. La rândul său, Nunţiul Apostolic, Marmaggi, la 18 aprilie 1923, a anunţat că dezminte categoric toate ştirile tendenţioase apărute în ultimul timp”. Din interiorul Vaticanului au venit şi alte dezminţiri.  Sinceritatea lor nu putea fi verificată., pe când existenţa acelor ştiri false era certă”.

Rapoartele diplomatice indică periodic astfel de momente de încordare, pe tema ralierii Vaticanului la politica anti-românească a Budapestei. Un raport din 5 iulie 1926 prezenta actele apărute in presa Sfântului Scaun’ la adresa comportamentului României-considerat discriminatoriu-faţă de Biserica Romano-Catolică Maghiară  din Transilvania. De data aceasta erau indicate şi. maghiare din Ungaria, fără a fi verificate. ”L’observatorre Romano”, din 3 iulie 1926 avea un articol cu titlul ”Confuzii şi abuzuri deplorabile”; se preluau actele apărute din ziarul budapestan ”Nemzeti Ujsag”. Prefăcându-se a crede tot, oficiosul Sfântului Scaun se arăta indignat, deşi presupusele  ,,abuzuri deplorabile” ar fi avut loc la instalarea unui episcop reformat, Makkai Sandor’ nu catolic.  Autorul raportului diplomatic trimis la Bucureşti menţiona: ,M-am folosit de acest prilej pentru ca să semnalez din nou atenţiunea Vaticanului că o parte a clerului catolic din Ardeal se serveşte de religie ca unealtă de propagandă iredentistă, folosind cauza comună, în unele împrejurări, cu alte confesiuni protestantă, calvinistă, reformată şi unitariană- de limbă maghiară, adică chiar cu înşişi inamicii Bisericii Catolice.”

În mai 1925, o raliere la revizionismul maghiar a venit chiar din partea celui mai înalt reprezentant al Sfântului Scaun în Ungaria, Nunţiul Apostolic Schioppa. În cadrul Adunării Generale a catolicilor din Ungaria, Nunţiul a ţinut un discurs care a provocat proteste din partea Guvernului României, Vaticanul fiind constrâns să-l retragă din post’ A primit un semn de recunoştinţă din partea lui Horthy, care l-a decorat. În august 1930, pe aceeaşi linie revizionistă s-a plasat şi discursul Cardinalului legat papal la Budapesta cu ocazia serbărilor Sfântului Emeric: ,,Unguri, ajutorul lui Dumnezeu să fie cu voi. Dumnezeu fiind acel care poate schimba tristeţea voastră în bucurie.” În raportul său asupra evenimentului, reprezentantul Bucureştilor la Vatican nota: ,,La aceste stranii cuvinte trebuie adăugat faptul fără precedent că consilierul ecleziastic al Legaţiunii Ungariei de aci a figurat in Delegaţiunea Papei la Budapesta şi că acelaşi funcţionar diplomatic ungur a fost numit consultant al Congregaţiunei pentru Biserica Orientală. Un funcţionar diplomatic străin funcţionează, prin urmare, şi ca funcţionar şi ca membru al unei delegaţiuni diplomatice.” Având in vedere cele două fapte, Nicolae Petrescu Comnen, conducătorul misiunii Bucureştilor la Vatican, propunea MAS să iniţieze un protest comun cu Belgradul şi Praga. Problema era adusă la cunoştinţa atât a Ministrului Afacerilor Străine, G. G. Mironescu, cât şi a lui Nicolae Titulescu, aflat în acel moment la Roma.” Totodată, Comnen a semnalat problema şi Cardinalului Secretar al Sfântului Scaun; acesta a răspuns că discursul cardinalului la Budapesta nu a fost revizionist, ci interpretat ca atare de ziarele maghiare. În ianuarie 1931, pe cale diplomatică se anunţa la Bucureşti un alt caz de folosire de către Sfântul Scaun a unor unguri cunoscuţi ca adepţi ai revizionismului, în relaţiile cu România. De aceasta dată era un cleric, Luttor, fost membru al Legaţiei Ungariei la Vatican. Era numit în Congregaţia pentru Biserica Orientală (Pro Eclesia Orientali), şi ar fi putut să ,,filtreze” toate informaţiile despre România. Comnen şi-a arătat surprinderea în faţa Secretarului de Stat al Sfântului Scaun; acesta i-a răspuns că îl va păstra pe diplomatul maghiar, însă nu îi va da nici o însărcinare ,,care ar privi pe cât de departe interesele noastre.” Acesta a fost răspunsul verbal; în cel scris a folosit o formulare vagă fără angajament ferm.

