|
Satul de munte, rezervor
de valori şi bastion al trăiniciei poporului român
Carpaţii României – munţi locuiţi
multisecular
„Dacii atârnă de munţi/Daci inhaerent
montibus” (Lucius Annaeus Florus)
MUNŢII!
Aceste fortăreţe pe care natura le-a
ridicat într-un teribil efort terestru, barând tendinţele de invazie
spre aplatizare a marilor întinderi. Înăuntru şi peste ei – viaţă.
Izvoarele cele mai firave ce devin – toate – fluvii, îşi află geneza în
piscurile cele mai înalte. Şi vor fi cu atât mai pure cu cât vor începe
mai sus…
Istoria civilizaţiilor nu poate ocoli
muntele. De la azteci la chinezi, din Pamir şi Altai în Alpi, Pirinei
sau Carpaţi, peste tot întâlnim munţi şi civilizaţii montane, care mai
puţin supuse schimbărilor fiind, au păstrat cu mai multă fidelitate
încrustarea umană în stânca mileniilor.
Popoarele mari, care au stăpânit întinse
spaţii fertile, au fost mai puţin interesate de ceea ce se întâmplă cu
şi în munţii lor.
Dimpotrivă, pentru popoarele ce au stăpânit
suprafeţe roditoare mai restrânse şi mai ales acolo unde şi densitatea
populaţiilor a fost mare, munţii erau preţioşi. Aproape 50 milioane de
oameni locuiesc şi produc în regiunile de munte, ce acoperă o mare parte
a ţărilor europene, iar condiţiile naturale proprii au impus activităţi
dintre cele mai austere, prea puţin atinse de mutaţiile survenite prin
implantul progresului tehnic şi civilizaţiei ultimelor secole.
Şi astfel, această pastelică lume montană o
găsim undeva la periferia civilizaţiei moderne, conservând prin tradiţii
un mod de producţie şi de viaţă specifice, pierzând mereu harnicul tren
al progresului, fiindcă acel mult om al câmpiei gândeşte şi creează
pentru câmpie, intens şi grăbit, cu mult mai puţin singur în neobosita
sa încordare.
Şi totuşi, munţii înseamnă şi oameni,
colectivităţi umane robuste, pe care le constatăm existând cu lecţia
învăţată şi cărora nu le putem refuza dreptul de a se civiliza.
Instituţii, organisme internaţionale,
conducători de state, din ce în ce mai multă lume este preocupată de
răspunsul la întrebarea: „cum trebuie procedat?”.
Va veni o zi a munţilor? Neîndoielnic! Nu se
poate altfel.
Prin creşterea animalelor, agricultură şi
silvicultură, munţii şi oamenii lor produc bunuri materiale dintre cele
mai necesare pentru acum şi pentru oricând.
Firesc, sporirea populaţiei globului va aduce
şi migraţia spre altitudine, oamenii nemaicăutând, precum astăzi, numai
aer curat, agrement sau forme culturale, ci un altceva, mai esenţial,
mai vital: hrană! Pentru că muntele ne poate da şi hrană!
Nu ne pretinde decât să-l cunoaştem, să
încercăm şi să şi reuşim a-l înţelege şi să-l preţuim, după cum cu atâta
prisosinţă o merită. Să nu uităm însă că munţii au limbajul lor propriu
ce trebuie cunoscut şi acceptat solidar.
„Naturii, buni prieteni, să-i fim şi
ajutoare
Să caute în sine căi de desăvârşire,
În astă căutare, folositoare fire
Găsind printre noianul de fire-nşelătoare;
Să nu venim să-i cerem ce nu ne poate da,
Precum făţiş potrivnici să ocolim a-i fi,
De ne dezleagă taine să ştim a o iubi,
Iar paşii… să ne poarte alăturea cu ea…
R. R., 1967
Munţii României, în cifre
Delimitarea oficială a zonei
montane/PNDR/2018.
~29,9% din teritoriul României, 71.381,48
km˛.
Comune = 577, cu ~3520 sate montane şi
câteva mii de cătune, „crânguri”, cu grade înalte de dispersare şi
izolare.
Oraşe mici şi mijlocii = 81.
Locuirea: Sunt consemnabile două forme
dominante de locuire rurală:
- în comunităţi „risipite” pe munţi sau în
comunităţi „adunate”, unde gradul de risipire a unor gospodării este
relativ redus.
