România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Tratatul de la Trianon şi maghiarizarea Transilvaniei

 

      Se împlinesc în vara acestui an 100 de ani de când, în Palatul Trianon din Parcul Versailles de la Paris, a fost încheiat, la 4 iunie 1920, Tratatul de pace între Puterile Aliate şi Ungaria, prin care s-a recunoscut pe plan internaţional Unirea Transilvaniei, Banatului, Crişanei şi Maramureşului cu România. Istoricul tratat de pace a fost semnat de Franţa, Marea Britanie, Italia, Statele Unite, România, Regatul Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, Cehoslovacia şi alte nouă state, pe de-o parte, şi de Ungaria, pe de altă parte, reprezentată de Agost Benárd şi Alfred Drasche-Lázár din însărcinarea guvernului şi a Parlamentului de la Budapesta. Din partea României tratatul a fost semnat de dr. Ion Cantacuzino, ministru de stat, şi de Nicolae Titulescu, fost ministru. El a fost întărit prin 37 de semnături ale preşedinţilor de Consiliu de miniştri, miniştrilor de externe, ambasadorilor, înalţilor comisari şi miniştri plenipotenţiari reprezentând 23 de ţări din Europa, Asia, America Latină, America de Nord, Africa şi Australia. Aceste semnături confereau Tratatului temeiuri juridice de nezdruncinat, pecetluind drepturile istorice şi etno-demografice ale poporului român şi unirea pe veci a Transilvaniei cu patria mamă, România. Tratatul a intrat în vigoare la 25 iulie 1920. La 10 august, tot la Paris, este semnat Tratatul colectiv asupra frontierelor (Tratatul frontierelor Europei Centrale) între Marea Britanie, Franţa, Italia, Japonia, pe de-o parte, şi Polonia, România, Regatul Sârbo-Croato-Sloven, pe de altă parte, care stipula recunoaşterea graniţelor comune între statele ce au obţinut teritorii în urma dezmembrării monarhiei dualiste austro-ungare. Prin Tratatul de pace de la Trianon, Ungariei nu i-au mai rămas decât 93.000 de kmp din cei 282.000 de kmp ai vechiului regat şi 7,6 milioane de locuitori din cei 18,3 milioane de locuitori de altădată. România s-a întregit cu 102.000 kmp şi 5,4 milioane de locuitori, adică întreaga Transilvanie cu Ţinutul secuiesc, Banatul de Răsărit, cea mai mare parte a Crişanei şi partea de sud a Maramureşului. Ungaria a trebuit să cedeze şi Cehoslovaciei 63.000 de kmp, cu 3,5 milioane de oameni. Noului Regat al Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor i s-au repartizat 21.000 de kmp, cu 1,5 milioane de locuitori. Până şi Austria a primit 4.000 de kmp şi aproape 300.000 de locuitori (Burgenlandul de astăzi). Peste 3.229.000 de unguri au intrat din acel moment sub stăpânirea noilor state. Ungaria îşi primea astfel răsplata pentru politica total greşită, şovină, de maghiarizare forţată, dispreţ şi umilire pe care o dusese în domeniul naţionalităţilor, care a distrus raportul de încredere cu nemaghiarii şi prestigiul pe care Ungaria l-a dobândit în anii de luptă pentru libertate din 1848-1849. Ungaria nu a găsit atunci niciun sprijin, nici la învingători şi nici la opinia publică a Occidentului, care, odată cu „revoluţia roşie” a lui Bela Kun, au întors spatele Ungariei, speriaţi de „ciuma roşie”. Vinovaţi au fost găsiţi mai ales evreii, cei care au condus revoluţia lui Bela Kun, având în vedere faptul că majoritatea comisarilor comunişti (între 65-70 de procente) erau evrei sau evrei convertiţi, care ar fi aruncat Ungaria în ghearele mizeriei. Drept pentru care Ungaria se va răzbuna crunt pe evrei, pe care îi va batjocori şi trimite în lagărele de exterminare, atunci când la putere va ajunge amiralul Miklos Horthy şi când peste 130.000 de evrei din partea de nord a Transilvaniei, cedaţi Ungariei, vor fi deportaţi la Auschwitz. Aşa cum, la prima ocazie, se va răzbuna şi pe România. Iar prima ocazie s-a ivit în preajma celui de-al Doilea Război Mondial, când, aliindu-se din nou cu Germania, de data asta a lui Hitler, Ungaria a reuşit să impună Diktatul de la Viena de acum 80 de ani, din 30 august 1940, prin care România a fost obligată să cedeze Ungariei un teritoriu de 43.492 kmp, cu o populaţie de 2.667.007 locuitori, din care 50,2 la sută erau români, 37,1 maghiari, 3 la sută germani etc. Prin această soluţie nedreaptă, Germania şi Italia au transformat, în mod deliberat, problema transilvană într-un focar de instabilitate regională şi într-un obiect al competiţiei dintre Ungaria şi România, de care vor profita mai întâi germanii şi apoi sovieticii, care vor ocupa ambele ţări, cu precizarea că, aşa cum s-au înţeles Stalin şi cu Churchill, URSS va avea în România 90 la sută influenţă, iar Occidentul 10, în timp ce în Ungaria, URSS va avea 10 la sută influenţă şi 90 la sută Occidentul. Dar, în 1940, la 26 iunie, România va ceda şi Basarabia şi Bucovina de Nord, în total 40.762 kmp şi circa 3.770.000 de locuitori, iar în 7 septembrie va pierde Cadrilaterul, în favoarea Bulgariei. De precizat faptul că, într-un interval de doi ani şi jumătate, Ungaria a reuşit, prin presiunile ei revizioniste, să-şi mărească teritoriul de la 93.073 kmp la 171.753 kmp, iar populaţia a făcut un salt de 5 milioane, din care doar 2 milioane maghiari, ajungând la 14.683.000 de locuitori. Ungaria a ajuns, astfel, din nou un stat multinaţional, în care ponderea minorităţilor s-a ridicat de la 7,9 procente în 1938, la 22,5 procente în 1941. După recensământul din 1941, 49,5 la sută din numărul locuitorilor din teritoriile redobândite nu erau unguri. O consecinţă tragică pentru cei vizaţi a fost şi faptul că numărul evreilor crescuse cu 80 de procente, la 725.000. În curând, numărul lor va ajunge la 825.000 de oameni, astfel că „soluţia finală” îi va ameninţa pe toţi. Revizionismului teritorial i s-a adăugat astfel şi politica şi ideologia naţional-fascistă a purificării rasei. Şi, aşa cum odinioară, la 1514, l-au aşezat pe Gheorghe Doja pe un tron înroşit în foc, iar la 1785 i-au tras pe roată pe Horea, Cloşca şi Crişan, tot aşa, cu mare cruzime şi însetaţi de sânge, au trimis în cuptoarele de la Auschwitz şi Birkenau sute de mii de oameni nevinovaţi doar pentru că s-au născut evrei.

