România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Satul de munte, rezervor de valori şi bastion al trăiniciei poporului român

                             

 

Carpaţii României – munţi locuiţi multisecular

„Dacii atârnă de munţi/Daci inhaerent montibus” (Lucius Annaeus Florus)

MUNŢII!

 Aceste fortăreţe pe care natura le-a ridicat într-un teribil efort terestru, barând tendinţele de invazie spre aplatizare a marilor întinderi. Înăuntru şi peste ei – viaţă. Izvoarele cele mai firave ce devin – toate – fluvii, îşi află geneza în piscurile cele mai înalte. Şi vor fi cu atât mai pure cu cât vor începe mai sus…

Istoria civilizaţiilor nu poate ocoli muntele. De la azteci la chinezi, din Pamir şi Altai în Alpi, Pirinei sau Carpaţi, peste tot întâlnim munţi şi civilizaţii montane, care mai puţin supuse schimbărilor fiind, au păstrat cu mai multă fidelitate încrustarea umană în stânca mileniilor.

Popoarele mari, care au stăpânit întinse spaţii fertile, au fost mai puţin interesate de ceea ce se întâmplă cu şi în munţii lor.

Dimpotrivă, pentru popoarele ce au stăpânit suprafeţe roditoare mai restrânse şi mai ales acolo unde şi densitatea populaţiilor a fost mare, munţii erau preţioşi. Aproape 50 milioane de oameni locuiesc şi produc în regiunile de munte, ce acoperă o mare parte a ţărilor europene, iar condiţiile naturale proprii au impus activităţi dintre cele mai austere, prea puţin atinse de mutaţiile survenite prin implantul progresului tehnic şi civilizaţiei ultimelor secole.

Şi astfel, această pastelică lume montană o găsim undeva la periferia civilizaţiei moderne, conservând prin tradiţii un mod de producţie şi de viaţă specifice, pierzând mereu harnicul tren al progresului, fiindcă acel mult om al câmpiei gândeşte şi creează pentru câmpie, intens şi grăbit, cu mult mai puţin singur în neobosita sa încordare.

Şi totuşi, munţii înseamnă şi oameni, colectivităţi umane robuste, pe care le constatăm existând cu lecţia învăţată şi cărora nu le putem refuza dreptul de a se civiliza.

Instituţii, organisme internaţionale, conducători de state, din ce în ce mai multă lume este preocupată de răspunsul la întrebarea: „cum trebuie procedat?”.

Va veni o zi a munţilor? Neîndoielnic! Nu se poate altfel.

Prin creşterea animalelor, agricultură şi silvicultură, munţii şi oamenii lor produc bunuri materiale dintre cele mai necesare pentru acum şi pentru oricând.

Firesc, sporirea populaţiei globului va aduce şi migraţia spre altitudine, oamenii nemaicăutând, precum astăzi, numai aer curat, agrement sau forme culturale, ci un altceva, mai esenţial, mai vital: hrană! Pentru că muntele ne poate da şi hrană!

Nu ne pretinde decât să-l cunoaştem, să încercăm şi să şi reuşim a-l înţelege şi să-l preţuim, după cum cu atâta prisosinţă o merită. Să nu uităm însă că munţii au limbajul lor propriu ce trebuie cunoscut şi acceptat solidar.

„Naturii, buni prieteni, să-i fim şi ajutoare

Să caute în sine căi de desăvârşire,

În astă căutare, folositoare fire

Găsind printre noianul de fire-nşelătoare;

Să nu venim să-i cerem ce nu ne poate da,

Precum făţiş potrivnici să ocolim a-i fi,

De ne dezleagă taine să ştim a o iubi,

Iar paşii… să ne poarte alăturea cu ea…

R. R., 1967

 

Munţii României, în cifre

Delimitarea oficială a zonei montane/PNDR/2018.

~29,9% din teritoriul României, 71.381,48 km˛.

 Comune = 577, cu ~3520 sate montane şi câteva mii de cătune, „crânguri”, cu grade înalte de dispersare şi izolare.

 Oraşe mici şi mijlocii = 81.

Locuirea: Sunt consemnabile două forme dominante de locuire rurală:

- în comunităţi „risipite” pe munţi sau în comunităţi „adunate”, unde gradul de risipire a unor gospodării este relativ redus.