Ultima unitate administrativ-teritorială,
rurală, recunoscută local (UAT), este comuna. Tradiţional, în perimetrul
unei comune se află satele şi comunităţi familiale mai mici, la distanţe
diferite, cătunele sau crângurile, cu gospodării adeseori risipite pe
cursuri mici de ape sau pe pante cu păşuni şi fâneţe, la altitudini ce
depăşesc deseori 1000 m.
Sistemul pastoral multisecular a generat şi
aşezăminte cu caracter temporar, stâni legate de interese economice,
cum au fost cele peste 6.000 stâne şi văcării (1990), a căror număr s-a
înjumătăţit la începutul sec. XXI.
Populaţia:
Total cca. 3,34 mil. locuitori (~16% din total).
Agricultori/crescători de animale, familii cu cca. 2,1 mil./persoane.
Fermieri activi = 1,3 mil., în 815.000 exploataţii. Rezistenţă fizică şi
psihică faţă de mediu şi lucrări manuale şi în stări accentuate de
izolare. Spirit inovativ, creativ, dezvoltat prin lupta pentru
supravieţuire în condiţiile vieţii grele „de munte”. Creatori şi
păstrători fideli ai tradiţiilor culturale şi economice, valoroase
(„bune practici”). Credinţă în Dumnezeu – Tatăl şi Fiul, intensă.
Moralitate remarcabilă (în termeni comparativi).
Pământul: ~2,738 mil. ha. terenuri
agricole (18,72% din total), din care: ~2,1 mil. ha. păşuni (~37,6%) şi
fâneţe naturale (~59,75%); 528.000 ha. arabil (mici culturi de cartof,
porumb, grădini de legume şi zarzavaturi, livezi cu pomi fructiferi =
~5,62% din total arabil); ~4mil.
ha. păduri.
Gospodării tradiţionale
(multisecular) = ~820.000, în majoritate de mici dimensiuni şi
medii, cu rare excepţii de gospodării mari. Dimensiunea
medie/gospodărie/fermă = ~3,9ha. = ~17,5% din numărul total de ferme
private.
Animalele:
Bovine = ~634.800 (scădere cu ~40%); Ovine = ~2,75 mil. cap.
(reducere cu cca. 70% în fermele familiale mici; Caprine: 243.000 cap.
CUM GÂNDIM DESPRE MUNŢII ŢĂRII NOASTRE
Carpaţii, veritabilă coloană vertebrală a
României, reprezintă un tot unitar, cu semnificaţii ce depăşesc sferele
economică şi socială, prin valenţele complementare ce le înglobează,
legate intim de istoria şi fiinţa naţională a poporului român.
Loc de păstrare a portului, cântecelor şi
dansurilor, a obiceiurilor populare, a tot ceea ce formează noţiunea de
folclor, a tradiţiilor specifice economice şi culturale, cadru de
manifestare a unor vechi forme de conlucrare obştească, de refugiu în
perioadele de restrişte şi rezervor regenerativ economic şi biologic
pentru întreaga ţară, cu rol militar considerabil în caz de necesitate,
în diverse momente istorice, Carpaţii înmagazinează astfel valori de
nepreţuit, pentru o Românie eternă.
Întreaga activitate economică proprie
zonei montane se bazează pe armonizarea celor doi factori esenţiali şi
inseparabili – natura şi omul – şi orice formă de dezechilibrare a
acestui cadru stabil, format prin acţiuni şi experienţe milenare,
comportă riscuri ce pot conduce, uneori, la fenomene ireversibile.
Locuitorii acestor meleaguri etnice
româneşti, în fapt urmaşi cu un înalt grad de conservare a populaţiei
dacice, la care s-au adăugat şi alte etnii, precum şi influenţele
Imperiului Roman, au fost şi sunt, din vremuri străvechi, crescători de
animale1,
acumulând în acest domeniu o experienţă bogată şi complexă, transmisă
din tată în fiu, din generaţie în generaţie.
Relieful montan, cu pante înclinate şi locuri
greu accesibile, clima aspră cu ierni geroase, lungi şi dese înzăpeziri,
presupun împreună desfăşurarea activităţii economice principale,
creşterea animalelor, în condiţii grele cu totul specifice, marcate de
eforturi individuale şi permanente, fără momente de repausuri agricole,
diferenţierea din aceste puncte de vedere de zonele de deal şi câmpie
fiind efectivă2.