Tratatul de pace de acum 100 de ani de la Trianon nu a fost recunoscut niciodată de Ungaria şi el a fost un şoc din care ungurii, indiferent de poziţia politică dintr-un moment sau altul, nu şi-a revenit nici până astăzi. Chiar în ziua ratificării Tratatului de la Trianon, deputaţi din Parlamentul Ungariei au jurat că nu-l vor respecta niciodată şi că vor lupta prin toate mijloacele pentru refacerea Ungariei Mari. Ei au depus următorul jurământ: „Cred în Dumnezeu. Cred în patrie. Cred în reînvierea Ungariei Mari.” Sloganul „Nem! Nem! Soha!” (Nu! Nu! Niciodată!) scandat de parlamentarii unguri şi reluat apoi de întreaga propagandă revizionistă, exprima hotărârea grofilor şi conţilor, a nobilimii, dar şi a ungurilor revizionişti, comunişti mai ales, de nerespectare a Tratatului de la Trianon şi a celorlalte tratate adoptate la Conferinţa de Pace de la Paris. În ziua de 4 iunie 1920, în întreaga Ungarie au sunat clopotele, pe clădiri au fost arborate steaguri negre, circulaţia s-a oprit, iar ziarele au apărut în chenar negru, în toate bisericile s-au ţinut slujbe funerare. În luna august 1920, Parlamentul ungar, majoritar fascist şi comunist, reunit pentru ratificarea Tratatului, a scandat din nou „Nem! Nem! Soha!” şi a declarat ziua de 4 iunie zi de doliu naţional. Tot atunci a fost făcută publică şi crearea brigăzilor de luptă pentru renaşterea Ungariei milenare, cărora arhiducele Iosif de Habsburg le-a înmânat steagul de luptă cu ordinul: „Doresc să împlântaţi acest drapel foarte curând pe creasta Carpaţilor Nordici şi să-l purtaţi, de asemenea, cu glorie până la Adriatică”. Totodată, România a fost declarată „actualmente şi în viitorul apropiat principalul nostru duşman”, împotriva ei fiind elaborat înveninatul Plan Horthy, care cuprinde, în esenţă, următoarele:

