România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Un eveniment care a influenţat istoria Chinei

 

Istorici din patru mari centre universitare din China şi-au propus o sarcină temerară: să selecteze din istoria de cinci ori milenară a ţării lor 100 de evenimente care au influenţat mersul istoriei ei. Au dorit ca „cititorii acestui volum să găsească în misterele istoriei modalităţi de judecată şi înţelepciunea existenţei”, „să folosească istoria drept oglindă, pentru a afla cauzele perioadelor de înflorire şi de decădere” ale patriei lor, să recepţioneze „mesajul ei ideatic profund, care să îşi extindă foloasele asupra întregii lor vieţi”.

Printre cele 100 de evenimente din volum figurează şi relatarea primului război chino-japonez din anii 1894 – 1895, de la care au trecut 125 de ani.

 

Secolul al XIX-lea a fost un moment de cotitură în istoria modernă a Chinei. Nouă din cele 100 de evenimente pline de învăţăminte pentru naţiunea chineză, inserate în volumul mai sus amintit, au avut loc în acel veac. Războiul chino-japonez din 1894 – 1895 încheie secolul şi a rămas în mentalul chinezilor ca o perioadă istorică „a umilinţei şi ruşinii”.

Timp de peste cinci milenii de evoluţie neîntreruptă, poporul huaxia (Magazin istoric, nr. 4/2013, 10/2018), într-un ritm lent, dar stabil, şi-a creat propria-i civilizaţie, concepând propria-i scriere, apoi structura de stat şi regulile de convieţuire socială, a elaborat principiile de bază ale relaţiilor sale cu popoarele şi neamurile înconjurătoare, filosofia existenţei sale şi a creat o cultură cu trăsături inconfundabile, ce dovedeşte atingerea cotelor maxime ale creativităţii şi inventivităţii umane din acele vremuri.

 

Armata, pe loc secundar

Calităţile şi realizările poporului chinez nu au fost niciodată subapreciate sau puse sub semnul îndoielii de popoarele şi neamurile cu care a intrat în contact, ci au fost acceptate, împrumutate sau imitate de popoarele vecine Chinei, în fruntea cărora se aflau locuitorii Japoniei. Lumea han-huaxia oferea cu bucurie roadele civilizaţiei sale tuturor celor dornici să şi le însuşească. În epocile sale de glorie, înscrise în timpul Dinastiilor Han (206 î.H. – 220), Tang (618 – 907), Song (960 – 1127), de pildă, China devenise un centru cultural internaţional, de unde realizările culturale, tehnicile sale civilizatoare s-au răspândit într-o arie întinsă a Asiei de Est, Sud-Est şi Centrală şi nu numai.

Unii cercetători sinologi, ca, de pildă, britanicul J. Needham, consideră că până în secolul al XV-lea China a fost motorul progresului umanitaţii. Dintre marile invenţii chinezeşti este suficient să amintim doar busola, tiparul, hârtia şi praful de puşcă. Omul de ştiinţă american Keneth Pomeranz afirmă că „în 1720, China dinastiei Qing a fost o hiper-putere mondială”, „că productivitatea muncii în China, în sectorul cel mai important al economiei –agricultura –, a ajuns la un nivel atins în Anglia abia la 1820”.

China oferea pieţei internaţionale produse unice, ce nu cunoşteau concurenţă, ca, de pildă, ceai, ţesături de mătase, ceramică de calitate superioară, produse în urma cărora realiza venituri considerabile.

Imperiul Chinez îşi propunea să-i trateze pe toţi cu aceeaşi generozitate (yi shi tong ren), să-i protejeze pe cei închinaţi în cadrul sistemului chaogong (sistem tributar de tip chinezesc, Magazin istoric, nr. 10/2008) şi să le acorde facilităţi comerciale, precum şi sprijin şi ocrotire în momente de restrişte, cerând în schimb unele manifestări simbolice, care să-i ateste recunoaşterea stării de protector. Imperiul Chinez nu-şi propunea să facă cuceriri pe calea armelor, ci prin dovedirea „virtuţilor”, a capacităţii „de a câştiga” o confruntare, „fără să ducă război”, punând mereu negocierile şi înţelegerile, „cumpărarea păcii” înaintea folosirii mijloacelor militare.