Crescătorii de animale munteni, obişnuiţi cu
mediul de la cea mai fragedă vârstă, beneficiind de transmiterea pe cale
ereditară a unor caractere fizico-psihice specifice, cum ar fi adaptarea
sistemelor respirator, circulator şi muscular la munca în condiţii de
pantă, presiuni joase şi aer rarefiat, adaptarea psihologică la factorul
„izolare”, ataşamentul faţă locuri şi animale, reprezintă o populaţie
robustă, atletică, în măsură să poată face faţă cu succes eforturilor
fizice intense pe care zootehnia montană şi traiul la munte obişnuit le
implică.
Aceiaşi crescători de animale sunt şi
muncitori forestieri, mineri, constructori, ş.a., sectoare în care
calităţile fizice joacă un mare rol, aspect ce concură, complementar, la
aprecierea înaltei valori a acestei categorii distincte de populaţie.
După concluziile unor cercetări prin
investigarea unui număr semnificativ de crescători de animale munteni
adulţi şi elevi, rezultă că generaţia actuală de crescători de animale
înregistrează o structură de vârstă înaintată, iar noile generaţii,
tineretul, manifestă tendinţe deosebit de accentuate de evaziune spre
mediul urban naţional sau spre străinătate, de deviere a interesului de
la creşterea animalelor spre alte preocupări, integrându-se în sfera
industrială sau a serviciilor şi oriunde îşi întrezăresc o viaţă mai
uşoară şi mai bună.
În mod justificat ne punem întrebarea: „cine
va asigura în viitor exploatarea întinselor suprafeţe de păşuni şi
fâneţe montane şi conservarea tradiţiilor economice şi etnografice?”.
În zona de munte, România deţinea până în
1990 cca. 2,9 mil. ha. terenuri agricole, din care peste două milioane
de hectare de păşuni şi fâneţe, importante rezerve furajere în fondul
silvic, pe care au fost crescute efective de aproape un milion de bovine
şi trei milioane de oi în gospodării mici şi mijlocii, revenind o
încărcătură mică cu animale la hectar, posibilităţile de creştere reale
fiind superioare faţă de situaţia actuală. Acest fapt este cu atât mai
important cu cât zone de munte au furnizat mereu produse animaliere
obţinute pe bază de iarbă, cu un consum de concentrate redus (neintrând
în concurenţă cu OMUL – la hrană), de calitate superioară, datorită
polimorfismului floral, multivitaminelor şi sărurilor minerale,
calităţii apei şi aerului, nepoluate, precum şi absenţei formelor de
poluare chimică, prin substanţe pesticide până la îngrăşămintele
artificiale, utilizate evident în marea agricultură din zonele de câmpie
şi deluroase.
Cea mai avantajoasă formă prin care terenul
agricol montan poate fi valorificat o reprezintă creşterea animalelor,
ori tocmai aici a apărut în ultimele decenii o mutaţie, factor
carenţial care generează pericolul întreruperii unui ciclu milenar de
preocupări economice de mare valoare. Devine greu de presupus ca
posibilă readucerea la un moment dat, la locurile şi preocupările de
baştină, a unei populaţii absorbite difuz de alte zone geografice şi
sectoare de activitate.
Necesitatea creării bazei materiale pentru
agricultura şi zootehnia specifice zonelor de deal şi câmpie, în
ultimele decenii, a influenţat tratarea zooeconomiei montane în mod
secundar.
Problematica zonei montane se evidenţiază a
fi extrem de complexă, laturii economice trebuind să i se adauge o
componentă socială şi una ecologică, pentru a putea conduce la concluzii
juste şi propuneri viabile.
Cauzele acestei situaţii actuale nu pot fi
descoperite cu uşurinţă, deoarece există un foarte mare număr de
elemente ce concură la conturarea „fenomenului economico-social montan”,
interconexionate într-un adevărat labirint al raporturilor, cu nuanţe ce
se diferenţiază nu numai de la un judeţ la altul ci, deseori, de la o
comună la alta sau chiar în sânul aceleiaşi unităţi
teritorial-administrative.
Se poate afirma cu certitudine că
problematica complexă, profund specifică, economico-socială, montantă
reprezintă o ştiinţă aparte (montanologia), care la noi în ţară
nu a fost abordată încă în măsură suficientă, lipsind de fapt un
concept unitar asupra modului în care zona montană a ţării noastre
poate fi încadrată într-un proces evolutiv complex şi durabil.