Ultima unitate administrativ-teritorială, rurală, recunoscută local (UAT), este comuna. Tradiţional, în perimetrul unei comune se află satele şi comunităţi familiale mai mici, la distanţe diferite, cătunele sau crângurile, cu gospodării adeseori risipite pe cursuri mici de ape sau pe pante cu păşuni şi fâneţe, la altitudini ce depăşesc deseori 1000 m.

Sistemul pastoral multisecular a generat şi aşezăminte cu caracter temporar, stâni legate de interese economice, cum au fost cele peste 6.000 stâne şi văcării (1990), a căror număr s-a înjumătăţit la începutul sec. XXI.

Populaţia: Total cca. 3,34 mil. locuitori (~16% din total). Agricultori/crescători de animale, familii cu cca. 2,1 mil./persoane. Fermieri activi = 1,3 mil., în 815.000 exploataţii. Rezistenţă fizică şi psihică faţă de mediu şi lucrări manuale şi în stări accentuate de izolare. Spirit inovativ, creativ, dezvoltat prin lupta pentru supravieţuire în condiţiile vieţii grele „de munte”. Creatori şi păstrători fideli ai tradiţiilor culturale şi economice, valoroase („bune practici”). Credinţă în Dumnezeu – Tatăl şi Fiul, intensă. Moralitate remarcabilă (în termeni comparativi).

Pământul: ~2,738 mil. ha. terenuri agricole (18,72% din total), din care: ~2,1 mil. ha. păşuni (~37,6%) şi fâneţe naturale (~59,75%); 528.000 ha. arabil (mici culturi de cartof, porumb, grădini de legume şi zarzavaturi, livezi cu pomi fructiferi = ~5,62% din total arabil); ~4mil. ha. păduri.

Gospodării tradiţionale (multisecular) = ~820.000, în majoritate de mici dimensiuni şi medii, cu rare excepţii de gospodării mari. Dimensiunea medie/gospodărie/fermă = ~3,9ha. = ~17,5% din numărul total de ferme private.

Animalele: Bovine = ~634.800 (scădere cu ~40%); Ovine = ~2,75 mil. cap. (reducere cu cca. 70% în fermele familiale mici; Caprine: 243.000 cap.

CUM GÂNDIM DESPRE MUNŢII ŢĂRII NOASTRE

Carpaţii, veritabilă coloană vertebrală a României, reprezintă un tot unitar, cu semnificaţii ce depăşesc sferele economică şi socială, prin valenţele complementare ce le înglobează, legate intim de istoria şi fiinţa naţională a poporului român.

Loc de păstrare a portului, cântecelor şi dansurilor, a obiceiurilor populare, a tot ceea ce formează noţiunea de folclor, a tradiţiilor specifice economice şi culturale, cadru de manifestare a unor vechi forme de conlucrare obştească, de refugiu în perioadele de restrişte şi rezervor regenerativ economic şi biologic pentru întreaga ţară, cu rol militar considerabil în caz de necesitate, în diverse momente istorice, Carpaţii înmagazinează astfel valori de nepreţuit, pentru o Românie eternă.

Întreaga activitate economică proprie zonei montane se bazează pe armonizarea celor doi factori esenţiali şi inseparabili – natura şi omul – şi orice formă de dezechilibrare a acestui cadru stabil, format prin acţiuni şi experienţe milenare, comportă riscuri ce pot conduce, uneori, la fenomene ireversibile.

Locuitorii acestor meleaguri etnice româneşti, în fapt urmaşi cu un înalt grad de conservare a populaţiei dacice, la care s-au adăugat şi alte etnii, precum şi influenţele Imperiului Roman, au fost şi sunt, din vremuri străvechi, crescători de animale1, acumulând în acest domeniu o experienţă bogată şi complexă, transmisă din tată în fiu, din generaţie în generaţie.

Relieful montan, cu pante înclinate şi locuri greu accesibile, clima aspră cu ierni geroase, lungi şi dese înzăpeziri, presupun împreună desfăşurarea activităţii economice principale, creşterea animalelor, în condiţii grele cu totul specifice, marcate de eforturi individuale şi permanente, fără momente de repausuri agricole, diferenţierea din aceste puncte de vedere de zonele de deal şi câmpie fiind efectivă2.