1. Încercuirea diplomatică a României (România, stat izolat), pusă în practică până astăzi, când nici relaţiile noastre cu Rusia, Bulgaria, Ungaria şi Serbia nu mai sunt prieteneşti sau chiar deloc;

2. Instruirea ideologică a populaţiei din Ungaria şi a maghiarimii din România (vezi programul autonomiei Ţinutului Secuiesc şi al UDMR);

3. Creşterea economică a Ungariei şi sabotarea economică a României (vezi retrocedările, restituirile, achiziţiile de pământ, păduri, investiţiile şi sponsorizările în politică, învăţământ, cultură, cultură, biserică şi sport etc.);

4. Creşterea prestigiului Ungariei în exterior, concomitent cu scăderea celui al României; 5. Intensificarea activităţii organizaţiilor iredentiste ale minorităţilor maghiare (ungurii şi secuii, Ţinutul Secuiesc, tabere de vară şi paramilitare etc.).

Un plan, un program pe care Ungaria îl înfăptuieşte pas cu pas, profitând de slăbiciunea politicienilor români, care nu pot guverna decât împreună cu UDMR, cu şantajul acestei uniuni care cere mereu drepturi şi privilegii şi mai ales încearcă o autonomie culturală şi teritorială, se plâng mereu că sunt asupriţi şi nedreptăţiţi, deşi astăzi România este condusă de un etnic german, un premier cu nume şi origini de ungur, Ludovic (Laioşi), şi un şef la SRI, un Hellvig, un nume tot neaoş românesc! Aşa ne-a plăcut şi ne place nouă să fim guvernaţi tot de alogeni. Vorba aceea, cum îi turcul, adică ţara, aşa şi pistolul, respectiv guvernarea, stăpânirea străină, colonială.