Pentru a mulţumi Ungariei - întrucât era bastionul răsăritean al prozelitismului catolic-, uneori se includeau în oficiosul ”L’Osservatore Romano” textele unor documente ale Vaticanului cu traducere deformată în italiană din latină, dând impresia unei linii favorabile revizionismului. La atenţionările Legaţiei Bucureştilor, se invocau greşeli de traducere, fapt imposibil într-un loc in care limba latină era foarte bine cunoscută. Efectul antiromânesc era major întrucât ”L’Osservatore Romano” era considerat în toată lumea catolică purtător de cuvânt al Papei, iar articolele apărute în publicaţia respectivă erau imediat preluate ca fiind o poziţie oficială. Având in vedere rigurozitatea oricăror exprimări provenind din interiorul Vaticanului, o ”greşeală de traducere” în asemenea documente era imposibilă: putea fi doar rezultatul unei intenţii. De mai multe ori oficiosul papal a indus ideea unei injustiţii făcută Ungariei prin tratatele de pace. Cel mai grav moment de acest fel, întrucât privea chiar un document semnat de Papă (Pius al XI-ea), a fost în martie 1923. Într-o enciclică pontificală privitoare la pacea universală “L’Osservatore Romano” a introdus în traducere ,,o întreagă frază incendiară, care lipseşte din Enciclica Papală’’. Textul latin menţiona existenţa ,,unei păci scrise, dar nu încă realizate”; iar oficiosul papal a adăugat: ,,Pacea care, din contră, a exasperat şi aproape legitimat spiritul de pismă şi de răzbunare al adversarilor”. Se găsea, astfel, o îndreptăţire a politicii revizioniste a Budapestei, prin presupusele sale tratate. Intenţia era vădită, aceea de a transmite Ungariei un mesaj de susţinere. Imediat ierarhii maghiari din Transilvania au preluat ideea publicaţiei romane. Astfel, Episcopul Glattfalder de la Timişoara a crezut nimerit să adreseze, la rândul lui, pastorale în care califică pacea drept ,,falsă şi încheiată fără de sinceritate şi dictată de brutalitate”. Guvernul Român a reacţionat: a cerut Vaticanului înlăturarea episcopului respectiv. Şi, reşedinţa acestuia a fost transferată în Ungaria.