Această concepţie explică faptul că în structura de stat, armata ocupa un loc secundar; la examenele pentru ocuparea funcţiilor de stat nu se prezentau şi cei ce ar fi urmat să comande armata naţională. Soldaţii, plătiţi la limita subzistenţei, slab instruiţi, nedisciplinaţi, nu se bucurau de prestigiu în societate. În secolul al XIX-lea nu exista o armată naţională. Elita armatei o constituia armata Celor Opt Steaguri, cu rol de jandarmerie, formată din manciurieni (250.000 de oameni), bine plătiţi şi cu privilegii, şi o parte dintre autohtonii han (Steagul Verde), precum şi musulmani şi uiguri. Armata a fost eterogenă, parţial modernizată, principalele ei arme fiind spada, suliţa, arcul şi săgeata, halebarda. Unităţile înzestrate cu arme de foc aveau puşti de diferite tipuri şi nu dispuneau de suficientă muniţie pentru ele. Comandanţii erau de tip feudal, incapabili să comande în stil modern armata. Regionalismul, manifestat în limbă, tradiţii şi afinităţi, a împiedicat omogenizarea armatei şi acţiunea ei unită în caz de război.

 

Concesii ...

Până în secolul al XIX-lea, marele Imperiu Chinez considera politica faţă de alte popoare şi neamuri un subsidiar al politicii sale interne. În cadrul acestui sistem, se cerea ca regulile de protocol, inclusiv modul de a saluta, stabilite de-a lungul mileniilor, să fie cu stricteţe respectate (vezi misiunea Rusiei condusă de Spătarul Nicolae Milescu, în anul 1676, Magazin istoric, nr. 7 – 8/1969, 12/1975, 2/1982).

După revoluţia industrială din Anglia şi punerea sub stăpânire britanică a Indiei, puterea Marii Britanii se extinde şi devine tot mai agresivă. Când iniţiativele Marii Britanii din 1793 şi 1816 de a stabili relaţii diplomatice şi de a lărgi schimburile comerciale cu Imperiul Qing au eşuat, Curtea imperială chineză a hotărât menţinerea politicii „porţilor închise”, motivându-şi hotărârea prin aceea că nu a găsit niciun produs al ţărilor occidentale care să-i fi fost necesar. După părerea unor istorici chinezi, politica „porţilor închise” a fost o măsură necesară cu caracter defensiv, de apărare a suveranităţii ţării, un răspuns firesc la comportamentul corăbierilor occidentali, după sosirea lor în porturile chineze, şi pentru a controla comerţul ilicit cu opiu şi pirateria.

După ce a constatat creşterea cantităţilor de opiu introduse în China, a căror sumă de achiziţonare depăşea cu mult veniturile realizate în urma exporturilor de ceai, mătase şi alte produse tradiţionale chinezeşti, cu alte cuvinte, ducea la scurgerea argintului din ţară, Curtea imperială chineză a luat măsuri drastice pentru confiscarea şi distrugerea opiului adus cu corăbiile engleze. Marea Britanie a răspuns cu trimiterea, în 1840, în apele teritoriale ale Chinei, a unei flote de 40 de nave gata de război pentru protejarea comerţului ilicit cu opiu.

Războiul, intrat în istorie drept cel al „opiului”, şi primul tratat inegal semnat în 1842 au deschis zăgazul unui şir de războaie de agresiune, urmate de parafarea unor tratate, ce urmăreau îngenunchierea Chinei şi forţarea deschiderii porţilor sale comerţului cu puterile colonizatoare, în termenii impuşi de acestea. Negociatorii chinezi, purtători ai principiilor seculare ce stăteau la baza relaţiilor Chinei cu alte popoare şi neamuri, se găseau în faţa unui inamic neîntâlnit încă: „unul periculos atât pe câmpul de luptă, cât şi la masa tratativelor”. Cu acordul Curţii imperiale, ei căutau „să cumpere pacea” şi „să câştige timp”, făcând concesii.

Tratatele inegale încheiate, în secolul al XIX-lea, după războaiele de agresiune, cu prevederi umilitoare şi păgubitoare pentru China, au impus acesteia cedări de teritorii, plata despăgubirilor, pierderea insulei Xianggang şi a unui teritoriu de peste 1.000.000 de km2 în China de Nord-Est şi Nord-Vest, transformarea Birmaniei şi Vietnamului, ţări asupra cărora China îşi exercitase protectoratul de-a lungul secolelor, în colonii ale puterilor occidentale. Puterile colonizatoare au obţinut dreptul de control asupra vămii chineze şi libertatea de a stabili, prin negocieri, cuantumul taxelor vamale, dreptul de extrateritorialitate al consulatelor, dreptul de navigare pe râurile interioare ale Chinei şi de a practica comerţul în oraşele de coastă şi în interiorul ţării; ele au dobândit unilateral tratamentul naţiunii celei mai favorizate, dreptul de acostare în porturile chineze a vaselor de război străine, legalizarea comerţului cu opiu.