Crescătorii de animale munteni, obişnuiţi cu mediul de la cea mai fragedă vârstă, beneficiind de transmiterea pe cale ereditară a unor caractere fizico-psihice specifice, cum ar fi adaptarea sistemelor respirator, circulator şi muscular la munca în condiţii de pantă, presiuni joase şi aer rarefiat, adaptarea psihologică la factorul „izolare”, ataşamentul faţă locuri şi animale, reprezintă o populaţie robustă, atletică, în măsură să poată face faţă cu succes eforturilor fizice intense pe care zootehnia montană şi traiul la munte obişnuit le implică.

Aceiaşi crescători de animale sunt şi muncitori forestieri, mineri, constructori, ş.a., sectoare în care calităţile fizice joacă un mare rol, aspect ce concură, complementar, la aprecierea înaltei valori a acestei categorii distincte de populaţie.

După concluziile unor cercetări prin investigarea unui număr semnificativ de crescători de animale munteni adulţi şi elevi, rezultă că generaţia actuală de crescători de animale înregistrează o structură de vârstă înaintată, iar noile generaţii, tineretul, manifestă tendinţe deosebit de accentuate de evaziune spre mediul urban naţional sau spre străinătate, de deviere a interesului de la creşterea animalelor spre alte preocupări, integrându-se în sfera industrială sau a serviciilor şi oriunde îşi întrezăresc o viaţă mai uşoară şi mai bună.

În mod justificat ne punem întrebarea: „cine va asigura în viitor exploatarea întinselor suprafeţe de păşuni şi fâneţe montane şi conservarea tradiţiilor economice şi etnografice?”.

În zona de munte, România deţinea până în 1990 cca. 2,9 mil. ha. terenuri agricole, din care peste două milioane de hectare de păşuni şi fâneţe, importante rezerve furajere în fondul silvic, pe care au fost crescute efective de aproape un milion de bovine şi trei milioane de oi în gospodării mici şi mijlocii, revenind o încărcătură mică cu animale la hectar, posibilităţile de creştere reale fiind superioare faţă de situaţia actuală. Acest fapt este cu atât mai important cu cât zone de munte au furnizat mereu produse animaliere obţinute pe bază de iarbă, cu un consum de concentrate redus (neintrând în concurenţă cu OMUL – la hrană), de calitate superioară, datorită polimorfismului floral, multivitaminelor şi sărurilor minerale, calităţii apei şi aerului, nepoluate, precum şi absenţei formelor de poluare chimică, prin substanţe pesticide până la îngrăşămintele artificiale, utilizate evident în marea agricultură din zonele de câmpie şi deluroase.

Cea mai avantajoasă formă prin care terenul agricol montan poate fi valorificat o reprezintă creşterea animalelor, ori tocmai aici a apărut în ultimele  decenii o mutaţie, factor carenţial care generează pericolul întreruperii unui ciclu milenar de preocupări economice de mare valoare. Devine greu de presupus ca posibilă readucerea la un moment dat, la locurile şi preocupările de baştină, a unei populaţii absorbite difuz de alte zone geografice şi sectoare de activitate.

Necesitatea creării bazei materiale pentru agricultura şi zootehnia specifice zonelor de deal şi câmpie, în ultimele decenii, a influenţat tratarea zooeconomiei montane în mod secundar.

Problematica zonei montane se evidenţiază a fi extrem de complexă, laturii economice trebuind să i se adauge o componentă socială şi una ecologică, pentru a putea conduce la concluzii juste şi propuneri viabile.

Cauzele acestei situaţii actuale nu pot fi descoperite cu uşurinţă, deoarece există un foarte mare număr de elemente ce concură la conturarea „fenomenului economico-social montan”, interconexionate într-un adevărat labirint al raporturilor, cu nuanţe ce se diferenţiază nu numai de la un judeţ la altul ci, deseori, de la o comună la alta sau chiar în sânul aceleiaşi unităţi teritorial-administrative.

Se poate afirma cu certitudine că problematica complexă, profund specifică, economico-socială, montantă reprezintă o ştiinţă aparte (montanologia), care la noi în ţară nu a fost abordată încă în măsură suficientă, lipsind de fapt un concept unitar asupra modului în care zona montană a ţării noastre poate fi încadrată într-un proces evolutiv complex şi durabil.

