România este patria noastră şi a tuturor românilor.

     E România celor de demult şi-a celor de mai apoi
     E patria celor dispăruţi şi a celor ce va să vie.

Barbu Ştefănescu Delavrancea

Un veteran de război ne trimite în trecut

 

Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere din Ministerul Afacerilor Interne are filiale judeţene în întreaga ţară, inclusiv la noi, la Alba, unde alfabetic suntem pe primul loc. Dintre cei 243 membri cotizanţi ai noştri, unul poate fi considerat unicat, nu numai local, adică în judeţ, ci -posibil- şi la nivel naţional.

Colonelul (rtg.) Haţegan Gheorghe este veteran de război, ajuns la vârsta matusalemică de 97 ani (ns. la 11 martie 1923). În instituţia noastră (Poliţia) a fost ofiţer de cercetare penală la Miliţia Raionului Alba Regiunea Hunedoara, apoi în acelaşi profil de muncă la Miliţia Municipiului Alba Iulia judeţul Alba. La pensionare a avut gradul de maior. Apoi, fiind veteran de război, a fost avansat în mod onorific şi succesiv până la gradul de colonel.

Este momentul să subliniem faptul că veteranii de război sunt din an în an tot mai puţini, se deplasează tot mai greu, sunt tot mai gârboviţi de spate, dar prin aceasta tot mai preţioşi. Ei merită toată atenţia noastră, cele ce urmează încercând să reprezinte o formă de omagiu adusă col. (rtg.) Haţegan Gheorghe.

De la el i-am aflat „povestea” vieţii. L-am găsit la locuinţa sa din satul Oarda de Jos, sat situat „peste drum” (cum se spune în popor), în cazul nostru peste ... Mureş (!) faţă de municipiul Alba Iulia, dar coborâtor la tinereţe din Oarda de Sus. E foarte uşor de aflat. Îl cunoaşte tot satul pe „tetea Ghiţă Haţegan”. M-a impresionat vigoarea sa fizică, dar mai ales cea psihică demnă de invidiat la vârsta lui, după valurile de primejdii şi privaţiuni care au trecut peste el în timp de război.

Am aflat că a fost încorporat militar la 25 mai 1944 la Batalionul de pontonieri (arma care construieşte poduri plutitoare pentru forţarea râurilor) din Alba Iulia.

După perioada de instrucţie şi respectiv după 23 aug. 1944 a participat cu întreaga unitate la dezarmarea trupelor germane şi maghiare din Alba Iulia.

1 sept. 1944 îl găseşte la Oarba de Mureş, acolo unde trupele române au suferit un adevărat carnagiu. Ei, pontonierii dădeau sprijin infanteriei pentru cucerirea cotei ocupate de nemţi şi unguri. De acolo de sus, cuiburile de mitralieră „rădeau” pe românaşii noştri aflaţi în ofensivă, care n-au primit ajutor de artilerie şi aviaţie din partea ruşilor, obligându-i astfel să repete atacul. Sute şi mii de militari români au fost răpuşi în acele zile de încrâncenare militară. Urcau mulţi şi coborau puţini. La bază se regrupau şi porneau din nou. De fiecare dată se răreau cei rămaşi în picioare, dar soldatul Haţegan Gheorghe era printre ei. Finalul a fost totuşi victorios pentru noi.

A redevenit pontonier când a participat la construirea podului peste Arieş la Viişoara. Nemţii aşteptau întăriri de la Cluj, dar ruşii şi infanteria română sprijinită de pontonieri i-au respins.

Aceştia din urmă nu au mai întâmpinat rezistenţă specifică armei lor, până la Tisa.

Aici, din nou au avut loc lupte îndârjite. Mai abitir decât în zone cu şes întins. Au fost victime şi de o parte şi de alta. Din fericire conjudeţeanul nostru a rămas neatins.