În interiorul zonei s-au acumulat un mare
număr de aspecte ce nu s-au putut rezolva operativ, ţinând de
conjuncturile politice, de rezervele economice, de raporturile dintre
silvicultură şi zootehnie, de probleme sociale, învăţământ, cultură,
artă, de sistematizare, turism, etc., lipsind o formă organizatorică
specializată şi eficientă pentru cei peste un milion de crescători de
animale activi, care să le asigure o reprezentare specifică, de la
comună, zonă şi judeţ, până la nivel central, în măsură să răspundă
efectiv unor cerinţe evolutive din ce în ce mai stringente, într-o zonă
în care se produce cel mai ieftin kilogram de carne şi lapte, pe un
pământ slab fertil, se produce lemn, apă potabilă, ş.a., asigurându-se,
în acelaşi timp, prin menţinerea echilibrului ecologic, prin protejarea
naturii, o adevărată „rezervă de viaţă” pentru generaţia actuală şi mai
ales pentru generaţiile viitoare.
La situaţia ce o înregistrăm astăzi în zona
montană, contribuie o sumă de factori legaţi de modul de organizare şi
aplicare a unor principii neadaptate zonei, ţinând în primul rând de
sectorul agricol, vizând asistenţa tehnică, procesul de ameliorare a
raselor de animale, riscurile chimizării, lipsurilor de dotaţie etc.
Pentru a obţine producţia furajeră necesară
unor efective sporite numeric şi îmbunătăţite calitativ, în condiţiile
în care mecanizarea şi chimizarea specifice zonelor de câmpie nu oferă
soluţiile viabile pentru zonele montane, devine mai întâi necesară o
forţă de muncă aptă să poată duce la capăt lucrările agro-zootehnice,
dotată modern şi specific, astfel încât să se poată acţiona cu un plus
de eficienţă, uşurâdu-se eforturile fizice cerute de muncile grele,
inevitabile, în primul rând cele ce privesc cositul, nivelărie,
transporturile ş.a. În zootehnia montană nu există zile libere,
sărbători, concediu, iar orele de muncă, zilnice, depăşesc frecvent cele
8 ore prevăzute legal.
Devine necesar să avem în vedere faptul că
faţă de situaţia actuală a păşunilor şi fâneţelor montane, cerinţele
imediate nu vizează intensivul, ci extensivul, iar evitarea utilizării
îngrăşămintelor chimice poate fi compensată cu succes prin folosirea
completă a celor naturale, a supraînsămânţărilor, a sporirii
procentului de leguminoase şi graminee cu conţinut proteic şi producţii
ridicate, a folosirii amendamentelor calcaroase şi alte forme „blânde”
de practică agricolă.
Din alt unghi de vedere, vom arăta că
producţia scăzută a terenurilor din zona montană nu aduce în discuţie
problema suprafeţelor ocupate de locuinţe şi anexe, iar timpii
obligatorii ai desfăşurării activităţilor zootehnice zilnice, plecând de
la hrănire, adăpare, pansaj, respectarea orarelor de muls, transporturi,
necesităţi efective de pază etc., nu permit distanţarea locuinţei de
anexele pentru animale, în special când acestea sunt bovine, nici
constrângerea la un spaţiu interior limitat de un număr oarecare de
metri pătraţi, după norme „industriale”, existând o nevoie de confort
pentru animale şi fermieri.
Aprecierea consumurilor gospodăreşti interne,
interesând atât cheltuielile de producţie cât şi cele referitoare la
persoanele fizice care concură la procesul muncii, raportate la
veniturile medii realizabile pe contribuabil şi nu pe gospodărie
(întrucât gospodăria poate include un număr foarte diferit de persoane
care colaborează în diverse grade de intensitate la obţinerea
producţiei), evidenţiază clar faptul că, singură, zootehnia montană
abia dacă poate asigura reproducerea simplă a forţei de muncă,
neputând fi pusă problema rentabilităţii şi a unei reproduceri lărgite,
decât în prea rare cazuri.
Starea materială rezonabilă, evidenţiată la
unele gospodării montane, fără însă ca aceasta să fie suficientă
reţinerii tineretului în zonă, îşi are izvorul în activităţile
complementare zootehniei, cum sunt munca retribuită în domeniul
industriilor sau al serviciilor, forestier, în pomicultură, ş.a., în
pretenţiile mai reduse de consum faţă de comparantul din mediul urban,
în activarea pe pământ productiv un timp de ore/zi superior altor forme
de întrebuinţare a forţei de muncă, precum şi în ceea ce includem
„activităţilor necontabilizate ale membrilor de familie!, elemente ce
„scapă” multor calcule economice, înglobând aportul efectiv al copiilor
şi bătrânilor, care colaborează intens la realizarea producţiei micii
gospodării montane.
