|
Românii din jurul
României şi dimensiunile unităţii noastre
Românii din jurul României (în viziunea unui
călător incurabil)
…Românii nu sunt nicăieri colonişti,
venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde locuiesc sunt
autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi
conlocuitorii lor. Căci dacă astăzi se mai iveşte câte un neamţ singular
care caută să ne aducă de peste Dunăre, nu mai întrebăm ce zice un
asemenea om, ci ce voieşte el… Daci sau romani, romani sau daci: e
indiferent, suntem români şi punctum. Nimeni n-are să nenveţe ce-am fost
sau ce-ar trebui să fim; voim să fim ceea ce suntem – români.
Mihai Eminescu
România este locuită de români şi
înconjurată de români.
Nicolae Iorga
Nu în zadar am luat ca motto pentru acest
articol un citat din opera lui Mihai Eminescu şi altul din cea a lui
Nicolae Iorga; ele sunt edificatoare pentru români, pentru cei din Ţară
şi pentru cei din afara graniţelor.
Citate similare puteam găsi şi la alţi
cercetători – etnologi, etnografi, istorici, folclorişti, lingvişti – ai
românilor de pretutindeni cum ar fi: Bogdan Petriceicu Hasdeu, Theodor
Burada, Anton Golopenţia ş. a.
De fapt, aceste teze mi-au fost călăuzitoare
în peregrinările mele: în 15 ani un sfert de milion de kilometri prin
românime, din care doar 30 de mii de kilometri cu avionul, restul 220 de
mii – cu autoturismul personal, echivalând cu înconjurul, de şase ori,
al Terrei noastre la ecuator.
Aceşti ani şi aceste mii de kilometri de drum
mi-au permis să văd, să înţeleg, să apreciez şi să adun informaţii, cele
mai multe în imagini, despre fraţii noştri de pe întinsurile
continentului european, de la istro-românii de pe litoralul Adriaticii
până la moldovenii din Caucazul de Nord şi de la goralii (muntenii) din
Carpaţii nordici până la aromânii din nordul Greciei.
În perioada respectivă, pe aceste distanţe,
am acumulat circa 300 de mii de imagini, sute de CDuri şi DVD-uri cu
imprimări, scanări ale acestor locuri sfinte pentru Neamul nostru.
…Şi toate au pornit de la o simplă
curiozitate, transformată, cu timpul, într-o mare pasiune şi fascinaţie
pentru impresionanta extindere, istorică şi culturală, a etniei
româneşti pe meridianele şi paralelele bătrânului continent european.
Din punct de vedere cronologico-geografic,
aceste peregrinări prin românime includ trasee bătătorite (dar şi
nebătătorite) de alţii, care au cercetat respectivele spaţii sub aspect
etnologic, etnografic, demografic, istoric, folcloric, lingvistic etc.
Multe dintre aceste drumeţii le făcuse
cândva, cu circa 140 de ani în urmă, marele călător şi etnograf Teodor
Burada.
Obiectul preocupărilor mele personale l-au
constituit aproape că exclusiv locurile de trai sedentar al românilor,
în diferite perioade ale istoriei, şi nicidecum românii împrăştiaţi de
soartă, în lumea largă, mai ales în epoca actuală, a unei „tranziţii”
fără de sfârşit. Cu alte cuvinte, m-am călăuzit de extrem de precisa
afirmaţie a lui Mihai Eminescu, potrivit căreia „[…] românii nu sunt
nicăieri colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindenea unde
locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât
toţi conlocuitorii lor”.
Şi concluziile pe care le trag au la bază
exclusiv impresiile personale din aceste călătorii.
Prima constatare pe care ţin să o fac are în
vedere fărâmiţarea, într-un hal fără de hal, a etniei române, inclusiv
la nivelul etnonimului şi al glotonimului, altfel zis – al denumirii
poporului şi limbii noastre.
Diferiţi invadatori, dar şi unii vecini
„binevoitori” au făcut tot posibilul ca reprezentanţii aceleiaşi
naţiuni, fii şi fiice ale aceloraşi părinţi să fie numiţi în mod
diferit, aceasta făcându-se de cele mai multe ori intenţionat, din
raţiuni strategice, pentru justificarea politicilor de cotropire, de
asimilare, iar în ultimă instanţă – şi de genocid al românilor.
Cel mai edificator ar fi cazul pământurilor
dintre Nistru şi Prut, pentru că tot ce s-a întâmplat în Basarabia sub
ţarii ruşi, apoi în RSSM sub regim bolşevic, apoi în Republica Moldova,
pentru a cărei independenţă (aşa credeam atunci) am votat şi eu, îmi
este cel mai bine cunoscut.