 

... urmate de modernizare

pe toate planurile

Pierderile suferite, condiţiile jignitoare şi modalităţile brutale cu care acestea au fost impuse Chinei de ţările occidentale în cadrul tratativelor au şocat nu numai Curtea imperială şi pe înalţii funcţionari de la conducerea ţării, ci şi intelectualitatea Chinei, care a fost îndemnată să cunoască şi să înţeleagă noul inamic. Încă de la începutul secolului al XIX-lea a fost iniţiată traducerea unor lucrări despre istoria şi geografia ţărilor din afara Chinei, cu precădere din ţările Occidentului Îndepărtat, apoi despre realizările lor tehnice, organizarea socială, învăţământ etc. A fost permisă înfiinţarea de către misionari străini a unor şcoli cu un curriculum împrumutat din ţările occidentale.

Dar un fapt şi mai important pare a fi naşterea mişcării pentru „salvarea” (zijiu) şi pentru „fortificarea proprie” (ziqiang), care urma să aibă „drept temelie învăţătura chineză” (zhongxue weiti) şi care „va recurge la folosirea învăţăturii occidentale” (xixue weiyong), cunoscută în istorie ca Yang wu yundong – Mişcarea pentru Treburile Occidentale.

Începând din 1860, personalitaţi de seamă ale Curţii imperiale s-au angajat, cu aprobarea suveranului şi a împărătăsei-mame Cixi (Magazin istoric, nr. 10 – 12/1996, 1 – 3/1997), într-un şir de iniţiative pentru însuşirea tehnicii moderne, în primul rând în domeniul apărării naţionale, finanţate de vistieria imperiului. Pentru început, s-a avut în vedere punerea unei baze pentru industria militară modernă de mari proporţii. În doar câţiva ani au intrat în funcţiune 20 de întreprinderi de armament producătoare de tunuri, muniţie, vase de război, vapoare etc., considerate a fi „cele mai mari din Asia”; au fost construite docuri şi fortificaţii de coastă etc.; într-un singur şantier naval au fost construite, până în anii 1890, 34 de nave de război. Au fost înfiinţate şcoli pentru pregătirea cadrelor marinei militare şi specialiştilor din domeniul tehnic. Începând din 1870 au fost trimişi în străinătate studenţi la studii tehnice înalte.

După 1875, a fost creată Marina imperială modernă chineză, având ca obiectiv apărarea Taiwanului de incursiunile japoneze. Aceasta a fost compusă în cele din urmă din patru flote: Beiyang, Nanyang, Yueyang şi Fujian. În 1888, pentru asigurarea securităţíi Capitalei, s-au pus bazele Flotei Militare a Mării de Nord – Beiyang haijun, considerată de ziarul Times, în 1890, drept „cea mai mare flotă militară navală din Extremul Orient” şi a opta (după alte surse a patra) din lume. Flota Chinei era compusă din 78 de nave cu un deplasament de 83.900 t, o flotă, după părerea unor observatori străini, invincibilă într-o eventuală confruntare navală.

Concomitent s-au urmărit modernizarea şi dezvoltarea economică a întregii ţări: producerea mijloacelor de transport pe apă, dezvoltarea căilor ferate şi a drumurilor, deschiderea minelor, dezvoltarea industriei de textile şi a energiei electrice, înfiinţarea telegrafului, a poştei, editurilor şi presei moderne, înfiinţarea unor instituţii de învăţământ modern etc. În întreaga acţiune a fost atras capitalul privat de care dispuneau comercianţii şi alte persoane cu mari averi.

Efectul economic al activităţii acestor întreprinderi s-a resimţit în realizarea veniturilor statului chinez. Până în anul 1885, China a reuşit să returneze toate împrumuturile contractate şi a înregistrat un venit anual excedentar de patru milioane liang de argint. Realizările au constituit un început îmbucurător pe drumul modernizării Chinei, însă doar la nivel simbolic, dacă acestea sunt raportate la vastitatea ţării şi mărimea populaţiei sale. În plus, în condiţiile în care sistemul feudal rămânea neschimbat, elementele conservatoare potrivnice reformelor şi procesului modernizării au reuşit să se impună, afectând evoluţia Mişcării pentru Treburile Occidentale şi investiţiile acordate pentru modernizarea şi dezvoltarea economică a Chinei, inclusiv ale flotei imperiale. Şi aceasta se petrecea tocmai într-un moment crucial al istoriei Chinei.

(Va urma)

 

prof. univ. dr. ANNA EVA BUDURA