Interesele de viitor ale economie montane, în
legătură cu schimbările climatice şi cu creşterea demografică şi crizele
alimentare, previzibile, solicită o accentuare a atenţiei spre
zootehnie, silvicultură, turism, ş.a., şi mai puţin spre alte sectoare,
fără a vedea acest lucru în mod exclusivist, referindu-ne numai la un
necesar şi nu la totalul forţei de muncă, apărând nevoia stringentă de
dirijare a reciclării unor economii în primul rând în favoarea
zootehniei, cuantumul acestora neputând ridica problema unor acumulări
înalte de venituri, întrucât productivitatea slabă a terenurilor şi
limitele de potenţial de forţă de muncă productivă sunt inextensibile.
Această „mică producţie de mărfuri„ se bazează oricum şi exclusiv
pe muncă intensă, directă, mult dincolo de cele opt ore convenţionale,
în condiţii naturale vitrege, iar asigurarea continuităţii în condiţiile
sec. XXI, cu numeroase alternative impune metode compensatorii
eficiente.
O componentă apărută după 1990, de interes
pentru viitorul unei mari părţi a zonei de munte din ţara noastră, o
reprezintă dezvoltarea unui turism de tip rural, prin desfăşurarea
acestuia în interiorul gospodăriilor crescătorilor de animale, fapt ce
se derulează deja şi reprezintă un pas înainte spre progres economic şi
civilizaţie, folositor odihnei şi refacerii forţelor oamenilor muncii de
toate categoriile, cu reducerea cheltuielilor pentru sănătate.
Dacă este de acceptat faptul că unele
condiţii există gata create prin bogăţia peisagiilor, potenţialul actual
fiind estimat la câteva zeci de mii de spaţii utilizabile, sunt de avut
în vedere perspectivele sporirii numărului acestora şi a gradului de
igienă şi confort, prin amenajări adecvate, fără a se neglija faptul că,
prin turism, se poate contribui la grăbirea procesului de asimilare a
unor elemente de factură comportamentală, ş.a., care formează o parte a
noţiunii de civilizaţie modernă, supraadăugându-se influenţei pe care
mediul familial, şcoala, radioul, televiziunea, presa, literatura, o
exercită de timpuriu şi neîntrerupt, concurând la formarea unui subiect
social evoluat. Este de menţionat ca avantajos comportamentul agreabil,
ospitalier, nativ, al locuitorilor satelor montane.
Esenţială rămâne utilizarea unor metode
complexe de cointeresare, crearea unor condiţii pe lângă cele materiale
şi social-culturale îmbunătăţite şi intervenirea conştientă în scopul
formării unor structuri psihico-orientative robuste şi utile, la
tineretul de vârstă şcolară, care are astăzi la dispoziţie o gamă largă
de opţiuni.
Numărul foarte mare de situaţii deosebite, de
la cele economice la cele social-culturale, necesită o formă de
asistenţă nu numai intensificată ci şi potrivită cu condiţiile
specifice, diverse ale muntelui, care, la rândul lor, se diferenţiază
prin tradiţii mai slab sau mai puternic înrădăcinate, cu manifestări
neuniforme în nord faţă de sudul sau vestul zonei de munte a României,
aspecte care nu pot fi tratate decât cu foarte mare grijă, cu elaborarea
unor studii cu acoperire ştiinţifică, pe baza cărora să se poată concepe
programe de acţiune şi dezvoltare, adaptate local.
Deosebirile de climă şi fertilitate a
solului, de practici şi concepţii mergând până la ataşarea psihică faţă
de o anumită specie de animale, presupun sisteme de exploatare şi
cuantume de rentabilitate diferenţiate, o anumită zonare a speciilor şi
raselor de animale, în fine, toate acestea convergând spre aprecierea că
zona de munte are neapărată nevoie de o tratare specială, văzută
printr-o formulă adaptată specificului montan şi tradiţiilor economice,
culturale şi obşteşti, ce ar urma să fie materializată prin
crearea/dezvoltarea unor instituţii reprezentative, cu funcţii
interdisciplinare şi un sistem de cercetare-experimentare adecvat.