În interiorul zonei s-au acumulat un mare număr de aspecte ce nu s-au putut rezolva operativ, ţinând de conjuncturile politice, de rezervele economice, de raporturile dintre silvicultură şi zootehnie, de probleme sociale, învăţământ, cultură, artă, de sistematizare, turism, etc., lipsind o formă organizatorică specializată şi eficientă pentru cei peste un milion de crescători de animale activi, care să le asigure o reprezentare specifică, de la comună, zonă şi judeţ, până la nivel central, în măsură să răspundă efectiv unor cerinţe evolutive din ce în ce mai stringente, într-o zonă în care se produce cel mai ieftin kilogram de carne şi lapte, pe un pământ slab fertil, se produce lemn, apă potabilă, ş.a., asigurându-se, în acelaşi timp, prin menţinerea echilibrului ecologic, prin protejarea naturii, o adevărată „rezervă de viaţă” pentru generaţia actuală şi mai ales pentru generaţiile viitoare.

La situaţia ce o înregistrăm astăzi în zona montană, contribuie o sumă de factori legaţi de modul de organizare şi aplicare a unor principii neadaptate zonei, ţinând în primul rând de sectorul agricol, vizând asistenţa tehnică, procesul de ameliorare a raselor de animale, riscurile chimizării, lipsurilor de dotaţie etc.

Pentru a obţine producţia furajeră necesară unor efective sporite numeric şi îmbunătăţite calitativ, în condiţiile în care mecanizarea şi chimizarea specifice zonelor de câmpie nu oferă soluţiile viabile pentru zonele montane, devine mai întâi necesară o forţă de muncă aptă să poată duce la capăt lucrările agro-zootehnice, dotată modern şi specific, astfel încât să se poată acţiona cu un plus de eficienţă, uşurâdu-se eforturile fizice cerute de muncile grele, inevitabile, în primul rând cele ce privesc cositul, nivelărie, transporturile ş.a. În zootehnia montană nu există zile libere, sărbători, concediu, iar orele de muncă, zilnice, depăşesc frecvent cele 8 ore prevăzute legal.

Devine necesar să avem în vedere faptul că faţă de situaţia actuală a păşunilor şi fâneţelor montane, cerinţele imediate nu vizează intensivul, ci extensivul, iar evitarea utilizării îngrăşămintelor chimice poate fi compensată cu succes prin folosirea completă a celor naturale, a supraînsămânţărilor, a sporirii procentului de leguminoase şi graminee cu conţinut proteic şi producţii ridicate, a folosirii amendamentelor calcaroase şi alte forme „blânde” de practică agricolă.

 Din alt unghi de vedere, vom arăta că producţia scăzută a terenurilor din zona montană nu aduce în discuţie problema suprafeţelor ocupate de locuinţe şi anexe, iar timpii obligatorii ai desfăşurării activităţilor zootehnice zilnice, plecând de la hrănire, adăpare, pansaj, respectarea orarelor de muls, transporturi, necesităţi efective de pază etc., nu permit distanţarea locuinţei de anexele pentru animale, în special când acestea sunt bovine, nici constrângerea la un spaţiu interior limitat de un număr oarecare de metri pătraţi, după norme „industriale”, existând o nevoie de confort pentru animale şi fermieri.

Aprecierea consumurilor gospodăreşti interne, interesând atât cheltuielile de producţie cât şi cele referitoare la persoanele fizice care concură la procesul muncii, raportate la veniturile medii realizabile pe contribuabil şi nu pe gospodărie (întrucât gospodăria poate include un număr foarte diferit de persoane care colaborează în diverse grade de intensitate la obţinerea producţiei), evidenţiază clar faptul că, singură, zootehnia montană abia dacă poate asigura reproducerea simplă a forţei de muncă, neputând fi pusă problema rentabilităţii şi a unei reproduceri lărgite, decât în prea rare cazuri.