Nu e cu nimic mai bună situaţia din actuala
Ucraină, nici din Valea Timocului (Bulgaria, Serbia), nici din Albania,
Grecia… Reprezentanţii aceleiaşi naţiuni sunt divizaţi în români şi
moldoveni (în Republica Moldova, Ucraina, Rusia); sunt numiţi după bunul
plac al „stăpânilor” actuali moldoveni (Republica Moldova, Ucraina),
vlahi (Serbia, Bulgaria), latinofoni (Grecia); sunt înscrişi în
documentele de identitate ca şi locuitorii majoritari (istro-românii
sunt consideraţi croaţi) sau nu sunt recunoscuţi în genere ca minoritate
etnică (aromânii din Grecia, parţial şi din Albania), aceasta pentru a-i
lipsi de orice drepturi, pentru a-i asimila mai uşor.
De asemenea, în fel şi chip este numită şi
limba română din ţările sus-amintite, în Rusia/URSS şi în Serbia, limbii
noastre mai impunându-i-se, decenii la rând, alfabetul chirilic.
Divizarea, dezbinarea aceasta, se făcea şi se
mai face nu numai pentru a-i rupe de la matricea românească, dar şi
pentru a crea, a stimula complexe de inferioritate etnico-minoritară, de
populaţie „străină”, „nesemnificativă”, „înapoiată”: cel mai edificator
exemplu fiind cu vlahii din Serbia şi Bulgaria, însă nu mai puţin
strigător la cer este şi „modelul moldovenist”, promovat la Chişinău,
dar şi la Kiev.
Moldovenismul primitiv de la Chişinău sau
alte forme de dezmembrare etno-glotonimică, păguboase din toate punctele
de vedere, au un numitor comun ce s-ar rezuma la: ura oarbă faţă de tot
ce-i românesc şi dragostea necondiţionată faţă de stăpân. Dovada cea mai
grăitoare a netemeiniciei şi a lipsei de perspective a
„moldovenismului”, „vlahismului” şi alte asemenea stă în nişte realităţi
incontestabile.
Apologeţii şi promotorii mai mărunţi ai
„moldovenismului” sau „vlahismului” luptă cu încrâncenare exclusiv
pentru comoditatea lor, pe când din rândul celor care luptă ca să-şi
păstreze fiinţa românească – fie ei din Republica Moldova sau din
Nordul Bucovinei, fie din Serbia, Bulgaria, sau chiar aromâni din
Grecia, Macedonia slavă, Albania –, există mulţi, am cunoscut personal
numeroşi oameni care sunt gata să-şi dea şi viaţa pentru această cauză,
pentru adevărul istoric şi lingvistic românesc.
Altă constatare ce se impune e că institutele
de specialitate din România zilelor noastre nu au cercetat niciodată
anumite spaţii româneşti, de exemplu, cele 10 sate din sudul Rusiei,
ţinutul Krasnodar, locuite până astăzi preponderent de români.
Localităţile româneşti de la est de Bug nu au mai fost studiate
amănunţit după superba cercetare efectuată de echipa lui Anton
Golopenţia în anii celui de-Al Doilea Război Mondial.
Dar nici la vest de acest fluviu,
localităţile dintre Nistru şi Bug nu au fost răsfăţate de atenţia
specialiştilor bucureşteni. Nici măcar în Pocuţia, pământ pentru care au
vărsat sânge ostaşii lui Ştefan cel Mare, nu au catadicsit să meargă în
expediţii persoane învestite cu această misiune profesională.
Ştim că au existat cauze obiective, dictate
de interdicţiile „frăţeşti” din timpul „lagărului
comunist-kominternist”. Ne întrebăm totuşi de ce şi după 1990 continuă
aceeaşi atitudine?
Ce să fie la mijloc: indiferenţa, defetismul
sau poate totuşi frica de a nu supăra străinii prin simplul efort de
a-ţi căuta fraţii de sânge, ramurile răsfirate ale Neamului nostru? E
bine să se ştie că până în prezent, în pofida rusificării/ucrainizării
masive şi agresive a acestei populaţii româneşti, un cercetător onest şi
bun patriot ar avea de cules adevărate perle ale românismului, cam
vetust, arhaic, dar neperimat.
O altă descoperire din domeniul istoriei
românilor: existenţa unor paralele, a unei simetrii dintre satele
româneşti de la est de Bug (Ucraina) şi cele de la vest de Tisa
(Voivodina) şi din Câmpia Aradului.
Am în vedere coincidenţa de toponime din
aceste zone: satele Pancevo, Canij, Martanoşa, Turia, Subotţi, Nadlac
şi încă vreo 25 de localităţi (unele cu denumirile deja rusificate) din
regiunea Kirovograd a Ucrainei, de la est de Bug, pe de o parte; şi
oraşele Pancevo, Subotiţa şi Canija, precum şi satele Martonoş, Turia
etc. din Voivodina şi Banatul zis Sârbesc şi Nădlacul din Banatul
românesc, pe de altă parte.