      Tot acum 100 de ani, în anul 1920, dar în luna octombrie, ziua 28, a fost semnat la Paris Tratatul prin care a fost recunoscută internaţional Unirea Basarabiei cu România. Tratatul a fost semnat între România, pe de o parte, şi Marea Britanie, Franţa, Italia şi Japonia, pe de altă parte, şi a fost ratificat de parlamentele semnatarilor, în afară de Japonia, care nu l-a ratificat niciodată, deşi era semnatară a tratatului. Rusia nu a recunoscut niciodată Unirea Basarabiei cu România şi chiar la 1 noiembrie 1920 guvernul sovietic a contestat printr-o declaraţie oficială valabilitatea Tratatului de la Paris. Aşa, ca o paranteză istorică, amintim faptul că în 1812, Rusia a ocupat Basarabia, dominată atunci în majoritate absolută de români. Pentru a schimba raportul demografic al provinciei, încă de la 1830, sub ţarul Nicolae I, Basarabia a fost declarată teritoriu de emigraţie pentru evreii din Rusia. Când au anexat Basarabia, ruşii au găsit aici în jur de 5.000 de familii evreieşti, consecinţă a emigrărilor clandestine pricinuite de progromurile din Ucrania şi Rusia. Tot în 1830, Printr-un decret imperial, evreilor li se acordă privilegiul de a se aşeza în Basarabia, fiind scutiţi de biruri şi impozite pe 2 ani. Ca să scape de evreii din Galiţia şi Herson, ţarul le acordă şi acestora scutire de impozite pe 5 ani. Aşa se face că valuri de populaţie khazară din Rusia şi Ucraina se revarsă spre Basarabia şi Bucovina, însumând peste 78.751 de suflete, bărbaţi şi femei, revenind 11,3 evrei la 100 de locuitori numai în anul 1858. Înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, Basarabia avea o populaţie de 2.143.000 de suflete, din care 1.323.151 români, 247.300 evrei, 572.849 colonişti ruşi, bulgari, germani, găgăuzi, ruteni lipoveni, cazaci, armeni, ţigani. În Chişinău, din 131.000 de locuitori, 60.000 erau evrei. Un stat mozaic, care se va popula şi cu alte naţionalităţi şi va da naştere poporului moldovean pe care, la Congresul Naţionalităţilor din 1917 de la Kiev, reprezentantul Partidului Naţional Moldovenesc, Teofil Iancu, l-a caracterizat astfel: „Mulţi aţi auzit de moldoveni, dar puţini cred că ştiţi că naţiunea moldovenească nu există. Este numai naţiunea română. Numele de moldovean şi moldoveni este numai teritorial, dar nu naţional, iar dacă noi îl numim moldoveneşte, facem aceasta numai din punct de vedere tactic, fiindcă cuvântul român sună prea aspru la urechile vrăşmaşilor noştri...”. Nimic nou nu a intervenit de atunci în Basarabia noastră, care, tot rusificată, adică moldovenească, a rămas. Cât priveşte Bucovina, după lungi tratative, la 10 decembrie 1919, avea să fie semnat la Saint-Germain Tratatul cu Austria, prin care se recunoştea Unirea Bucovinei cu România. Tratatele de pace de acum 100 de ani de la Paris, din marile palate de la Versailles, au avut şi au o uriaşă importanţă pentru români şi pentru România întregită, marile puteri ale vremii recunoscând hotarele de unire de la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia, precum şi contribuţia şi jertfele României pentru victoria Alianţei în Primul Război Mondial. Aceste tratate istorice au stat la baza creării noii Europe, a statelor naţionale şi au fost temelia pe care s-au realizat şi Tratatele de Pace, după cel de-al Doilea Război Mondial, ca şi actele ce au format Uniunea Europeană. Se poate afirma deci că tratatele şi sistemul de la Versailles au consacrat noua hartă politică a continentului european în care România, statele mici şi mijlocii din centrul şi estul Europei au devenit voci în viaţa internaţională.