Starea materială rezonabilă, evidenţiată la unele gospodării montane, fără însă ca aceasta să fie suficientă reţinerii tineretului în zonă, îşi are izvorul în activităţile complementare zootehniei, cum sunt munca retribuită în domeniul industriilor sau al serviciilor, forestier, în pomicultură, ş.a., în pretenţiile mai reduse de consum faţă de comparantul din mediul urban, în activarea pe pământ productiv un timp de ore/zi superior altor forme de întrebuinţare a forţei de muncă, precum şi în ceea ce includem „activităţilor necontabilizate ale membrilor de familie!, elemente ce „scapă” multor calcule economice, înglobând aportul efectiv al copiilor şi bătrânilor, care colaborează intens la realizarea producţiei micii gospodării montane.

Interesele de viitor ale economie montane, în legătură cu schimbările climatice şi cu creşterea demografică şi crizele alimentare, previzibile, solicită o accentuare a atenţiei spre zootehnie, silvicultură, turism, ş.a., şi mai puţin spre alte sectoare, fără a vedea acest lucru în mod exclusivist, referindu-ne numai la un necesar şi nu la totalul forţei de muncă, apărând nevoia stringentă de dirijare a reciclării unor economii în primul rând în favoarea zootehniei, cuantumul acestora neputând ridica problema unor acumulări înalte de venituri, întrucât productivitatea slabă a terenurilor şi limitele de potenţial de forţă de muncă productivă sunt inextensibile. Această „mică producţie de mărfuri„ se bazează oricum şi exclusiv pe muncă intensă, directă, mult dincolo de cele opt ore convenţionale, în condiţii naturale vitrege, iar asigurarea continuităţii în condiţiile sec. XXI, cu numeroase alternative impune metode compensatorii eficiente.

O componentă apărută după 1990, de interes pentru viitorul unei mari părţi a zonei de munte din ţara noastră, o reprezintă dezvoltarea unui turism de tip rural, prin desfăşurarea acestuia în interiorul gospodăriilor crescătorilor de animale, fapt ce se derulează deja şi reprezintă un pas înainte spre progres economic şi civilizaţie, folositor odihnei şi refacerii forţelor oamenilor muncii de toate categoriile, cu reducerea cheltuielilor pentru sănătate.

Dacă este de acceptat faptul că unele condiţii există gata create prin bogăţia peisagiilor, potenţialul actual fiind estimat la câteva zeci de mii de spaţii utilizabile, sunt de avut în vedere perspectivele sporirii numărului acestora şi a gradului de igienă şi confort, prin amenajări adecvate, fără a se neglija faptul că, prin turism, se poate contribui la grăbirea procesului de asimilare a unor elemente de factură comportamentală, ş.a., care formează o parte a noţiunii de civilizaţie modernă, supraadăugându-se influenţei pe care mediul familial, şcoala, radioul, televiziunea, presa, literatura, o exercită de timpuriu şi neîntrerupt, concurând la formarea unui subiect social evoluat. Este de menţionat ca avantajos comportamentul agreabil, ospitalier, nativ, al locuitorilor satelor montane.

Esenţială rămâne utilizarea unor metode complexe de cointeresare, crearea unor condiţii pe lângă cele materiale şi social-culturale îmbunătăţite şi intervenirea conştientă în scopul formării unor structuri psihico-orientative robuste şi utile, la tineretul de vârstă şcolară, care are astăzi la dispoziţie o gamă largă de opţiuni.

Numărul foarte mare de situaţii deosebite, de la cele economice la cele social-culturale, necesită o formă de asistenţă nu numai intensificată ci şi potrivită cu condiţiile specifice, diverse ale muntelui, care, la rândul lor, se diferenţiază prin tradiţii mai slab sau mai puternic înrădăcinate, cu manifestări neuniforme în nord faţă de sudul sau vestul zonei de munte a României, aspecte care nu pot fi tratate decât cu foarte mare grijă, cu elaborarea unor studii cu acoperire ştiinţifică, pe baza cărora să se poată concepe programe de acţiune şi dezvoltare, adaptate local.

Deosebirile de climă şi fertilitate a solului, de practici şi concepţii mergând până la ataşarea psihică faţă de o anumită specie de animale, presupun sisteme de exploatare şi cuantume de rentabilitate diferenţiate, o anumită zonare a speciilor şi raselor de animale, în fine, toate acestea convergând spre aprecierea că zona de munte are neapărată nevoie de o tratare specială, văzută printr-o formulă adaptată specificului montan şi tradiţiilor economice, culturale şi obşteşti, ce ar urma să fie materializată prin crearea/dezvoltarea unor instituţii reprezentative, cu funcţii interdisciplinare şi un sistem de cercetare-experimentare adecvat.