Două săptămâni a durat încleştarea cu inamicul din partea celor 3 plutoane ale companiei 18 pontonieri, Haţegan Gheorghe fiind în plutonul 1. Încercările de forţare a Tisei au avut loc pe la TISA KAROŞ şi TISA  LÖCK (cuvintele din limba maghiară sunt scrise fonetic, după modul de exprimare al personajului).

Multe au fost întâmplările povestite despre viaţa de front a acestui pluton 1. Ar putea constitui subiectul unui roman întreg.

Aleg doar pe una dintre ele. Despre ea „materialiştii” ar pune-o pe seama întâmplării. Creştinii ar spune altceva. Dar citind-o, noi cei de azi, vom afla mai multe cum în timp de război, unii pier iar alţii scapă.

S-a petrecut la podul plutitor de la TISA KAROŞ. Comandant de pluton era lt. Radu, de loc de la Poiana Sibiului. Erau 3 grupe în pluton. Comandantul grupei a 2-a era serg. Fleşeriu din Căpâlna de pe Valea Sebeşului, iar grupa a 3-a era condusă de serg. Dumitrache, venit în armată de peste Carpaţi. La această ultimă grupă, printre componenţi se găsea şi Haţegan Gheorghe (lopătar nr.1, fiecare ambarcaţiune având 6 lopătari şi un cârmaci la navigaţie). Aflând despre apropierea dintre cei doi (unul de pe Valea Sebeşului, iar celălalt de pe Valea Mureşului), serg. Fleşeriu i-a propus ordeanului nostru să vină în grupa lui. A intervenit ceva inexplicabil atunci (oare nu Pronia Cerească?) care l-a determinat pe „Ghiţă Haţegan” să refuze propunerea.

S-a lucrat intens la podul de pontoane (potrivit DEX – pod plutitor montat pe ambarcaţii ancorate). Într-una din zile, s-a creat la un moment dat o pauză, imortalizată de către un camarad prin poza alăturată (foto 1). La capătul dinspre trupele române se odihneau (e un fel de a spune!) alături de pontonieri şi infanteriştii care acordau ajutor. Serg. Dumitrache, parcă dintr-un presentiment, a cerut comandantului de pluton:

- Suntem prea mulţi aici, iar duşmanul e pe malul celălalt. Daţi-mi voie să merg cu grupa puţin mai departe.

- Du-te.

Parcă auzind discuţia, inamicul a pornit canonada de artilerie. Abia a apucat să se îndepărteze grupa serg. Dumitrache când, o ghiulea de tun de calibru mare a căzut în mijlocul militarilor rămaşi pe loc. Printre alţii, întreaga grupă a serg. Fleşeriu s-a transformat într-o masă de trupuri sfârtecate, fără viaţă. Grupa serg. Dumitrache era însă departe şi Haţegan Gheorghe împreună cu ea.

Apoi, plutonul 3 a fost cel care a reuşit forţarea Tisei.

O altă întâmplare îl scoate din colbul amintirilor pe soldatul erou Eftimie Croitoru. A fost personaj al manualelor noastre de istorie până la apariţia celor alternative de azi, care au alţi „eroi”(!). Doar pe zidul de la stradă al fostei cazărmi de lângă Poarta numărul 3 a Cetăţii din Alba Iulia se mai găseşte o modestă placă comemorativă care îl aminteşte pe cel dispărut, placă pe care acum nu o mai bagă în seamă şi nu o mai citeşte nimeni.

Cele întâmplate, col. (rtg.) Haţegan Gheorghe le povesteşte cu o acurateţe de parcă s-ar fi întâmplat... ieri!

Îşi aminteşte şi acum toate datele tehnice ale pontoanelor de atunci: fiecare avea 3 elemente – două capete şi un mijloc, cu greutatea de 360 kg/element, cuplate între ele; tot la mijloc era montat catargul, prevăzut cu exploziv la bază, pentru a fi aruncat în aer în caz de nevoie; distanţa între pontoane – 2,5m.