      Acum, la 100 de ani de la istoricele tratate şi în special al celui de la Trianon, care ne priveşte direct, se încearcă, prin tot felul de tertipuri şi mai ales invocându-se nedreptatea făcută Ungariei Mari, o revizuire a lor. Bătălia pentru recucerirea Transilvaniei continuă, sub sloganul „Nem! Nem! Soha!”. Presiunile şi politica revanşardă, şovinismul au pus din nou stăpânire pe cercurile politice extremiste de la Budapesta şi din aşa-zisul partid numit UDMR. Preşedintele UDMR, Kelemen Hunor, vrea din nou o Transilvanie autonomă, exact în aceleaşi graniţe precum cele fixate prin Diktatul de la Viena, căci Transilvania a fost şi este considerată de revizioniştii maghiari centrul renaşterii vechii Ungarii Mari, încă din 1920, imediat după Trianon. Singura chestiune care s-a pus şi se pune este dacă revizuirea Tratatului de la Trianon este posibilă pe cale paşnică sau numai printr-un război victorios. Sau combinate, cum a procedat şi procedează Rusia în Ucraina, care a devenit, nu întâmplător, din nou, marea prietenă şi parteneră de afaceri a Ungariei. În aceste condiţii politice, interne şi externe, când Kelemen Hunor are un proiect clar de autonomie teritorială, iar la graniţele României bubuitul tunurilor se aude şi se apropie tot mai mult, cred că autorităţile de la Bucureşti ar trebui să ia foarte serios în mâini chestiunea Transilvaniei. Cel puţin aşa cum o fac ungurii, cu Ţinutul lor secuiesc şi cu cei care îi îndeamnă de la Budapesta. Iar ungurii, orice s-ar zice, sunt un popor serios, luptător, solidar, ambiţios, chiar dacă, la fel ca românii, sunt singuri aici, în această parte a Europei, între slavi şi germani, aşa cum suntem şi noi, aşezaţi într-o mare de slavi, solitari, în calea tuturor vitregiilor. Şi aşa cum existenţa şi supravieţuirea românilor şi a statului lor în bazinul Carpaţilor este o enigmă şi un miracol, tot aşa şi existenţa şi supravieţuirea poporului ungar şi a statului său este, prin această singurătate excepţională, tot un miracol al istoriei europene. De aceea, cred că, la aproape 100 de ani de la Trianon, cele două popoare care au înfruntat de-a lungul istoriei imperiile mongolilor, turcilor şi ruşilor, ca şi ale habsburgilor, şi mai ales românii şi maghiarii din Transilvania, ar trebui să convieţuiască, să coexiste paşnic, sub umbrela Uniunii Europene şi a NATO, preocupate nu de revanşe istorice, ci de construirea unei civilizaţii tot mai prospere pentru ambele popoare. Sunt tare curios să văd ce prevede în acest sens, adică al traiului mai bun, proiectul de autonomie al lui Kelemen Hunor, ca şi al lui Victor Ponta ori Klaus Iohannis! Oricum, dacă, prin absurd, Transilvania ar fi din nou anexată de Ungaria, s-ar ajunge în situaţia ca românii să devină majoritari în noul spaţiu geografic sau să fie declaraţi prin tot felul de manevre şi tertipuri gen maghiarizarea forţată, minoritari. Adică am ajunge din nou la un stat în care minorităţile să fie mai numeroase ca ungurii. Adică, am lua-o, cum se zice, de la început, şi am ajunge în final la acelaşi sfârşit, din cauza politicii naţionale şovine, total greşite, duse de-a lungul istoriei de către nobilii maghiari şi urmaşii lor de astăzi, căci nu întâmplător liderii UDMR sunt printre cei mai bogaţi cetăţeni din România, aflaţi de 30 de ani la putere, la ciolan, la şantaj, la furat. De aceea se bat ei pentru a ajunge din nou fie la Cotroceni, fie la Palatul Victoria, prin tot felul de ministere şi agenţii ce le asigură traiul îmbelşugat şi prosperitatea. Ungurii de rând, secuii, pot trăi ca şi românii, în sărăcie, şomaj şi minciuni?

Oricum, aniversarea Centenarului Trianonului va agita şi tulbura din nou apele politicii şi ale chestiunilor naţionale şi va atrage atenţia Europei şi autorităţilor de la Bruxelles asupra României, care va deveni, volens-nolens, o zonă de hărţuire politică, de confruntări, obiectiv pe care-l doresc, de fapt, udemeriştii şi adepţii lor de la Budapesta. Şi cineva, fie UE, fie... Rusia au tot interesul să liniştească apele, prin satisfacerea cerinţelor revizioniste, aşa cum s-a întâmplat şi acum 80 de ani. Aşa că, atenţie, mare atenţie la chestiunea transilvană, ca să nu ne trezim în mijlocul ţării cu un Kosovo sau o... Crimee, chiar de Centenar! Or, să nu păţim la fel ca celelalte state naţionale formate în 1920, cum sunt Cehoslovacia şi Iugoslavia, care s-au dezmembrat în două sau mai multe stătuleţe potrivit dictatului „Dezbină şi stăpâneşte!”.

 

Gheorghe CIUL