În acest context, problematica zonelor montane din întreaga lume, a formelor prin care acestea îşi pot exterioriza valenţele productive în modul cel mai complet şi armonios, reprezintă în fapt o latură a preocupărilor constante ale unor organisme internaţionale ca ONU, FAO, OMS: fixarea populaţiilor în zone mai puţin prielnice pentru agricultură, exploatarea întregului potenţial de producţie alimentară a acestor întinse teritorii ce înglobează şi regiunile de munte de pretutindeni.

Referindu-ne la ţara noastră şi la zootehnie şi formulând sintetic, Carpaţii ar putea deveni într-un viitor destul de apropiat, o zonă anologă unei mari întreprinderi, profilată pe realizarea de produse animaliere nepoluate chimic, ş.a., atestate ca „produse montane”, de calitate superioară şi garantate sanitar, urmând să beneficieze pe aceste considerente şi de forme de valorificare la preţuri superioare, echivalente, inclusiv sau poate chiar mai ales la export.

Nu putem subscrie la ideea comodă că depopularea ar fi soarta firească a muntelui, luând ca exemplu unele situaţii din alte ţări, unde au existat alte condiţii istorice, alte tradiţii şi alt tip de crescător de animale montan şi pentru care zona de munte este posibil să întrunească mai puţine semnificaţii decât în cazul specific al ţării noastre.

Am putea, dimpotrivă, afirma că, în noile condiţii stipulate în Legea Muntelui nr. 197/2018, pentru prima dată în istoria ţării noastre apare ca posibilă o asistare ştiinţifică şi materială a zonei de munte, că acest proces este condiţionat de asimilarea unei concepţii evoluate, de depăşire a perioadei de cercetare şi semnalare, de abordare hotărâtă a unei probleme complexe de cea mai înaltă valoare naţională şi totodată cu valoare europeană şi generală.

Dacă specificitatea montană nu ne oferă câmpul de aplicare a unuia sau altuia dintre sistemele agricole în linii general utilizate, ne oferă în schimb o excepţională ocazie de a inova, de a crea în spiritul exigenţelor impuse de nivelul nevoilor secolului XXI, în spiritul nevoilor şi urgenţelor impuse atât de explozia demografică – realitate efectivă – cât şi de mutaţiile surenite la toate nivelurile prin acţiunea civilizaţiei tehnice şi prin consecinţele impactului dintre om şi natură, în ultimă instanţă fiind în discuţie însăşi perenitatea vieţii umane.

 

RESTRICŢII, ASPECTE SPECIFICE ŞI INTERPRETĂRI

 

Fertilitate redusă a solului; aciditate înaltă, atât la solurile aflate pe bază de granit, bazalt sau calcare, cât şi la cele cu bază de bazalt sau granit. Atenuarea acidităţii naturale a solurilor montane constituie o condiţie pentru obţinerea unei flore naturale polimorfe cu o structură furajeră cât mai valoroasă (trifoiurile, ghizdeiul, festuca, phleum, păpădia, etc.) şi înlocuirea speciilor „sălbatice”, cu valoare furajeră slabă (nardus sp., rogozuri, feriga, ş.a.), sau chiar toxică. „Bunele practici”, multiseculare, au demonstrat că metoda cea mai sigură, ieftină şi practică o constituie utilizarea îngrăşămintelor organice, provenite de la animalele rumegătoare (bovine, ovine, caprine). Dar îngrăşămintele organice (bălegar, urină) necesită starea de alcalinitate, prin care se atenuează aciditatea naturală a solurilor, prin fenomenul de fermentare/putrezire (învechire). Prin eforturi multiseculare, plecând de la observaţii simple, crescătorii de animale montani au „târlit” (îngrăşat) pajiştile montane, metru cu metru, declanşându-se  o „luptă interspecifică”, cu rezultanta eliminării treptată a speciilor de plante nedorite şi asigurării unei compoziţii floristice valoroase. Amendamentele calcaroase rămân benefice, dar producerea şi utilizarea practică a acestora are costuri şi este nevoie să existe „dorinţă de dezvoltare” la crescătorii de animale şi totodată un nivel de instruire adecvat realităţilor specifice muntelui.