 Cu toate protestele dinspre Bucureşti, în continuare presa Vaticanului - şi în general cea catolică din Italia - a publicat articole cu formule favorabile revizionismului maghiar şi dăunătoare intereselor României. Într-un raport diplomatic din 1931, Legaţia Bucureştilor atrăgea atenţia MAS asupra ,,parcimoniei extraordinare şi precauţiunilor cu care Vaticanul permite să apară articole favorabile intereselor româneşti in organele sale de publicitate” şi, pe de altă parte, deseori răzbăteau, în aceleaşi publicaţii, ,,sentimentele de caldă prietenie ce Sfântul Scaun le nutreşte faţă de Ungaria, şi le-a manifestat cu deosebire in timpul din urmă faţă de această Ţară”.  Vădita plasare a oficiosului ,,L’Osservatore Romano” de partea Ungariei în disputa sa cu România s-a manifestat întreaga perioada interbelică. După o serie întreagă de intervenţii lipsite de fermitate, care nu au stopat fenomenul, în iulie 1939 Ambasada României la Vatican s-a hotărât să rezolve problema. Faptul a fost determinat de intensificarea publicării unor ,,ştiri tendenţioase cu privire la România” - în legătură evidentă cu atmosfera războinică la nivel european, care va duce, în septembrie, la declanşarea celui de Al Doilea Război Mondial. Context în care se credea că şi politica revizionistă maghiară îşi va găsi terenul propice al unui succes antiromânesc; teren care era pregătit şi prin presa Vaticanului. Ca de obicei, îngrijorător pentru Bucureşti era şi faptul că ce se scria în publicaţiile Sfântului Scaun era preluat de presa catolică din întreaga lume, contribuind, astfel, la crearea unei atmosfere propice revizionismului. Ca urmare, consultantul ecleziastic al Ambasadei, părintele canonic Aloisiu Tăut, a fost trimis la secretarul de redacţie de la ,,L’Osservatore Romano”, de Sanctis (director al oficiosului era contele Dalla Torre). Tăut şi-a arătat ”surprinderea ce cauzează în Romania faptul că nu odată ziarul Sfântului Scaun a publicat informalii şi aprecieri necorespunzătoare realităţii”. De Sanctis a dat vina pe sursele informaţiilor respective - germane, ungureşti, bulgăreşti – solicitând şi trimiterea regulată a unor materiale  româneşti. Ca urmare, se va angaja la ambasadă o persoană  având însărcinarea de a ţine permanent legătura cu ,,L’Osservatore Romano”. Aceasta trebuia să transmită materialele alcătuite de Subsecretarul de Stat al Propagandei de la Bucureşti, condus în acel moment de Eugen Titeanu. Însă situaţia nu s-a îndreptat.

 Diplomaţii români au semnalat un singur moment, în perioada interbelică, în care ,,L’Osservatore Romano” a inclus un articol de critică aspră la adresa Ungariei - în numărul din 23 septembrie 1931. Articolul era un răspuns care părea oficial, dat unei serii de articole de propagandă maghiară apărute în ,,Giornale del Turismo” din ltalia, semnate de primarul Budapestei, Ripka. Teza susţinută de primar: Ungaria, începând cu Domnia Regelui Ştefan cel Sfânt, a jucat totdeauna rolul de bastion al civilizaţiei occidentale în drumul invaziilor barbare, apărând statele din Apus in propăşirea şi evoluţia lor, până în prezent. Prin urmare, Ungaria are drepturi speciale sub acest raport, la recunoştinţa întregii Europe. ,,L’Osservatore Romano” respinge teza primarului Budapestei: ,,Papa Silvestru al II-lea nu a încredinţat Ungariei misiunea de a apăra civilizaţia occidentală, ci i-a trimis Coroana Regelui Ştefan ca simbol al iradiaţiei catolice în Orient; ,,Prin urmare, Ungaria a avut şi mai posedă şi în prezent dreptul de a se apăra şi conserva, numai în măsura în care poate servi interesele Catolicismului. În altă ipostază, Regatul Sfântului Ştefan nu are dreptul să ridice nici o pretenţie de recunoştinţă în faţa Istoriei, deoarece nici unul dintre popoarele ce se găsesc situate în preajma şi în jurul Ungariei, nu mai poate fi exclus din marea familie a popoarelor având o cultură şi civilizaţie modernă”. Dacă misiunea Ungariei - credea oficiosul Vaticanului - se reduce numai la răspândirea civilizaţiei occidentale, ,,ea n-ar avea dreptul nici la existenţă”. Aşadar, Vaticanul înţelegea să sprijine Ungaria doar pentru misiunea ei în slujba catolicismului. La Budapesta, însă, se considera că pentru îndeplinirea misiunii ei catolice in Orientul Mijlociu, Ungaria nu trebuia doar să existe, în tiparele de după Trianon, ci să redevină Ungaria Mare. [...]

prof. univ. dr. Petre ŢURLEA