În acest context, problematica zonelor
montane din întreaga lume, a formelor prin care acestea îşi pot
exterioriza valenţele productive în modul cel mai complet şi armonios,
reprezintă în fapt o latură a preocupărilor constante ale unor organisme
internaţionale ca ONU, FAO, OMS: fixarea populaţiilor în zone mai puţin
prielnice pentru agricultură, exploatarea întregului potenţial de
producţie alimentară a acestor întinse teritorii ce înglobează şi
regiunile de munte de pretutindeni.
Referindu-ne la ţara noastră şi la zootehnie
şi formulând sintetic, Carpaţii ar putea deveni într-un viitor destul de
apropiat, o zonă anologă unei mari întreprinderi, profilată pe
realizarea de produse animaliere nepoluate chimic, ş.a., atestate ca
„produse montane”, de calitate superioară şi garantate sanitar, urmând
să beneficieze pe aceste considerente şi de forme de valorificare la
preţuri superioare, echivalente, inclusiv sau poate chiar mai ales la
export.
Nu putem subscrie la ideea comodă că
depopularea ar fi soarta firească a muntelui, luând ca exemplu unele
situaţii din alte ţări, unde au existat alte condiţii istorice, alte
tradiţii şi alt tip de crescător de animale montan şi pentru care zona
de munte este posibil să întrunească mai puţine semnificaţii decât în
cazul specific al ţării noastre.
Am putea, dimpotrivă, afirma că, în noile
condiţii stipulate în Legea Muntelui nr. 197/2018, pentru prima dată în
istoria ţării noastre apare ca posibilă o asistare ştiinţifică şi
materială a zonei de munte, că acest proces este condiţionat de
asimilarea unei concepţii evoluate, de depăşire a perioadei de cercetare
şi semnalare, de abordare hotărâtă a unei probleme complexe de cea mai
înaltă valoare naţională şi totodată cu valoare europeană şi generală.
Dacă specificitatea montană nu ne oferă
câmpul de aplicare a unuia sau altuia dintre sistemele agricole în linii
general utilizate, ne oferă în schimb o excepţională ocazie de a inova,
de a crea în spiritul exigenţelor impuse de nivelul nevoilor secolului
XXI, în spiritul nevoilor şi urgenţelor impuse atât de explozia
demografică – realitate efectivă – cât şi de mutaţiile surenite la toate
nivelurile prin acţiunea civilizaţiei tehnice şi prin consecinţele
impactului dintre om şi natură, în ultimă instanţă fiind în discuţie
însăşi perenitatea vieţii umane.
RESTRICŢII, ASPECTE SPECIFICE ŞI
INTERPRETĂRI
Fertilitate redusă a solului; aciditate
înaltă, atât la solurile aflate pe bază de granit, bazalt sau calcare,
cât şi la cele cu bază de bazalt sau granit. Atenuarea acidităţii
naturale a solurilor montane constituie o condiţie pentru obţinerea unei
flore naturale polimorfe cu o structură furajeră cât mai valoroasă
(trifoiurile, ghizdeiul, festuca, phleum, păpădia, etc.) şi înlocuirea
speciilor „sălbatice”, cu valoare furajeră slabă (nardus sp., rogozuri,
feriga, ş.a.), sau chiar toxică. „Bunele practici”, multiseculare,
au demonstrat că metoda cea mai sigură, ieftină şi practică o
constituie utilizarea îngrăşămintelor organice, provenite de la
animalele rumegătoare (bovine, ovine, caprine). Dar îngrăşămintele
organice (bălegar, urină) necesită starea de alcalinitate, prin
care se atenuează aciditatea naturală a solurilor, prin fenomenul de
fermentare/putrezire (învechire). Prin eforturi multiseculare, plecând
de la observaţii simple, crescătorii de animale montani au „târlit”
(îngrăşat) pajiştile montane, metru cu metru, declanşându-se o „luptă
interspecifică”, cu rezultanta eliminării treptată a speciilor de plante
nedorite şi asigurării unei compoziţii floristice valoroase.
Amendamentele calcaroase rămân benefice, dar producerea şi utilizarea
practică a acestora are costuri şi este nevoie să existe „dorinţă de
dezvoltare” la crescătorii de animale şi totodată un nivel de
instruire adecvat realităţilor specifice muntelui.