Aici însă se cuvine o mare atenţionare: dacă pentru crearea florei naturale montane, valoroasă, au fost necesare secole de eforturi şi continuitate, an după an, sunt suficienţi 8-10 ani de întrerupere a acestor practici pentru ca flora valoroasă să se degradeze (fenomen de „resălbăticire”) şi să recâştige terenul pierdut specii de plante cu slabă valoare furajeră, nefurajere sau chiar toxice (ex. muşchiul de pădure, rogozurile, nardetele, feriga ş.a.).

Acest fenomen se petrece tot mai alarmant în zonele montane în ultimele decenii, când datorită reducerii drastice a efectivelor de animale, până la 40-50% în cazul bovinelor şi cu cca. 1 milion de oi, în fermele montane mici (rămase fără subvenţii de susţinere, adecvate, după 2007), dar şi datorită abandonului agricol tot mai frecvent la generaţiile de înlocuire. Moştenirea perioadei „agriculturii socialiste”, care a lăsat învăţământul din zonele de munte neadaptat cerinţelor foarte specifice agriculturii montane, cu „presiunea” introducerii îngrăşămintelor chimice, pe bază de azot, care prin liant sunt acidifiante de sol, adică exact ceea ce trebuie evitat şi în plus forţându-se sporuri de producţie pe un sol productiv, foarte subţire, ca o „plapumă” de cca. 10-25 cm., cu riscul epuizării în termen scurt a capacităţii productive a acestuia, iar refacerea necesită secole.

 Un alt subiect din categoria celor importante îl constituie igiena din adăposturile pentru animale: marea majoritate a grajdurilor pentru animale din zona montană (cca. 90%) sunt vechi, nemodernizate, cu igienă precară, disconfort pentru oameni şi animale. Urina nu se colectează în bazine, un valoros îngrăşământ, gratuit, ce se pierde, poluând şi apa freatică şi generând gaze nocive în grajduri; ventilaţie, luminozitate precare.

Necesar: un vast program pentru modernizarea grajdurilor vechi, dar cu structuri încă bune şi proiecte noi, cu programe stimulative, pentru construirea de adăposturi modernizate, în cadrul gospodăriilor stabile, inclusiv stânele şi văcăriile sezoniere, în pastoral.

 

Satul de munte şi pădurea. Echilibrul agro-silvic.

Tradiţii vechi, cu valoare de „bune practici”

 

De-a lungul istoriei, populaţia montană a supravieţuit într-o relaţie strânsă de dependenţă, atât de agro-zootehnie, prin care s-a procurat hrana zilnică, cât şi de resursele pădurii, care prin vânat, fructe de pădure, ciuperci ş.a., au completat şi îmbunătăţit hrana populaţiei, oferind totodată şi lemnul de foc şi pentru construcţii sau artizanat util, alte resurse, esenţial necesare existenţei umane în munţi, dar şi adăpost şi apărare, în caz de restrişte…, cum a fost necesar de atâtea ori în istoria zdruncinată a poporului român

Păstrarea unui echilibru raţional în relaţiile agro-silvice, constituie o necesitate perenă, pentru asigurarea stabilităţii populaţiei montane şi prin aceasta furnizarea de hrană şi valori culturale tradiţionale, care definesc o naţiune. Neglijarea sau chiar ruperea acestui echilibru, cum s-a întâmplat în diferite momente politice şi din interese adeseori meschine, constituie o gravă eroare, în defavoarea ambelor părţi (M. Drăcea).

Pentru perioada modernă, a sec. XXI, sub ameninţarea schimbărilor climatice, pădurea dobândeşte, pe lângă funcţiile multiple cunoscute şi un rol suplimentar deosebit de important într-o lume industrializată excesiv, prin absorbţia de carbon. Un rol asemănător se atribuie şi vegetaţiei erbacee a păşunilor şi fâneţelor montane ale Carpaţilor României, fiind intens inerbaţi, cu floră furajeră de înaltă calitate, caracteristică pentru biodiversitatea funcţională (de înaltă utilitate socială), diferit de alte categorii de munţi, slab vegetarizaţi.