Totul s-a desfăşurat la punctul de forţare TISA  LÖCK într-o zi de duminică 17 nov. 1944. Noaptea era „cu de toate” (expresia îi aparţine povestitorului): frig, vânt, ploaie şi zăpadă. În fiecare ambarcaţiune se găsea în aşa-numita gardă tehnică câte un militar. Cam la nivelul mediu al podului, în vase vecine, erau soldaţii Stan Gheorghe şi Eftimie Croitoru, iar la a patra sau a cincea ambarcaţiune distanţă (zice el) se găsea Haţegan Gheorghe.

Bezna era neagră, de nepătruns cu privirea. Totuşi, ochii tineri şi ageri ai celor de veghe au zărit la un moment dat cum din amonte venea plutind pe Tisa o mină acvatică. Ulterior s-au născut tot felul de legende în legătură cu acest obiect de pericol mortal, toate din dorinţa de a diminua valoarea actului eroic care a urmat. Unele neadevăruri au fost scornite din invidie, iar altele chiar frizând absurdul. Cică, mina ar fi fost confundată cu o lubeniţă (pepene roşu-n.n.). Doamne, câtă prostie! Lubeniţă în noiembrie!!

Mina pluteşte, pluteşte şi se apropie de vasul pe care era sold. Stan Gheorghe. Acesta, cu cangea, uşor, o îndepărtează. Curentul apei o orientează înspre locul de veghe al soldatului Eftimie Croitoru.

Pontonierul Haţegan Gheorghe apreciază că mina n-ar fi putut trece printre ambarcaţiuni urmând firul apei. N-ar fi putut trece prin păienjenişul de sfori, sârme şi cabluri. Ar fi explodat şi ar fi produs stricăciuni insurmontabile podului construit cu multă trudă de către militarii români, dar şi victime omeneşti cu duiumul. Trebuia să i se producă explozia înainte de a ajunge printre vase. Dar asta nu s-ar fi putut realiza decât printr-un sacrificiu. Sacrificiu uman. Şi acest act de mare bravură a fost găsit....!

Soldatul Eftimie Croitoru gândea şi el la fel cu toţi camarazii săi. Era conştient că dacă mina ar fi explodat la o distanţă mică, s-ar fi produs fenomenul de „simpatie” (termen de specialitate) şi ca urmare ar fi avut loc explozii în lanţ la explozivul de la baza catargelor. El, omul care şi-a asumat sacrificiul, n-a mai ezitat. Fiind mic de statură s-a urcat pe „buza” vasului, s-a întins cât a putut şi cu capătul căngii pe care o avea în mâini a lovit cu putere obiectul aducător de moarte. S-a auzit bubuitul năpraznic al unei explozii. Toţi cei din apropiere au văzut apoi cum suflul acesteia a aruncat în sus un corp omenesc însoţit de un vaiet prelung, sfâşietor. Fracţiuni de secundă au mai trecut până când trupul inert a căzut pe puntea vasului, rostogolindu-se spre interior. Era trupul celui care până atunci, în viaţă,  fusese soldatul Eftimie Croitoru.

S-a instalat o linişte mormântală. Nu s-a auzit decât glasul lt. Radu, devenit „şef” al podului:

- Toată lumea rămâne pe poziţii până dimineaţă!

Încă un „amănunt” de semnalat; tot tragic: soldatul Stan Gheorghe a rămas surd şi mut pentru tot restul vieţii!

A doua zi, în condiţii specifice de război, corpul neînsufleţit al eroului Eftimie Croitoru a fost dat îmbrăţişării pământului. Era un pământ străin, nu glia strămoşească, românească. Totuşi, au fost şi onoruri militare organizate în pripă, prin decorări şi avansări în grad post mortem.

Cu cele descrise mai sus, peripeţiile acvatice ale militarului Haţegan Gheorghe nu s-au terminat. A mai avut parte de o forţare a Tisei şi pe la DÖB. Tot cu victime şi obol de sânge românesc vărsat pe pământ străin.