Aici însă se cuvine o mare atenţionare:
dacă pentru crearea florei naturale montane, valoroasă, au fost necesare
secole de eforturi şi continuitate, an după an, sunt
suficienţi 8-10 ani de întrerupere a acestor practici pentru ca
flora valoroasă să se degradeze (fenomen de „resălbăticire”) şi să
recâştige terenul pierdut specii de plante cu slabă valoare furajeră,
nefurajere sau chiar toxice (ex. muşchiul de pădure, rogozurile,
nardetele, feriga ş.a.).
Acest fenomen se petrece tot mai alarmant în
zonele montane în ultimele decenii, când datorită reducerii drastice a
efectivelor de animale, până la 40-50% în cazul bovinelor şi cu cca. 1
milion de oi, în fermele montane mici (rămase fără subvenţii de
susţinere, adecvate, după 2007), dar şi datorită abandonului agricol
tot mai frecvent la generaţiile de înlocuire. Moştenirea perioadei
„agriculturii socialiste”, care a lăsat învăţământul din zonele
de munte neadaptat cerinţelor foarte specifice agriculturii montane,
cu „presiunea” introducerii îngrăşămintelor chimice, pe bază de azot,
care prin liant sunt acidifiante de sol, adică exact ceea ce trebuie
evitat şi în plus forţându-se sporuri de producţie pe un sol productiv,
foarte subţire, ca o „plapumă” de cca. 10-25 cm., cu riscul epuizării în
termen scurt a capacităţii productive a acestuia, iar refacerea necesită
secole.
Un alt subiect din categoria celor
importante îl constituie igiena din adăposturile pentru animale:
marea majoritate a grajdurilor pentru animale din zona montană (cca.
90%) sunt vechi, nemodernizate, cu igienă precară, disconfort pentru
oameni şi animale. Urina nu se colectează în bazine, un valoros
îngrăşământ, gratuit, ce se pierde, poluând şi apa freatică şi generând
gaze nocive în grajduri; ventilaţie, luminozitate precare.
Necesar:
un vast program pentru modernizarea grajdurilor vechi, dar cu
structuri încă bune şi proiecte noi, cu programe stimulative, pentru
construirea de adăposturi modernizate, în cadrul gospodăriilor stabile,
inclusiv stânele şi văcăriile sezoniere, în pastoral.
Satul de munte şi pădurea. Echilibrul
agro-silvic.
Tradiţii vechi, cu valoare de „bune
practici”
De-a lungul istoriei, populaţia montană a
supravieţuit într-o relaţie strânsă de dependenţă, atât de
agro-zootehnie, prin care s-a procurat hrana zilnică, cât şi de
resursele pădurii, care prin vânat, fructe de pădure, ciuperci ş.a., au
completat şi îmbunătăţit hrana populaţiei, oferind totodată şi lemnul de
foc şi pentru construcţii sau artizanat util, alte resurse, esenţial
necesare existenţei umane în munţi, dar şi adăpost şi apărare, în caz de
restrişte…, cum a fost necesar de atâtea ori în istoria zdruncinată a
poporului român
Păstrarea unui echilibru raţional în
relaţiile agro-silvice, constituie o necesitate perenă, pentru
asigurarea stabilităţii populaţiei montane şi prin aceasta furnizarea de
hrană şi valori culturale tradiţionale, care definesc o naţiune.
Neglijarea sau chiar ruperea acestui echilibru, cum s-a întâmplat în
diferite momente politice şi din interese adeseori meschine, constituie
o gravă eroare, în defavoarea ambelor părţi (M. Drăcea).
Pentru perioada modernă, a sec. XXI, sub
ameninţarea schimbărilor climatice, pădurea dobândeşte, pe lângă
funcţiile multiple cunoscute şi un rol suplimentar deosebit de important
într-o lume industrializată excesiv, prin absorbţia de carbon. Un
rol asemănător se atribuie şi vegetaţiei erbacee a păşunilor şi
fâneţelor montane ale Carpaţilor României, fiind intens inerbaţi, cu
floră furajeră de înaltă calitate, caracteristică pentru biodiversitatea
funcţională (de înaltă utilitate socială), diferit de alte categorii de
munţi, slab vegetarizaţi.