Această impresionantă simetrie de ordin
toponimic se explică prin migraţia împreună cu toponimia locală spre
imperiul rus a creştinilor ortodocşi care au colonizat noile teritorii
ocupate de ruşi.
În total am descoperit circa 30 de localităţi
în Vest a căror denumire se repetă şi în Est. Curios este faptul că în
localităţile de la est de Bug trăiesc până în prezent majoritar români
(fiind deja rusificaţi/ucrainizaţi), iar în aşezările bănăţene
actualmente trăiesc doar maghiari (Martonoş, Canija, Subotiţa), sârbi
(Turia şi Pancevo)?… Unde au dispărut românii de altădată din aceste
localităţi bănăţene?
Au fost deznaţionalizaţi sau poate mai curând
au fost duşi cu toţii dincolo de Bug, pe pământurile „eliberate” în sec.
al XVIII-lea de către ţarii ruşi, de tătari, turci, karaimi ş. a.
asemenea, colonizare încredinţată colonelului Horvath, de origine
incertă, dar probabil totuşi maghiară?
Alte analogii istorice mă fac să cred anume
aşa: e vorba de similitudinea metodelor folosite de către toţi
ocupanţii, din toate timpurile, în scopul epurărilor etnice, sau, mai
simplu spus – a debarasării de băştinaşii care îi deranjau teribil pe
noii stăpâni. Nouă, basarabenilor, ne sunt foarte bine cunoscute şi
metodele acestora, şi consecinţele, nefaste pentru noi.
Vizitarea zonelor sus-numite mi-au întărit
impresia că există într-adevăr un miracol românesc, pentru că, în ciuda
trecerii anilor, în ciuda cruzimii metodelor la care au recurs ocupanţii
străini pentru a-i dezrădăcina, în ciuda asimilării, foarte mulţi
conaţionali şi-au păstrat totuşi demnitatea şi hărnicia de gospodar pur
româneşti, şi-au păstrat religia şi obiceiurile de nuntă, cumetrie,
hramul bisericii satului, portul, folclorul şi, într-o oarecare măsură,
chiar şi graiul, cel mai mult expus pericolelor. Exemple concrete în
acest sens avem multe şi din toate zonele.
Mai este ceva important: această experienţa
de teren mi-a demonstrat a câta oară că noi, românii, trebuie să ne
mândrim că facem parte dintr-un Neam care a supravieţuit milenii pe o
insulă latină înconjurată de un ocean… acid! Acest Neam nu poate fi
blamat, chiar de se încearcă prin diferite vicleşuguri mediatice. Unii
ne consideră popor ucigaş, învinuindu-ne şi de genocid, uitând să-şi
numere propriile crime şi păcate.
Pentru că etniile mari şi cele mici sunt de
la Dumnezeu. Şi tot de la Dumnezeu e şi îndemnul ca etniile mari să nu
fie „etnovore”, să nu le înghită pe cele mici. Uniunea Sovietică a fost
o adevărată râşniţă de tocat naţiuni.
Ea a şters de pe întinsurile imperiului
răului de 22,4 milioane de km pătraţi, prin diferite metode bolşevice,
kominterniste, mai bine de o sută de etnii!… Dar i-a venit şi ei rândul
şi, în 1991, a dispărut de pe mapamond.
Sârbii din fosta Iugoslavia nu recunoşteau
drepturile naţionale ale naţiunilor conlocuitoare, inclusiv ale
românilor din Timoc şi Banatul de Sud etc. şi unde-i azi mini-imperiul
iugoslav?
Sârbii au rămas şi fără de sârbii majoritari
din Muntenegru, însă nici acum nu recunosc drepturile naţionale ale
românilor timoceni. Îi va veni rândul şi Federaţiei Ruse, dacă nu-şi va
revedea politica (de asuprire!) naţională a etniilor care mai vieţuiesc
pe întinsurile ei.
Şi Ucraina trăieşte o perioadă grea de tot
după ani de politică imperială faţă de minorităţile naţionale, în primul
rând faţă de cea românească, divizată artificial în români şi moldoveni…
Ce ar mai fi de zis în concluzie:
comunităţile româneşti din jurul României sunt pline de farmec şi au
toate şansele să devină pentru românii din Ţară, cu o bună organizare şi
cu suficiente investiţii, importante obiective turistice, poate chiar
cel mai popular şi cel mai rentabil tip de turism, etnoturismul…
Mai mult, aceste comunităţi alcătuiesc al
doilea zid al Cetăţii Româneşti care trebuie permanent întreţinut,
îngrijit, întărit, inclusiv cu sprijinul Patriei lor istorice…
prof. univ. dr. Vasile ŞOIMARU
|
|