După Tisa a urmat un alt râu de trecut, pe la VŔG. Povestitorul îl compară cu Mureşul nostru, apreciindu-l ca foarte periculos, fiind o apă de munte. Podul de trecere pentru trupele române fusese minat de nemţi şi unguri. S-a rupt la mijloc, dar infanteriştii români l-au înnădit cu buşteni, ceea ce a permis trecerea. Totuşi, 12 oameni din convoiul în care era conjudeţeanul nostru au fost luaţi de ape şi au dispărut definitiv.

Revenind, tot pe Tisa a străbătut parţial Cehoslovacia. Munţii Tatra i-au rămas în amintire ca un coşmar. Aici, românii au fost „tocaţi” de trupele duşmane. Dar, trebuia obţinută victoria. S-a primit ordin de la Înaltul Comandament:

- Toate armele acolo în sprijin!

Astfel, el a devenit din nou infanterist. Dar, înainte de a intra în dispozitiv, la un castel, un căpitan i-a schimbat ţinuta şi armamentul. În locul uniformei zdrenţuite a primit haine de iarnă şi armă Z.B. în locul Manlichen-ului învechit.

Aici, nemţii şi ungurii erau în adăposturi întărite. Ruşii – în corturi. Românii sub cerul liber- ziua şi noaptea. Haraşo alianţă!

Pe nemţi şi pe unguri nu-i scotea din bârlog decât artileria şi aviaţia. Infanteria era de sacrificiu, inclusiv personajul nostru. În munţii Tatra l-a prins sfârşitul războiului. Cu ajutorul lui Dumnezeu nu a fost rănit niciodată! A avut un înger păzitor puternic (apreciază el).

Revenit în ţară, a fost trimis în Delta Dunării la tăiat stuf pentru animale, în sprijinul populaţiei civile. A fost liberat din armată la 1 sept. 1946.

Nu pot încheia fără a scoate la lumină încă ceva, „uitat” de către diriguitorii ţării noastre după cel de al Doilea Război Mondial! Nu se spune nimic în acest sens nici în filmele istorice ale lui Sergiu Nicolaescu. Probabil, cenzura avea grijă să nu fie afectată „prietenia de nezdruncinat dintre popoarele român şi maghiar” (citat din lozincile acelor vremuri)!

Pentru a detalia, apelez la îngăduinţa redacţiei şi răbdarea cititorilor.

Cele aşternute pe hârtie sunt dovedite de poza alăturată (foto 2) chiar dacă imaginile alb-negru specifice tehnicii fotografice de atunci, aduc oarecari îngreunări. Sergentul Haţegan Gheorghe (primul din dreapta imaginii, în picioare) este fotografiat împreună cu un grup de camarazi, el fiind atunci internat în infirmerie din cauza unei pneumonii.

Se ştie că Ungaria a mers alături de Hitler până la fundul prăpastiei, astfel că după actul de la 23 aug. 1944 România şi Ungaria au devenit (şi oficial!) ţări inamice. Pentru că uniformele militare erau asemănătoare ca model şi culoare, cât şi pentru a nu se împuşca românii între ei, din greşeală, toţi ostaşii noştri care au participat la lupte directe au primit şi şi-au prins pe braţul stâng câte o banderolă cu tricolorul românesc: roşu, galben şi albastru. Cu banderolele respective au rămas până la sfârşitul războiului. Erau acestea un semn distinctiv, onorific, că au participat efectiv la confruntările armate.

În decursul anilor care au urmat, de câte ori veteranul Haţegan Gheorghe îşi depăna amintirile de pe front, era „sfătuit” să renunţe a expune cele de mai sus. Pozele (fotocopiate aici) au fost ascunse într-un fund de sertar până acum când, cititorii de azi pot lua cunoştinţă de ele prin intermediul ziarului „UNIREA”.    

Colonel (rtg.) Dorin OAIDĂ