În perioade mai îndepărtate, când pădurea era
dominativă în zonele montane slab populate, iar lemnul nu avea
importanţa economică de astăzi, aflăm din scrierile unor istorici,
obiceiul prin care o nouă familie se „aşeza” în cadrul unei comunităţi
interesată să-şi mărească numărul de locuitori. În Bucovina, istoricul
D. Onciul descrie cum fiecare nou venit primea un lot de pământ, se
stabilea hotarul şi începea curăţitul pădurii, „lăzuitul”. Dacă familia
era numeroasă, munceau toţi la un loc şi se forma un cătun, iar
când pământul se folosea în comun se forma o „obşte”, formă de muncă ce
o regăsim şi în sec. XXI.
Asigurarea văratului, pe păşuni, era mai
simplă, dar pentru locuire permanentă în munţi, era strict
necesar să se asigure fânurile pentru iernat. Eforturile au fost
intense şi de durată, pornindu-se de la tăierea arborilor şi construirea
caselor şi adăposturilor pentru animale, cu lemn „de pe loc”,
operaţiune urmată de eliminarea cioatelor şi resturilor prin „darea
focului”. Această operaţiune a produs cenuşa, care prin apa de
ploaie a produs ceea ce oricare munteancă ştie, leşia, iar
aceasta avea o intensă reacţie alcalină, care a provocat „temporizarea”
acidităţii naturale a solului, cu consecinţa declanşării unei concurenţe
dintre diverse specii de plante, fiind favorizate cele cu valoare
furajeră înaltă şi eliminate plantele stimulate de aciditatea
naturală, dominativă. În procesul acesta, menţinut cu efort, s-a ajuns
la crearea fâneţelor cu o structură de ierburi valoroase, unele perene
(ex. trifoiul alb, ş.a.).
Pentru întreţinerea unui „ph” convenabil
plantelor valoroase din compoziţia covorului erbaceu, a intervenit
soluţia îngrăşămintelor organice, iniţial, foarte important – al
speciei ovine, care prin bălegarul în formă de capsulă, cu umiditate
la sol şi cu căldura solară, prin fermentare anaerobă, devenea
putred în termen scurt şi trecea de la starea de „acid” la cea de
alcalinitate, reducând aciditatea naturală a solurilor de munte, până la
limita convenabilă plantelor erbacee cu valoare furajeră.
Cercetări recente (Institutul de
Cercetare-Dezvoltare pentru Montanologie, Cristian - Sibiu/1992-2000) şi
observaţii practice multiple, din ruralul montan, au demonstrat că
dacă timp de 7-8 ani nu se asigură continuitatea utilizării
îngrăşămintelor organice, valoroasa floră obţinută în secole de trudă
umană şi perseverenţă, se „resălbăticeşte”, fiind „inundată” de plante
slab furajere, nefurajere sau chiar toxice (nardus sp., sphergum,
feriga, ş.a.). O „pedeapsă a muntelui”…
Rezultă concluzia că dacă scad efectivele
de animale rumegătoare, cum s-a întâmplat după 1990, scade şi volumul
îngrăşămintelor organice şi în mai puţin de un deceniu de lipsă de
continuitate, o societate neglijentă, necompetentă, poate distruge ceea
ce s-a creat prin relaţia armonioasă dintre OM şi NATURĂ, în secole de
eforturi constante. Se dezechilibrează şi se riscă pierderea, în cea mai
mare parte definitiv, prin abandonarea agriculturii montane, a creşterii
animalelor, de către generaţiile tinere, care ar trebui să asigure
continuitatea unei mari şi valoroase economii, cu efectul grav al
depopulării satelor de munte. În condiţiile sec. XXI, o repopulare cu
agricultori/fermieri „de munte”, care au părăsit agricultura montană,
este iluzoriu, ca şi unele „idei” de a face din orăşeni „agricultori
montani”. Nicăieri nu s-a reuşit, iar încercările au avut costuri foarte
mari, cu rezultate negative (ex. Franţa).
Prof.univ.dr.h.c. Radu REY,
Membru al Academiei Române,
Membru (h.) – Academia de Ştiinţe Agricole
şi Silvice
Director – Centrul de Economie
Montană/INCE/AR,
Senator al „Euromontana”
Note:
1 Crescători de
animale cu gospodării stabile, practicând şi agricultură, în diverse
forme. R. Rey, „Viitor în Carpaţi”, Edit. Scrisul Românesc, 1979/10.000
ex.
2 Centrul de
greutate al preocupărilor „cade” în unele zone de pomicultură şi
microagricultură, însă obişnuit sunt însoţite de creşterea animalelor.
|
|