În perioade mai îndepărtate, când pădurea era dominativă în zonele montane slab populate, iar lemnul nu avea importanţa economică de astăzi, aflăm din scrierile unor istorici, obiceiul prin care o nouă familie se „aşeza” în cadrul unei comunităţi interesată să-şi mărească numărul de locuitori. În Bucovina, istoricul D. Onciul descrie cum fiecare nou venit primea un lot de pământ, se stabilea hotarul şi începea curăţitul pădurii, „lăzuitul”. Dacă familia era numeroasă, munceau toţi la un loc şi se forma un cătun, iar când pământul se folosea în comun se forma o „obşte”, formă de muncă ce o regăsim şi în sec. XXI.

Asigurarea văratului, pe păşuni, era mai simplă, dar pentru locuire permanentă în munţi, era strict necesar să se asigure fânurile pentru iernat. Eforturile au fost intense şi de durată, pornindu-se de la tăierea arborilor şi construirea caselor şi adăposturilor pentru animale, cu lemn „de pe loc”, operaţiune urmată de eliminarea cioatelor şi resturilor prin „darea focului”. Această operaţiune a produs cenuşa, care prin apa de ploaie a produs ceea ce oricare munteancă ştie, leşia, iar aceasta avea o intensă reacţie alcalină, care a provocat „temporizarea” acidităţii naturale a solului, cu consecinţa declanşării unei concurenţe dintre diverse specii de plante, fiind favorizate cele cu valoare furajeră înaltă şi eliminate plantele stimulate de aciditatea naturală, dominativă. În procesul acesta, menţinut cu efort, s-a ajuns la crearea fâneţelor cu o structură de ierburi valoroase, unele perene (ex. trifoiul alb, ş.a.).

Pentru întreţinerea unui „ph” convenabil plantelor valoroase din compoziţia covorului erbaceu, a intervenit soluţia îngrăşămintelor organice, iniţial, foarte important – al speciei ovine, care prin bălegarul în formă de capsulă, cu umiditate la sol şi cu căldura solară, prin fermentare anaerobă, devenea putred în termen scurt şi trecea de la starea de „acid” la cea de alcalinitate, reducând aciditatea naturală a solurilor de munte, până la limita convenabilă plantelor erbacee cu valoare furajeră.

Cercetări recente (Institutul de Cercetare-Dezvoltare pentru Montanologie, Cristian - Sibiu/1992-2000) şi observaţii practice multiple, din ruralul montan, au demonstrat că dacă timp de 7-8 ani nu se asigură continuitatea utilizării îngrăşămintelor organice, valoroasa floră obţinută în secole de trudă umană şi perseverenţă, se „resălbăticeşte”, fiind „inundată” de plante slab furajere, nefurajere sau chiar toxice (nardus sp., sphergum, feriga, ş.a.). O „pedeapsă a muntelui”…

Rezultă concluzia că dacă scad efectivele de animale rumegătoare, cum s-a întâmplat după 1990, scade şi volumul îngrăşămintelor organice şi în mai puţin de un deceniu de lipsă de continuitate, o societate neglijentă, necompetentă, poate distruge ceea ce s-a creat prin relaţia armonioasă dintre OM şi NATURĂ, în secole de eforturi constante. Se dezechilibrează şi se riscă pierderea, în cea mai mare parte definitiv, prin abandonarea agriculturii montane, a creşterii animalelor, de către generaţiile tinere, care ar trebui să asigure continuitatea unei mari şi valoroase economii, cu efectul grav al depopulării satelor de munte. În condiţiile sec. XXI, o repopulare cu agricultori/fermieri „de munte”, care au părăsit agricultura montană, este iluzoriu, ca şi unele „idei” de a face din orăşeni „agricultori montani”. Nicăieri nu s-a reuşit, iar încercările au avut costuri foarte mari, cu rezultate negative (ex. Franţa).

 

 

 

Prof.univ.dr.h.c. Radu REY,

Membru al Academiei Române,

Membru (h.) – Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice

Director – Centrul de Economie Montană/INCE/AR,

Senator al „Euromontana”

Note:

1 Crescători de animale cu gospodării stabile, practicând şi agricultură, în diverse forme. R. Rey, „Viitor în Carpaţi”, Edit. Scrisul Românesc, 1979/10.000 ex.

2 Centrul de greutate al preocupărilor „cade” în unele zone de pomicultură şi microagricultură, însă obişnuit sunt însoţite de creşterea animalelor.